Nulitate absolută clauze contractuale. Obligaţie de a face.

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. 4 NCPC, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa reţine următoarele:

Potrivit art. 1 alin. 1 şi 2 din Decretul nr. 167/1958, privind prescripţia extinctivă, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal stingându-se şi dreptul la acţiune privind accesorii. Termenul de prescripţie în materia cererilor patrimoniale este de 3 ani, astfel cum este menţionat în art. 3 din acelaşi act normativ şi curge de la data naşterii dreptului la acţiune.

Aceeaşi soluţie este preluată şi în art. 2501 NCC, coroborat cu art. 2517 NCC, în ceea ce priveşte acţiunile având un caracter patrimonial.

Examinând petitul acţiunii de faţă, instanţa reţine, pe de o parte, că acele capete de cerere având ca obiect constarea nulităţii absolute ca urmare a reţinerii caracterului abuziv a unor prevederi contractuale sunt imprescriptibile extinctiv.

În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect restituirea diferenţei dintre dobândă iniţială şi dobânda percepută abuziv începând cu data de 15 noiembrie 2008 şi până în prezent, se reţine că acesta este subsecvent constatării nulităţii unor clauze contractuale. Prin urmare, dreptul la restituire nu s-a născut încă, atâta vreme cât acele prevederi contractuale nu au fost desfiinţate retroactiv. De vreme ce termenul de prescripţie curge de la data naşterii dreptului la acţiune, iar dreptul la acţiune nu este încă actual, instanţa va respinge ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Pe fondul cauzei, instanţa reţine că între pârâtă şi reclamanţi s-a încheiat contractul de credit pentru nevoi personale denumit „contract de împrumut pentru refinanţarea unui credit de consum” nr.  42060000000538531/21.05.2008 având ca obiect acordarea acestora din urmă a unui împrumut (credit) în valoare de 24.150 CHF pentru o perioadă de 120 luni.

Conform art. 3.2 rata dobânzii este una variabilă, în funcţie de evoluţia pieţei financiar – bancare şi/sau costului finanţării gestionării creditului, fiind diferenţiată, ca şi nivel, în două perioade. Conform graficului de rambursare, atât dobânda cât şi rata au fost stabilite de părţi în moneda CHF, valută ce a constituit obiectul creditării.

La art. 4 din contract părţile au stabilit un  comision de acordare, calculat ca procent la suma solicitată, minim 60 euro sau echivalent în lei/CHF.

La capitolul III din contract părţile au stabilit, în concret, rata dobânzii pentru primele 80 luni din perioada creditului la 10,5% iar pentru ultimele 40 de luni din perioada creditului rata dobânzii a fost stabilită la 8,3%. Dobânda anuală efectivă (DAE) s-a stabilit la 12,39% iar comisionul de rambursare în avans 2,5%.

Printre cazurile de neîndeplinire prevăzute în clauza de la art. 12.1 se numără şi neplata la datele de scadenţă prevăzute în graficul de rambursare.

La solicitarea expresă a reclamanţilor, contractul de credit a fost amendat succesiv prin încheierea a 5 acte adiţionale în datele de 1.09.2010, 18.08.2011, 27.02.2012, 30.08.2012, 6.01.2014, prin care s-a acordat în total reclamanţilor o perioadă de graţie cumulată de 25 de luni, rata lunară în perioada de graţie variind între 205 CHF şi 220 CHF, perioada de restituire a creditului extinzându-se cu 36 de luni faţă de perioada iniţială. Rata lunară de credit stabilită iniţial în sarcina reclamanţilor a fost de 325,87 CHF.

Potrivit art. 13.1 din contractul iniţial, împrumutatul îşi asumă riscul politic, riscul de forţă majoră sau a oricăror alte dispute, nefiind exonerat de la obligaţia de plată.

Cu titlu prealabil, instanţa apreciază că se impune determinarea dispoziţiilor legale aplicabile.

Din această perspectivă, instanţa constată că a fost învestită cu o acţiune în nulitatea absolută a unor clauze contractuale, fiind invocate prevederile Legii nr. 193/2000. Astfel cum s-a reţinut în doctrină, nulitatea este sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic civil de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. Prin urmare, în analiza valabilităţii unor clauze contractuale este necesară raportarea la legislaţia în vigoare la momentul contractului.

Astfel, sunt aplicabile contractului încheiat la data de 21.05.2008 prevederile Legii nr. 193/2000 în varianta în vigoare la acea dată, precum şi prevederile Codului civil de la 1864, în completare, având în vedere că, potrivit art. 102 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa.

Prin urmare, susţinerile reclamanţilor privind aplicabilitatea art. 1271 alin. 2 NCC sunt neîntemeiate, contractul fiind supus legii în vigoare la momentul în care s-a încheiat, respectiv legea veche, codul civil 1864.

Potrivit art.1 alin.3 din Legea nr.193/2000 „se interzice comerciantilor stipularea de clauze abuzive in contractele incheiate cu consumatorii”, iar art.4 din lege prevede ca „(1) o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor. (2) O clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitate consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vanzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv”.

În ceea ce priveşte comisionul de acordare, se reţine că acest comision a fost perceput o singură dată, la momentul încheierii contractului.

Pentru a determina dacă o anumita prevedere contractuală reprezintă o clauză abuzivă, trebuie verificată îndeplinirea condițiilor instituite de art.4 alin.1 din Legea nr 193/2000.

O primă condiție ce trebuie îndeplinită este ca aceasta să nu fi fost negociată direct cu partea contractantă. Alineatul.2 al art.4 din Legea nr.193/2000 definește noțiunea de clauză ce nu a fost direct negociată, în sensul că aceasta este inserată în contract fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vânzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv.

Cea de-a doua condiție esențială ce trebuie constatată se referă la crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prin aceasta înțelegându-se că unul din contractanți dobândește un avantaj nejustificat față de situația celeilalte părți. 

În fine, cu privire la cea de-a treia cerință, aceasta se referă la caracterul contrar bunei credințe al clauzei; cu alte cuvinte, această cerință vizează  comportamentul neloial al co-contractantului.

De asemenea, pentru aprecierea caracterului abuziv al unei clauze trebuie avute în vedere și dispozițiile art.4 alin.5 și 6 din Legea nr.193/2000, potrivit cărora natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează și în functie de natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia, de toate împrejurările care au determinat încheierea contractului precum și de alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde, indiferent de obiectului principal al contractului, de raportul preț-calitate, de produsele și serviciile oferite în schimb. 

Cât priveşte solicitarea de constatare ca fiind abuzivă a clauzei prevăzute la art. 4 coroborată cu art. III privind comisionul de acordare a creditului, pentru a se putea trece la analiza  caracterului eventual  abuziv al acestei clauze,  se impune  o analiză a prevederilor care exceptează anumite prevederi contractuale de la controlul caracterului abuziv.

Legea nr.193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a cerințelor Directivei nr.93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

La art.4 alin.6 din lege se prevede că “evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil". 

Acest text de lege transpune în legislația națională dispoziția comunitară prevăzută la art.4 alin.2 conform căreia  "aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveste nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al pretului sau a remuneratiei, pe de o parte, faţa de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de alta parte, în masura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar si inteligibil".

Clauzele referitoare la comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naționale și  comunitare sus citate, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației în raport cu serviciul furnizat, cu condiția ca aceste clauze să fie clar și inteligibil exprimate.

Dobânda anuală, comisioanele etc., intră în sfera noțiunii de preț a contractului de credit, de vreme ce reprezintă contraprestații lunare solicitate de bancă în virtutea creditului acordat.

Astfel, potrivit definiţiilor cuprinse la art.3 lit.g și i din Directiva 2008/48/CE din 23.04.2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE : „g) costul total al creditului pentru consumatori inseamna toate costurile, inclusiv dobanda, comisionele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul in legatura cu contractul de credit si care sunt cunoscute de catre creditor, cu exceptia taxelor notariale; i)dobanda anuala efectiva inseamna costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totala a creditului”.

În cauza dedusă judecăţii, comisionul perceput constituie un element al prețului, iar prevederea 4 şi III din contract cu privire la comisionul de acordare a fost clară și redactată fără echivoc, fiind însușite de reclamanţii consumatori prin semnarea contractului. De altfel, reclamanţii au recunoscut explicit că au acceptat acest comision, prin răspunsurile date la interogatoriu (reclamanta, prin răspunsul dat la întrebarea nr. 6 – f. 183, reclamantul prin răspunsul la întrebara nr. 9 din interogatoriul adminsitrtat – f. 185).

Se va reține totodată că acest comision a fost calculat procentual la valoarea creditului, iar acest fapt era cunoscut de către reclamanţi la data încheierii convenției de credit, astfel încât nu se poate susține împiedicarea consumatorului de a aprecia costurile creditului.

Prin urmare, comisionul, ca și componentă a prețului creditului, este exceptat în speță de la controlul caracterului abuziv, potrivit art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000, întrucât clauzele referitoare la aceste elemente ce definesc obiectul principal al convenției de credit, respectiv prețul serviciului de finanțare, sunt exprimate fără echivoc, în mod clar, în așa fel încât să conducă la concluzia că, la momentul acordului de voință, consumatorului nu i-a fost ascunsă inserarea lui în cuprinsul convenției, iar termenii utilizați pentru stipularea lui au fost pe deplin inteligibili, clari, limpezi, accesibili și apți de a fi înțeleși cu ajutorul gândirii logice.

Așadar, potrivit celor mai sus reținuțe, fiind incidentă în speță excepția prevăzută de art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000, raportat la art.4 alin.2 din Directiva  93/13/CEE, nu se poate supune controlului caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art.6.1. din contractul încheiat de părţi, din perspectiva art.4 alin.1 din lege.

 Mai mult, chiar dacă s-ar aprecia verifica îndeplinirea condițiilor instituite de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, instanța consideră că acest comision nu poate fi considerat abuziv.

Cât privește prima condiție prevăzută de lege, instanța apreciază că, într-adevăr, față de natura contractului de credit (contract de adeziune), nu se poate considera că prevederile inserate la art.4 şi III. din contract au fost supuse negocierii directe cu consumatorul, ci este vorba despre clauze care au fost impuse reclamantului în forma respectivă, fiind incidente sub acest aspect disp. art.4.2. din lege.

Cu toate acestea, în opinia instanței, inserarea unei asemenea clauze, în sensul stipulării obligației de plată (o singură dată) a unui comision de 5% din valoarea creditului, nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Astfel, deşi prevederile contractuale nu au fost negociate direct cu consumatorul, în sensul dispoziţiilor Legii nr.193/2000, având în vedere că, aşa cum afirmă însăşi Banca, aceste contracte sunt preformulate, standard, instanţa constată că nu sunt incidente în cauză prevederile art.1 alin.3, art.4 alin.1 şi 2 şi art.1 lit. a din Anexa la lege, câtă vreme, pentru a nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeze, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Or, dispoziția amintită nu pune probleme sub aspectul echilibrului contractual, comisionul de procesare fiind perceput pentru amortizarea costurilor pe care pârâta le suportă prin acordarea creditului (inclusiv cheltuieli pentru salarizarea personalului implicat în activitatea de creditare, pentru asigurarea sistemului informatic, a materialelor de birotică și servicii interne, pregătirea dosarului de împrumut etc.) cheltuieli inerente pentru buna desfășurare a activității Băncii.

 Tocmai pentru acest motiv, faptul că nu este indicată în mod expres în contract contraprestația băncii pentru perceperea comisionului de acordare nu este de natură să imprime acestuia caracter abuziv.

Pe de altă parte, după cum s-a arătat mai sus, instanța apreciază că prevederile art.4 şi III din contract au fost redactate de o manieră clară, neechivocă, care nu pune probleme de interpretare, fiind de asemenea menționat și motivul pentru care se percepe acest comision.

Simpla împrejurare că suma reprezentând comisionul de procesare reprezintă un cost exagerat de mare pentru reclamant nu poate constitui un argument pentru admiterea acțiunii, cu atât mai mult cu cât cuantumul acestuia a fost cunoscut de la momentul contractării creditului și asumat de împrumutat prin semnarea contractului.

Mai mult, un asemenea comision este permis în mod expres de lege, la art.36 din OUG nr.50/2010 prevăzându-se că „pentru creditul acordat, creditorul poate percepe (...) un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor”.

În ceea ce priveşte clauza de la art. 12.1 privind cauzele de neîndeplinire instanţa nu poate reţine că o clauză în care se prevede că neplata la data scadentă prevăzută în graficul de rambursare este considerată cauză de neîndeplinire ar fi una abuzivă. Graficul de rambursare a fost stabilit de părţi şi asumat de către reclamanţi prin semnarea contractului de credit. Plata ratelor de credit la termenul scadent nu poate fi considerată decât un aspect ce ţine de esenţa creditării, asumat în mod direct de către împrumutat la data perfectării contractului de credit.

Referitor la clauza privind rata dobânzii, se reţine că în contractul iniţial părţile au stabilit rata dobânzii pentru primele 80 luni din perioada creditului la 10,5% iar pentru ultimele 40 de luni din perioada creditului rata dobânzii a fost stabilită la 8,3%. Perioada stabilită iniţial pentru rambursarea creditului a fost de 120 luni. Conform graficului de rambursare anexă la contractul iniţial, reclamanţii aveau de rambursat, în concret, pentru primele 80 luni din perioada creditului suma de 325,87 CHF lunar iar pentru ultimele 40 de luni din perioada creditului suma de 314,53 CHF lunar. Acest contract de credit iniţial a fost amendat prin 5 acte adiţionale, la solicitarea reclamanţilor, prin care acestora li s-au acordat perioade de graţie, concomitent cu reducerea pentru anumite intervale a ratei dobânzii.

Reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii clauzei prevăzute la art. 3.2 corelată cu cea menţionată la capitolul III din Actul adiţional nr. 2/18.08.2011.

Conform art. 3.2 rata dobânzii este una variabilă, în funcţie de evoluţia pieţei financiar – bancare şi/sau costului finanţării gestionării creditului, fiind diferenţiată, ca şi nivel, în două perioade. La capitolul III din actul adiţional nr. 2/18.08.2011 s-a menţionat că perioada creditării se extinde la 156 luni, iar ca efect al prelungirii perioadei creditului prin acel act adiţional, părţile au convenit ca marja din componenţa ratei dobânzii aplicabile să fie: 11,8% pentru perioada reprezentând primele 2/3 din durata creditului şi 9,4% pentru perioada reprezentând ultima 1/3 din durata creditului. Totodată, concomitent cu acordarea unei prelungiri a duratei contractuale părţile au stabilit, în art. 3.1 că în perioada 21.08.2011 – 21.01.2012 rata de credit ce se va plăti va fi de 205 CHF.

Instanţa nu poate reţine că aceste clauze ar fi unele abuzive. De asemenea, instanţa nu poate reţine că ar mai fi aplicabilă între părţi valoarea dobânzii din contratul iniţial de credit, câtă vreme părţile, de comun acord, şi la iniţiativa reclamanţilor au prelungit durata creditării şi au redus rata de credit ce trebuia a fi rambursată pentru o anumită perioadă. O interpretare a clauzelor contractuale în sensul solicitat  de reclamanţi (respectiv, prelungirea duratei de rambursare a împrumutului, concomitent cu scăderea ratei de credit cu 120 CHF pentru anumite perioade, şi, în acelaşi timp, păstrarea dobânzii iniţiale din contract) ar echivala cu acordarea unor beneficii cu titlu gratuit reclamanţilor în condiţiile în care banca este un profesionist, o instituţie lucrativă.

Examinând, în concret, criticile reclamanţilor, se observă că aceştia nu au contestat marja variabilă a băncii, şi nu au susţinut că aceasta poate fi modificată în mod unilateral şi netransparent de către bancă. O astfel de împrejurare, de altfel, nici nu a avut loc. Reclamanţii se plâng de creşterea dobânzii de la 10,5% pentru primele 80 de luni şi 8,3% pentru ultimele 40 de luni la 11,8% pentru perioada reprezentând primele 2/3 din durata creditului şi 9,4% pentru perioada reprezentând ultima 1/3 din durata creditului. Or, această împrejurare a avut loc tocmai pentru că reclamanţii au solicitat succesiv perioade de graţie (în care rata de credit a fost redusă considerabil şi cu 120 CHF) precum şi prelungirea duratei iniţiale a creditului, de la 120 luni la 144 luni. Aceste clauze au fost negociate şi acceptate benevol de reclamanţi, astfel cum a reieşit şi din răspunsul acestora la interogatoriul administrat (în acest sens instanţa a avut în vedere răspunsurile reclamantului la întrebările nr. 7 – 10 din interogatoriul administrat – f. 185 şi răspunsurile reclamantei la întrebările 8 – 10 din interogatoriul administrat f. 183).

Din dispoziţiile legii nr. 193/2000 reies condiţiile ce se cer a fi întrunite pentru a aprecia o clauză abuzivă: lipsa negocierii; crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe. Aceste condiţii nu sunt întrunite în speţă, în privinţa  dobânzii examinate. După cum s-a reţinut mai sus, actul adiţional nr. 2/18.08.2011 a fost negociat de părţi. De asemenea, nu s-a creat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor câtă vreme dobânda a fost majorată cu un punct procentual concomitent, însă, cu acordarea unor perioade de graţie, în care rata de rambursare a scăzut semnificativ, de la 325 CHF la 205 CHF, şi cu extinderea perioadei de rambursare de la 120 luni la 144 luni.

Instanţa nu va reţine că reprezintă clauze abuzive nici prevederile din actele adiţionale privind comisionul de restructurare de 1% din soldul creditului, respectiv 50 de euro aferent fiecărui act adiţional cu nr. 2, 3, 4, 5.

Clauzele contractuale inserate în actele adiţionale la contract referitoare la comisionul de restructurare sunt redactate de o manieră clară, neechivocă, în așa fel încât să conducă la concluzia că, la momentul acordului de voință, consumatorului nu i-a fost ascunsă inserarea lui în cuprinsul convenției, iar termenii utilizați pentru stipularea lui au fost pe deplin inteligibili, clari, limpezi și accesibili, fiind de asemenea menționat și motivul pentru care se percepe acest comision.

 În plus, acest cost a fost stabilit încă de la data încheierii actelor adiţionale convenției, fiind clar precizate, dimensionate în funcție de o valoare concretă (soldul creditului), fiind inclus în graficul de rambursare. De altfel, aceste comisioane de restructurare au avut drept cauză solicitarea reclamanţilor de acordare a unor perioade de graţie şi de prelungire a duratei creditării, fiind, practic, un preţ plătit de reclamanţi pentru beneficierea de un serviciu suplimentar, constând în restructurarea/ reeşalonarea creditul, ştiut fiind că banca este, un profesionist, o instituţie ce urmăreşte obţinerea de profit şi nu  o instituţie de caritate.

Aceste prevederi clare și fără echivoc, exprimate într-un limbaj inteligibil, au fost cunoscute de reclamanţi la momentul încheierii actelor adiţionale la contractul de credit, astfel că nu se poate susține că reclamanţii nu au putut aprecia costurile creditului, având posibilitatea reală de a lua cunoștință, la data încheierii fiecărui act adiţional al convenției de credit, de toate condițiile contractuale, cunoscând astfel toate elementele care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor lor.

Reţinând considerente expuse, capetele de cerere având ca obiect constatarea nulităţii clauzelor contractuale privind rata dobânzii, comisionul de acordare, cazurile de neîndeplinire şi comisionul de restructurare sunt apreciate de instanţă ca neîntemeiate, urmând a fi respinse. În acest context, devin neîntemeiate şi capetele subsecvente din cererea adiţională privind constarea nulităţii absolute a cauzei privind DAE (în care este inclus comisionul de acordare), solicitarea reclamanţilor de a constata că dobânda creditului nu poate fi mai mare de 10,5% pentru primele 80 de luni ale perioadei creditului şi 8,3% pentru ultimele 40 de luni, precum şi solicitările de obligare a pârâtei la recalcularea dobânzii, la restituirea diferenţei dintre dobânda iniţială şi dobânda percepută, la restituirea comisioanelor de acordare şi de restructurare precum şi la plata dobânzii legale.

În ceea ce priveşte clauza contractuală de la art. 13.1 privind riscul contractului şi solicitarea reclamanţilor de obligare a pârâtei la conversia creditului din CHF în lei la cursul de schimb de la data încheierii contractului, instanţa reţine că reclamanţii au contractat un credit în valută, respectiv în franci elveţieni (CHF), fiind de acord cu obligaţia de a restitui băncii suma împrumutată, plus dobânda şi comisioanele, în aceeaşi valută, respectiv CHF.

Raportat la contextul factual exprimat de reclamanţi în cererea introductivă şi în cererea adiţională – respectiv, faptul că veniturile reclamanţilor s-au diminuat şi cursul valutar RON – CHF de la momentul contractării creditului s-a modificat considerabil – instanţa apreciază că art. 13.1 din contractul de credit iniţial nici nu este incident. Astfel cum este redactat, art. 13.1 din contractul de credit tinde să excludă forţa majoră din cauzele exoneratoare de răspundere (în cazul de faţă, contractuală). Or, în speţa de faţă nu se poate pune problema intervenirii unei împrejurări asimilată cu forţa majoră.

Chiar dacă, la nivel pur teoretic, s-ar putea pune problema valabilităţii unei clauze ce exclude, în domeniul răspunderii contractuale, cauza de forţă majoră din sfera cauzelor de exonerare a răspunderii, instanţa apreciază că se poate pronunţa numai asupra aspectelor ce au legătură cu o situaţie de fapt dată, neputând fi învestită cu cenzurarea unor clauze ce nu au implicaţie practică la un anumit moment între părţi, lipsind interesul în exercitarea demersului judiciar.

Rezultă, aşadar, că prin încheierea contractului de credit se nasc obligații și responsabilități importante în sarcina celui împrumutat, de care acesta trebuie să fie conștient. Nu se poate admite ca debitorul să-și dea acordul la semnarea convenției de credit doar pentru a beneficia de avantajele pe care aceasta le implică (primirea unei sume de bani semnificative într-un interval scurt de timp), iar atunci când se pune problema executării propriilor obligații, să invoce faptul că măsurile Băncii sunt neechivoce, nejustificate și abuzive. 

De altfel, la data semnării contractului, reclamanţii au studiat, cu siguranță, ofertele Băncii, alegând-o pe cea mai avantajoasă pentru ei – în condiţiile în care reclamanta are şi pregătire juridică superioară, profesând efectiv în domeniul juridic –, știut fiind faptul că împrumuturile în CHF, cum este cel de față, erau mai accesibile, implicând costuri mai reduse (dobânda mai mică) și acces la o sumă mai mare de bani – avantaje de care au beneficiat și reclamanţii.

 În consecință, reclamanţii nu au fost obligaţi să se supună unor condiții contractuale despre care nu ar fi avut posibilitatea reală de a lua cunoștință la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii propriilor obligații.

Reține instanța că părțile nu au convenit plata sumelor datorate de reclamanţi la un anumit curs de schimb, ci au convenit asupra plății sumelor în valuta în care a fost primit creditul. Cursul oficial de schimb RON-CHF se stabilește de către B.N.R., nu de către pârâtă. 

Contractul a fost încheiat în CHF la solicitarea expresă a reclamanţilor, fiind semnat prin acordul părților, devenind incidente prev. art.969 C.civ. 1864, cu atât mai mult cu cât împrumutatul nu a solicitat modificarea sau negocierea clauzelor contractuale propuse de pârâtă cu privire la moneda creditului.

Prin urmare, reclamanţii au optat pentru primirea unei sume de bani în franci elvețieni și s-au obligat să returneze suma primită în aceeași monedă. Ca urmare a manifestării de voință a reclamanţilor, în cadrul contractului de credit încheiat de părți s-au introdus date referitoare la moneda creditului.

Dispozițiile Legii nr.193/2000 nu sunt menite a crea o nouă ordine de drept în care contractul să devină lipsit de forță obligatorie, ci au menirea de a particulariza dispozițiile legale generale aplicabile in rem și in personam.

La momentul semnării contractului, reclamanţii au avut posibilitatea de a studia ofertele băncii (probabil a analizat și ofertele altor unități bancare), respectiv condițiile și caracteristicile esențiale ale produselor și serviciilor oferite de Piraeus Bank SA, semnând contractul în cunoștință de cauză.

Obligația de informare cu privire la riscul valutar nu poate fi transferată în totalitate în sarcina Băncii, câtă vreme nicio prevedere legală nu impune o asemenea obligație furnizorilor de servicii financiare.

În consecință, reclamanţii erau cei care trebuiau să analizeze posibilitatea evoluției nefavorabile (crescătoare) a monedei în care s-a contractat creditul, având în vedere că și-au asumat riscul accesării unui împrumut în CHF, cu atât mai mult cu cât împrumuturile în CHF erau ușor accesibile, implicând costuri mai reduse (dobânda mai mică) și acces la o sumă mai mare de bani – avantaje de care au beneficiat și reclamanţii.

Potrivit art.8.1. din contract împrumutatul va rambursa împrumutul şi dobânda în valuta în care a fost acordat împrumutul. Prin urmare, clientul s-a obligat să depună în contul curent suma lunară datorată Băncii în CHF, aceasta fiind obligația principală asumată de către reclamanţi.

Împrejurarea că împrumutatul restituie datoria la un curs de schimb al francului elveţian dramatic majorat față de momentul contractării creditului este justificată de faptul că, sub acest aspect, contractul semnat de părţi este unul aleatoriu. Este firesc ca riscul valutar să fie suportat de către debitor, întrucât acesta este unul din dezavantajele creditelor în valută, de care reclamantul trebuia să fie conştient la momentul la care şi-a luat acest angajament.

Chiar dacă reclamanţii susţin că nu aveau cum să prevadă ca şi un consumator mediu şi normal o evoluţie atât de semnificativă a cursului de schimb a francului elveţian, spre deosebire de Bancă, care prin natura serviciilor oferite este mult mai informată cu privire la piaţa interbancară, acest fapt nu constituie un argument pentru îngheţarea cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractului de împrumut.

Cât priveşte Hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-26/13 Arpad Kasler Hajnalka Rabai vs OTP Jelzalogbank Zrt, aceasta nu poate fi interpretată în sensul caracterului abuziv al acordării unui credit în valută. Această hotărâre vizează o altă situaţie (care nu are legătură cu speţa de faţă), şi anume aceea în care a fost acordat consumatorilor un împrumut în forinţi maghiari, valoarea în valută a fost calculată la cursul de schimb la cumpărarea valutei aplicat de bancă la momentul deblocării fondurilor, însă în contract s-a stipulat că banca stabileşte valoarea în forinţi maghiari a fiecăreia dintre ratele lunare datorate pe baza cursului de schimb la vânzare al monedei, aplicat de bancă în ziua anterioară scadenţei. Astfel, în această ipoteză, consumatorii au fost puşi în situaţia achitării unor sume rezultate din diferenţa de schimb valutar practicat de către bancă la cumpărare şi la vânzare.

În prezenta cauză însă, nicio dispoziţie contractuală nu impune reclamanţilor să cumpere CHF de la banca împrumutătoare, astfel încât nu se pune problema suportării de către aceştia a unor sume reprezentând diferenţe de curs valutar. Ca atare, cele reţinute de CJUE în cauza indicată nu pot fi aplicate în prezenta speţă, întrucât nu au legătură cu situaţia de fapt expusă de reclamanţi.

Prin urmare, contrar susţinerilor reclamanţilor, instanţa apreciază că hotărârea CJUE mai sus menţionată nu cuprinde nicio prevedere în susţinerea solicitării acestora de declarare abuzivă a clauzei care stabileşte moneda de acordare a creditului.

Concluzionând, instanţa apreciază că nicio dispoziţie legală internă sau de drept internaţional aplicabilă nu interzice acordarea unui credit în valută, iar în măsura în care reclamanţii au acceptat oferta băncii în acest sens, nu pot uza ulterior de forţa coercitivă a unei instanţe judecătoreşti, pentru a determina modificarea acestui element esenţial al contractului, impunându-şi propria voinţă în detrimentul cocontractantului. Semnând contractul de credit în deplină cunoştinţă de cauză, reclamanţii şi-au asumat pe deplin consecinţele contractării unui credit în franci elveţieni, iar evoluţia ulterioară a acestei monede transpune problema pe planul teoriei impreviziunii, iar nu al clauzelor abuzive.

Pe de altă parte, teoria impreviziunii nu este aplicabilă în cauză și nu poate justifica modificarea contractului în sensul dorit de reclamanţi, întrucât convențiile de credit sunt guvernate de norme speciale (Legea 99/2006, OUG nr.50/2010 etc.), ce se aplică în mod prioritar.

Față de cele arătate, apreciază instanța că reclamantul (client) și-a asumat riscul valutar din moment ce a accesat un credit în altă monedă decât cea în care realiza veniturile.

A pretinde acum (după 6 ani de la încheierea contractului) că Banca nu și-a îndeplinit în mod corect și complet obligația de informare prevăzută de art.18 din OG 21/1992 și art.57 din OUG 50/2010, doar pentru că executarea contractului a devenit deosebit de oneroasă pentru reclamant, este lipsit de fundament, cu atât mai mult cu cât este greu de anticipat evoluția unei monede străine pe o perioadă atât de îndelungată chiar și de către instituțiile de credit.

Prin această atitudine reclamanţii nu fac altceva decât să transfere riscul cursului valutar exclusiv în sarcina Băncii, deși erau conștienţi la data contractării creditului în valută de faptul că este un risc asumat. Mai mult, nu poate fi sancționată pârâta prin transformarea esențială a contractului de credit într-un mod pe care nu îl dorește, în condițiile în care aceasta nu este culpabilă pentru evoluția cursului de schimb valutar al CHF, stabilit în condiții asupra cărora Banca nu își poate manifesta în niciun fel influența.

În lumina tuturor argumentelor expuse mai sus, instanța consideră că este neîntemeiată cererea de înghețare a cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractului de credit.

În ceea ce privește denominarea în moneda națională a plăților (plata ratelor de credit în lei), se reține că acordarea de credite în valută și încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă principii ale regulamentului valutar.

Argumentul invocat de reclamanţi în sprijinul acestui petit, legat de dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, care a determinat împovărarea lor excesivă în executarea contractului, nu poate fi avut în vedere, întrucât premisa instituită de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă (anterior verificării dezechilibrului contractual) este ca aceasta să nu fi fost negociată de părți, or în speță reclamanţii sunt cei care au solicitat acordarea creditului în CHF, asumându-și totodată obligația rambursării împrumutului în aceeași monedă.

În consecință, acțiunea va fi respinsă ca nefondată și sub acest aspect.

De asemenea, instanţa apreciază ca fiind neîntemeiată şi solicitarea subsecventă a reclamanţilor de a stabili rata creditului la un nivel de 50% din cuantumul salariului reclamantei până la achitarea integrală a creditului. Acest lucru nu poate fi admis întrucât contravine înțelegerii părților (și voinței Băncii) și implicit prevederilor art. 969 C.civ. Atâta vreme cât reclamanţii au acceptat și și-au asumat obligația restituirii unui credit în valută cu dobândă variabilă, instanța nu poate interveni în contract pentru a modifica unul din elementele esențiale ale acestuia (dobânda fiind în sens larg parte a prețului) în sensul dorit de împrumutat, după 6 ani de la semnarea convenției.

Faţă de considerentele expuse, instanţa va respinge acţiunea formulată ca neîntemeiată.

Văzând prevederile art.453 C.proc.civ. şi soluţia pronunţată în cauză, instanţa va obliga reclamanţii la plata către pârâtă a sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, conform facturii fiscale şi extrasului de cont depuse în şedinţa publică de la 5.09.2014, reţinând că suma solicitată se justifică în raport de obiectul litigiului, munca efectiv prestată de avocat, numărul termenelor acordate în cauză precum şi probatoriul administrat.

Domenii speta

Spete similare