Litigii de muncă - drepturi salariale ale personalului din justiţie

Dosar nr.

R O M Â N I A

TRIBUNALUL TULCEA

SECŢIA CIVILĂ DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

SENTINŢA CIVILĂ  Nr. 1589/2014

Şedinţa publică de la 15 Septembrie 2014

TRIBUNALUL,

Prin cererea adresată acestei instanţe şi înregistrată sub nr. 1216/88/2014 la data de 13.06.2014, reclamanta ...a chemat în judecată Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Constanţa şi Tribunalul Tulcea, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâţilor în solidar, la plata de daune interese moratorii, respectiv dobânzi legale, reprezentând echivalentul prejudiciului suferit de creditori prin executarea cu întârziere a obligaţiei de plată stabilită irevocabil în sarcina acestora prin titluri executorii, de Ia data emiterii acestora şi în continuare, pentru viitor, până la achitarea integrală a sumelor pe care le datorează cu titlu de drepturi salariale, conform sentinţelor si deciziilor pronunţate in favoarea sa, respectiv titlurile executorii ataşate.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, deşi  este în posesia unor titluri executorii, respectiv: - sentinţa civilă nr. 2048/09.11.2007 pronunţată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr. 2055/88/2007, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 222/CM/2009 a Curţii de Apel Constanţa; - sentinţa civilă nr. 731/06.05.2009 pronunţată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr. 711/88/2009, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1336/R/2010 a Curţii de Apel Galaţi; - sentinţa civilă nr. 2150/21.11.2008 pronunţată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr. 2037/88/2007, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 617/CM/2009 a Curţii de Apel Constanţa; şi nici până la această dată debitorii pârâţi nu au înţeles să îşi execute obligaţia şi să îi achite în întregime sumele datorate.

Prin sentinţele civile menţionată au fost acordate doar sumele actualizate cu indicele de inflaţie, fără dobânzi, însă, solicitarea acestor dobânzi pe cale separată nu este împiedicată de vreo dispoziţie legală, atâta timp cât obligaţia legală subzistă.

Precizează reclamanta că, potrivit hotărârii judecătoreşti menţionate, pârâţii au fost obligaţi să îi plătească drepturile salariale menţionate anterior, doar  o parte din aceste drepturi, au fost achitate benevol, pârâţii prevalându-se de dispoziţiile OUG nr. 75/2008 si OUG nr. 71/2009, pentru a amâna plata diferenţelor.

Prin adoptarea Legii 113/2010 de aprobare a O.U.G. 71/2009 şi reeşalonarea plăţii titlurilor executorii până în anul 2016, s-a ajuns la o situaţie prejudiciabila întrucât hotărârile judecătoreşti irevocabile vor fi puse în executare după mai mult de 8 ani, ceea ce depăşeşte cu mult exigenţele de rezonabilitate pe care le reclamă garanţiile instituite prin art. 6 din CEDO şi art. 1 din Primul Protocol adiţional.

Imposibilitatea de a obţine executarea acestor hotărâri judecătoreşti intr-un termen rezonabil constituie şi o ingerinţă în dreptul de proprietate iar prin neexecutarea creanţelor stabilite pe cale judiciară s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil care, potrivit jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, cuprinde şi executarea hotărârii judecătoreşti, indiferent de instanţa care o pronunţa, deoarece, dacă ordinea juridică internă a unui stat nu permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă să rămână fără efect în detrimentul unei părţi, dreptul de acces la justiţie ar fi iluzoriu (cauzele: Şandor contra României, Săcăleanu contra României).

Principiul indivizibilităţii plăţii impune ca acela care face plata să plătească în întregime, iar debitorul nu poate sili pe creditor a primi parte din datorie, dispune 1101 C. civ. aplicabil în materie. Prin urmare, debitorul nu se poate libera decât plătind tot ce datorează deodată. Este adevărat că de la acest principiu există câteva excepţii în care însă reclamanţii consideră că nu se încadrează.

În ceea ce priveşte data plăţii, aceasta se face atunci când datoria a ajuns la scadenţă. Aşa cum rezultă din hotărârile ataşate sunt în prezenţa unei creanţe certe şi exigibile.

În caz de plată cu întârziere, creditorul are dreptul la despăgubiri pentru prejudiciile pe care le-a suferit ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei. Potrivit art. 1073 din vechiul Cod civil., creditorul are dreptul de a dobândi împlinirea exactă a obligaţiei, iar dacă acest lucru nu este posibil, el are dreptul la dezdăunare, care reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării sau executării necorespunzătoare - daune interese. Executarea indirectă a obligaţiei presupune dreptul creditorului de a pretinde şi a obţine de la debitor, echivalentul prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării ori executării cu întârziere a obligaţiei.

A susţinut reclamanta că solicită acordarea de daune interese moratorii, daune care reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditori prin executarea cu întârziere a obligaţiei de către debitori. Fiind vorba de o obligaţie de a da având ca obiect o sumă de bani, executarea obligaţiei în natură este totdeauna posibilă, iar daunele moratorii solicitate sub forma dobânzii reprezintă echivalentul prejudiciului suferit ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei.

In privinţa condiţiilor ce se cer a fi îndeplinite apreciază reclamana că în cauză sunt îndeplinite toate cerinţele legii. Cât priveşte prejudiciul, fiind vorba de plata unei sume de bani, acesta nu trebuie probat, prin excepţie în asemenea situaţie întinderea lui este fixată de lege la dobânda legală, legea considerând că lipsa de folosinţă a sumei datorate produce creditorului obligaţiei un prejudiciu egal cu dobânda legală. Deci, câtă vreme sunt în faţa unei evaluări legale, nu au obligaţia de a face dovada că prin executarea cu întârziere a obligaţiei au suferit un prejudiciu.

Mai arată reclamanta că, potrivit dispoziţiilor art. 1082 C. civ. anterior, condiţia vinovăţiei este îndeplinită indiferent dacă debitorul a acţionat cu intenţie sau din culpă, în sarcina acestuia operând prezumţia relativă de vinovăţie pe care ar putea-o răsturna doar prin probarea unei cauze străine, neimputabile, iar conform art. 1088 din acelaşi cod: „La obligaţiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate. Aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ţinut a justifica despre vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept."

Aceste dispoziţii au fost, de altfel, preluate în mod asemănător de art. 1535 din Noul Cod civil - „în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fară a trebui să dovedească vreun prejudiciu. In acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic. Dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadenţă. Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit."

Totodată, fiind vorba despre accesorii ale drepturilor salariale ce alcătuiesc creanţa cuprinsă în titlurile executorii, daunele interese pentru întârzierea executării sunt reglementate şi prin dispoziţiile speciale ale art. 166 alin. 4 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, potrivit cu care: „întârzierea nejustificată a plăţii salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs angajatului.”

Din coroborarea acestor norme cu incidenţă în cauză, se deduce fără echivoc că, în speţă, dreptul creditorului la obţinerea unei dezdăunări derivate din neexecutarea obligaţiei la timp, se referă la beneficiul nerealizat, ca parte componentă a prejudiciului (damnum emergens), care trebuie privită ca o chestiune distinctă de actualizarea cu rata inflaţiei a sumelor datorate iniţial; o astfel de actualizare antrenează şi ea răspunderea debitorului pentru neexecutarea la timp a obligaţiei de plată a unei sume de bani, însă întemeiată pe o altă cauză.

Dacă actualizarea la inflaţie are, cum sugerează chiar denumirea, finalitatea aducerii creanţei la valoarea ei reală, în aceeaşi expresie economică din momentul stabilirii ei (deci, înăuntrul noţiunii de lucrum cessans), fără altă componentă adăugată (protejându-se, astfel, interesele creditorului, care nu trebuie să suporte din patrimoniul propriu, fară o culpă a sa, efectele devalorizării monedei), dimpotrivă, atunci când se vorbeşte despre daunele interese moratorii, discuţia este plasată pe tărâmul unei reparaţii a prejudiciului creat prin neexecutarea la timp a creanţei băneşti, de această dată sub forma beneficiului nerealizat, care, potrivit legii aplicabile, nu poate cuprinde decât dobânda legală.

Aşadar, dobânzile legale, accesorii ale creanţei reclamanţilor, se cuvin ca daună moratorie, ele având un alt temei decât cel al daunelor cu caracter compensatoriu pe care creditorul le poate, în principiu, pretinde, cerând actualizarea creanţei la inflaţie.

A  mai menţionat reclamanta că sunt îndreptăţite să primească daune moratorii datorate neexecutării la timp a obligaţiei, iar aceste daune îmbracă forma beneficiului nerealizat, care, potrivit legii aplicabile, nu poate cuprinde decât dobânda legală şi că, nivelul dobânzii legale a fost stabilit, de asemenea, prin lege (O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, în vigoare până la data de 01 septembrie 2011, când a devenit aplicabilă O.G. nr. 13/2001).

A mai apreciat reclamanta că, interpretarea dispoziţiilor legale menţionate anterior, conduce la concluzia că dobânda legală  se datorează indiferent de motivul pentru care suma datorată nu este plătită la scadenţă şi independent de existenţa sau inexistenţa culpei debitorului (existenţa unei ordonanţe de eşalonare a plăţii debitului nu poate înlătura îndreptăţirea reclamanţilor la plata dobânzilor legale pentru sumele scadente stabilite prin hotărâri judecătoreşti, acest act normativ având ca efect numai amânarea executării obligaţiei), indiferent dacă este sau nu prevăzută în vreun contract încheiat între părţi; în niciun caz acordarea dobânzii legale nu este condiţionată de încheierea unei convenţii în acest sens, indiferent cine este debitorul (persoană juridică de drept public sau privat ori persoană fizică) şi fără a fi necesar a se face dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale sau contractuale (condiţiile răspunderii civile au fost verificate cu ocazia judecăţii iniţiale, în urma căreia s-a stabilit debitul principal, iar existenţa noului prejudiciu, constând în beneficiul nerealizat ca urmare a nefolosirii sumelor datorate, este prezumată de dispoziţiile legale menţionate anterior).

S-a susţinut că reclamanta este îndreptăţită la cuantumul dobânzii penalizatoare ce va fi calculată, după intrarea în vigoare a OG nr. 13/2011, potrivit acestui act normativ, dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare care este definită de art.1 alin.3 ca fiind dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă. Până la data de 01 septembrie 2011, când a intrat în vigoare OG nr. 13/2011, dobânda legală urmează a fi calculată potrivit dispoziţiilor OG nr. 9/2000.

În privinţa evaluării daunelor interese moratorii, aceasta se face prin lege, atunci când neexecutarea obligaţiei are ca obiect o sumă de bani.

Chiar dacă reeşalonarea plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii prin OUG 71/2009, poate fi privită ca o formă de executare succesivă, în condiţiile în care această măsura este dublată de suspendarea de drept a executării silite şi depăşeşte o durată rezonabilă în valorificarea dreptului, aceasta nu mai răspunde cerinţelor de proporţionalitate dintre scopul urmărit prin reglementarea adoptată şi menţinerea unui just echilibru al intereselor în discuţie. De altfel, în condiţiile în care, debitorul nu a avut acordul creditorilor pentru eşalonarea plăţii, această plată nu se putea efectua eşalonat prin ordonanţe succesive.

Titlurile executorii sunt din anul 2007 ceea ce presupune ca plata să se facă efectiv la peste 8 ani de la data emiterii lor. In plus, pentru mulţi alţi creditori sumele cuvenite s-au achitat integral deşi titlurile lor - care intrau sub incidenţa aceleiaşi ordonanţe - erau mult mai recente.

In acest sens se învederează că debitorul - Ministerul Justiţiei - a efectuat plăţi din conturi special alimentate, ceea ce denotă posibilitatea reală de plată din partea sa, situaţie care conduce la concluzia că se află în culpă cu privire la cauzarea prejudiciului, nefiind vorba de o situaţie care ar exonera pe debitor de răspundere.

In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1073 din vechiul Cod civil, art. 1082, 1088, 1101 C. civ. anterior, art. 1535 şi 1536 din Noul Cod civil, art. 166 alin. 4 din Legea nr.53/2003 - Codul muncii, O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, în vigoare până la data de 01 septembrie 2011, când a devenit aplicabilă O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

A fost invocată şi Decizia  pronunţată în dosarul nr. 21/ 2013 al ÎCCJ prin care s-a stabilit că: „În aplicarea dispoziţiilor  art. 1082 şi art. 1088 din  Codul civil din anul 1864 şi  respectiv art. 1531 alin.(1)  şi  alin.(2) teza I şi art. 1535 alin.(1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil,  pot fi acordate daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eşalonată a  sumelor prevăzute în titlurile executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condiţiile art. 1 şi art. 2 din OUG 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titlurile executorii având ca obiect acordarea  de drepturi salariale personalului din  sectorul bugetar, aprobată cu modificările prevăzute prin Legea nr. 230/2011 cu modificările şi completările ulterioare.”

În dovedire, reclamanta a solicitat proba cu înscrisuri, reprezentând titlurile executorii menţionate în acţiune, precum şi decizia nr. 2/17.02.2014 a Î.C.C.J.

La data de 07 iulie 2014, pârâtul Ministerul de Justiţie prin  care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că daunele-interese constând în dobânda legală nu pot fi datorate pentru întârziere în executare decât de la data solicitării, întrucât debitorul nu este de drept în întârziere cu privire la acordarea daunelor-interese. De asemenea, daunele se acordă atunci când se află întrunite elementele răspunderii civile, ceea ce în speţă nu poate fi reţinut. Art. 1535 C. civ. prevede că „(1)în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu, in acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic.

Pârâta a mai susţinut că, dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadenţă. Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit”.

A mai învederat pârâta că drepturile câştigate prin hotărârile judecătoreşti menţionate de către reclamante au fost şi vor fi actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective a fiecărei tranşe. În speţa dedusă judecăţii, obligarea şi la plata dobânzii egale, nu se impune „având în vedere că natura juridică a dobânzii este diferită de natura juridică a actualizării obligaţiei cu rata inflaţiei, prima  reprezentând o sancţiune, (daune moratorii pentru neexecutare obligaţiei de plată) ...”, astfel cum rezultă din Minuta Comisiei de unificare a practicii judiciare în materie civilă, dreptul familiei şi conflicte de muncă şi asigurări sociale, din 10.03.2010.

A mai arătat pârâta că în ceea ce priveşte titlurile executorii, neachitate până în prezent, legiuitorul a stabilit termene suspensive de executare, prin reglementarea unei proceduri speciale de executare, prevăzută de art. I din O.U.G nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 18/2010, prin OUG 45/2010 şi prin Legea nr. 230/2011, după cum urmează: „(1) Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:

- în anul 2012 se plăteşte 5% din valoarea titlului executoriu;

- înanul2013se plăteşte 10%dinvaloarea titluluiexecutoriu;

- înanul2014se plăteşte 25%dinvaloarea titluluiexecutoriu;

- înanul2015se plăteşte 25%dinvaloarea titluluiexecutoriu;

- înanul2016se plăteşte 35%dinvaloarea titluluiexecutoriu.”

Prin urmare, atât timp cât creanţele nu sunt ajunse la scadenţă, reclamanta nu poate solicita acordarea de dobânzi pentru neexecutare. Prin Decizia nr. 190/02.03.2010 Curtea Constituţională a statuat următoarele: „Ordonanţa de

urgentă a Guvernului nr. 71/2009 are în vedere rezolvarea unei situaţii extraordinare, prin reglementarea unor măsuri cu caracter temporar şi derogatorii de la dreptul comun în materia executării hotărârilor judecătoreşti. Măsurile instituite urmăresc un scop legitim – asigurarea stabilităţii economice a ţării - şi păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere - executarea eşalonată a hotărârilor judecătoreşti în cauză.

A mai susţinut pârâta că măsurile reglementate au un caracter pozitiv, în sensul că Guvernul recunoaşte obligaţia de plată a autorităţii statale şi se obligă la plata eşalonată a titlurilor executorii, modalitate de executare impusă de situaţia de excepţie pe care o reprezintă, pe de o parte, proporţia deosebit de semnificativă a creanţelor astfel acumulate împotriva statului, şi, pe de altă parte, stabilitatea economică a statului român în actualul context de acută criză economică naţională şi internaţională. Pentru a evita devalorizarea sumelor ce fac obiectul titlurilor executorii, ordonanţa de urgenţă prevede că acestea se actualizează cu indicele preţurilor de consum, ceea ce garantează o executare în totalitate a creanţei. Acest mecanism asigură executarea integrală a titlului, acordând statului posibilitatea să identifice resursele financiare necesare achitării acestor sume.”

Pârâta mai învederat că plata sumelor datorate de Ministerul Justiţiei conform titlurilor executorii s-a realizat cu respectarea termenelor prevăzute în mod expres în O.U.G nr. 71/2009, în acest sens adoptându-se HG 422/2010, HG 257/2012, HG 598/2012, HG 54/2012, HG 1169/2012, HG 149/2013, HG 355/2013, HG 697/2013, HG 9772013, HG nr.248/2014.

Pârâta a arătat că în speţă creanţele nu sunt exigibile, nefiind ajunse la scadentă. În cazul obligaţiilor afectate de un termen suspensiv, creanţa devine exigibilă numai în momentul împlinirii acelui termen. De asemenea, termenul este suspensiv când priveşte exigibilitatea creanţei, adică suspendă sau amână executarea creanţei. Obligaţia debitorului ia naştere în momentul încheierii antractului, dar executarea ei nu se va putea cere decât după împlinirea termenului.

A mai susţinut pârâta că singura situatie în care s-ar pune problema acordării de dobânzi este aceea în care debitorul (instituţia publică) nu ar executa creanţa în cuantumul si la termenul stabilit de OUG 71/2009.

Mai arată pârâta că art. 1 din Directiva 2011/7/UE prevede în mod expres;

„(1) Prezenta directivă urmăreşte să combată întârzierea în efectuarea plăţilor în

tranzacţiile comerciale, în vederea asigurării funcţionării adecvate a pieţei interne, promovând astfel competitivitatea întreprinderilor, în special cea a IMM-urilor. Prezenta directivă se aplică tuturor plăţilor efectuate ca remuneraţii pentru tranzacţii comerciale, iar statele membre pot exclude datoriile care sunt subiect al procedurilor de insolvenţă instituite împotriva debitorului, inclusiv al procedurilor care au ca obiectiv reeşalonarea datoriei”.

Ca practică judiciară, pârâta a  invocat Decizia nr. 117/10.12.2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 5552/101/2013.

Decizia nr. 11747/7.12.2012 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în

Dosarul nr. 4284/101/2012 prin care s-a admis recursul formulat de Ministerul Justiţiei împotriva Sentinţei civile nr. 2474/13.09.2012 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi. Curtea de Apel Craiova a reţinut că „o creanţă constatată printr-o hotărâre judecătorească devine exigibilă numai în momentul în care hotărârea devine executorie fie prin învestirea cu formulă executorie, fie prin recunoaşterea caracterului executoriu prin lege, exigibilitatea fiind astfel

confirmată prin conferirea caracterului executoriu hotărârii judecătoresti...institutia debitoare nu a refuzat executarea creanţei, ci a făcut aplicarea actului normativ care dă posibilitatea de a se plăti creanţa eşalonat.. O astfel de normă juridică reprezintă o ingerinţă a statului în dreptul creditorului

de a obţine executarea silită şi finalizarea procesului civil, dar este o ingerinţă care are un scop legitim., şi este rezonabil proporţională cu scopul urmărit...Intervenţia legiuitorului printr-un act normativ validat de Curtea Constituţională şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a avut

ca efect suspendarea executării obligaţiei de plată şi plata eşalonată constituie caz fortuit care exonerează pe debitori de plata dobânzilor.”

Reclamanta a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei invocată de pârâtă şi admiterea acţiunii, invocând argumente similare celor din cererea de chemare în judecată.

Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine:

În fapt, nu s-a contestat că reclamanta deţine calitatea de creditoare a pârâţilor, în baza titlurilor executorii constând în hotărârile judecătoreşti mai sus menţionate, indicate în petitul cererii de chemare în judecată, rămase definitive şi irevocabile, sub imperiul Codului de procedură civilă 1865, prin care le-au fost acordate sume ce reprezintă drepturi salariale, actualizate doar cu indicele de inflaţie, fără dobânzi, care au fost solicitate pentru prima dată în litigiul dedus judecăţii.

Este de notorietate că printr-o serie de acte normative (în esenţă, dispoziţiile OUG 71/2009, cu modificările şi completările ulterioare), o parte din sumele datorate de către pârâţi în baza titlurilor executorii au fost achitate, restul fiind eşalonat la plată, potrivit unui grafic stabilit prin lege, până în anul 2016.

În legătură cu plăţile parţiale ale debitului (actualizat cu indicele de inflaţie), sunt de reţinut următoarele aspecte esenţiale pentru speţă:

dreptul la dobânda legală solicitată pe cale separată în prezentul litigiu nu au fost niciodată recunoscut prin actele normative mai sus menţionate (deci nu a existat şi din conţinutul întâmpinării se observă că nici nu există o recunoaştere de către pârâţi a pretenţiilor reclamantei, cu eventual efect întreruptiv de prescripţie a dreptului material la acţiune),

ca atare, prescripţia dreptului material la acţiune (care este distinctă de prescripţia dreptului de a cere executarea silită), atât raportat la cererile cu caracter principal (plata drepturilor salariale), cât şi la cele accesorii (actualizarea sau plata dobânzii legale) nu a fost niciodată suspendată sau întreruptă prin actele normative menţionate, care au impus doar suspendarea procedurilor de executare silită (conform art. 1 alin. 2 din OUG 71/2009), fiind cunoscut că instituţia juridică a dreptului de a cere sau de a continua executarea silită nu se confundă cu instituţia juridică a dreptului material la acţiune, după cum vom dezvolta în cele ce urmează,

ca ipoteză juridică, dreptul material la acţiune pe capătul principal de cerere (plata drepturilor salariale) este prescris la data promovării acţiunii civile deduse judecăţii – 13 iunie 2014 - în alte cuvinte, dacă partea reclamantă ar fi solicitat în prezenta cauză atât dobânda legală cât şi plata drepturilor salariale principale, cererea ar fi fost respinsă ca prescrisă, în întregime,

cu toate acestea, deşi în speţă dreptul material la acţiune asupra debitului principal s-a stins, iar „odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii” (art. 1 alin. 2 din Decretul 167/1958, aplicabil ratione temporis), nu se poate reţine că dreptul la acţiune pentru accesorii - dobânda legală - ar fi stins în întregime, pentru că acesta are un conţinut divizibil, fiind cunoscut că dobânda legală nu se datorează forfetar, ci pentru fiecare zi de întârziere care se scurge până la plata integrală, iar „în cazul cînd un debitor este obligat la prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebită” (art. 12 din Decretul 167/1958); or, în speţă pentru fiecare zi de neplată a dobânzii legale curge un termen de prescripţie distinct al dreptului material la acţiune, fiind împlinite doar termenele prescripţiilor începute cu mai mult de trei ani anterior datei promovării acţiunii.

În drept, litigiul ridică problema acordării dobânzii legale pentru debite stabilite prin hotărâri judecătoreşti devenite executorii până la 31.12.2009, chestiune care a fost soluţionată, cu forţă juridică obligatorie, prin Decizia de Recurs în Interesul Legii nr. 2/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care al cărei dispozitiv s-a statuat că „în aplicarea dispozitiilor art. 1082 si 1088 din Codul civil din 1864, respectiv art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza I si art. 1.535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicata, cu modificarile ulterioare, pot fi acordate daune-interese moratorii sub forma dobanzii legale pentru plata esalonata a sumelor prevazute in titluri executorii avand ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar in conditiile art. 1 si 2 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevazute in titluri executorii avand ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobata cu modificari prin Legea nr. 230/2011.”

Prin urmare, niciun argument contrar al pârâtului Ministerul Justiţiei nu poate fi primit, raportat la legalitatea, de plano, a soluţiei de obligare la plata dobânzii legale, pentru că s-ar încălca forţa obligatorie a interpretării date de Înalta Curte, ce operează de la data publicării în Monitorul Oficial - 3 iunie 2014, inclusiv la data pronunţării prezentei hotărâri judecătoreşti, cu privire la situaţii juridice aflate în curs de constituire, condiţionate de  controlul de legalitate al instanţei (art. 517 alin. 4 NCPC).

Cu toate acestea, în ceea ce priveşte întinderea dreptului la plata dobânzii legale (limitările acestui drept), se poate observa cu uşurinţă, din chiar considerentele DRIL mai sus nominalizate, că prin orientarea jurisprudenţială a cărei legalitate a fost recunoscută de Înalta Curte s-a aprecia căt: „Solutia de acordare a dobanzii legale de la data scadentei a fost justificata prin aplicarea art. 1.535 alin. (1) din Codul civil din 2009, cu limitarea decurgand din termenul de prescriptie extinctiva, fara vreo referire la prevederile art. 1088 alin. 2.” (a se vedea paragraful 3.1 din DRIL - „Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti”, sublinierea noastră).

Or, dacă s-ar fi considerat că ar fi operat vreo întrerupere a prescripţiei dreptului material la acţiune, nu s-ar mai fi menţionat că există „limitări decurgând din termenul de prescripţie extinctivă”; aşadar, nici instanţele judecătoreşti care admiteau dobânda legală, generând practică neunitară, nu o admiteau în întregime, ci sub rezerva prescripţiei, sau cel puţin aceasta a fost constatarea la care s-a oprit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Pe de altă parte, aşa cum am arătat mai sus, prescripţia dreptului de a cere, prin acţiune separată, dobânda legală, nu a fost niciodată întreruptă, pentru că nici prescripţia dreptul de a cere plata debitului principal – drepturile salariale – nu a fost vreodată întreruptă.

În acest sens, este evident că dacă partea reclamantă nu ar fi deţinut titluri executorii şi ar fi solicitat, prin acţiuni depuse în anul 2014, plata drepturilor salariale anterioare anului 2010 (cum este cazul în speţă), cu sau fără dobânda legală, cererea ar fi fost respinsă ca prescrisă.

Aşadar este neîndoios că una este să deţii titluri executorii a căror executare silită să fi fost suspendată legal, în baza OUG 71/2009, iar alta este să nu deţii niciun titlu executoriu asupra dobânzii legale, ipoteză în care OUG 71/2009 nu produce efecte juridice, pentru că prezentul litigiu nu vizează executarea unui titlu preexistent (care ar fi suspendată de drept), ci chiar obţinerea titlului executoriu, sub condiţia verificării legalităţii acestuia, cele două chestiuni juridice fiind subsecvente, dar vădit distincte.

Or, potrivit considerentelor aceleiaşi DRIL, care se bucură de forţa obligatorie a dispozitivului, întrucât îl explică şi se reflectă în acesta, „Natura juridica a masurilor dispuse prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 71/2009 este aceea de suspendare legala a executarii silite a titlurilor executorii avand ca obiect acordarea unor drepturi salariale, calificare care decurge din insusi continutul art. 1 alin. (2) din ordonanta de urgenta, potrivit caruia, in cursul termenului in care are loc plata esalonată” (subl ns).

În concret, suspendarea legală a executării silite (prin OUG 71/2009) nu are nicio influenţă asupra prescripţiei dreptului material la acţiune, care în speţă nu a fost suspendată, pentru că nu există identitate între acţiunea civilă (care are ca scop protejarea unui drept sau interes) şi executarea silită (care urmăreşte punerea în executare a hotărârii judecătoreşti prin care s-a admis  acţiunea civilă). Deci, prescripţiile care pot afecta cele două instituţii juridice (acţiunea şi respectiv executarea) sunt distincte şi nu se confundă.

Cu toate acestea, aşa cum s-a arătat mai sus, este lipsită de fundament legal teza pârâtului Ministerul Justiţiei în sensul că dreptul la dobânda legală ar fi în întregime prescris, ca urmare a prescripţiei dreptului principal, ipoteză care nu ţine cont de caracterul divizibil al prescripţiei în cazul prestaţiilor succesive, caracterizate printr-un număr egal de termene de prescripţie – calculate în raport de fiecare prestaţie (art. 12 din Decretul 167/1958) şi care, dacă ar fi primită, ar conduce la lipsirea de efecte juridice a DRIL 2/2014, de o manieră incompatibilă cu forţa obligatorie a acesteia.

În alte cuvinte, dacă s-ar considera că în toate cazurile existenţei hotărârilor judecătoreşti devenite executorii până la 31.12.2009 ar opera prescripţia integrală a dreptului material la acţiune cu privire la plata dobânzii legale, pentru acţiunile separate, introduse cu cel puţin trei ani mai târziu (deci începând cu ianuarie 2013), ar înseamna că ar fi fost imposibil să existe practică judiciară neunitară la data examinării şi soluţionării recursului în interesul legii prin Decizia nr. 2/2014, hotărâre care ar fi fost total inutilă – or, această ipoteză care este vădit contrazisă de considerentele şi dispozitivul soluţiei, precum şi de finalitatea căii extraordinare de atac.

În final, menţionăm că soluţia de admitere în parte a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, pentru perioada anterioară datei de 13 iunie 2011, se întemeiază pe caracterul imperativ (sub imperiul vechii reglementări de drept civil substanţial – Decretul 167/1958) al sancţionării părţii reclamante pentru rămânerea în pasivitate, din culpă procesuală, în raport de omisiunea acestora de a solicita dobânda legală, deşi ar fi avut posibilitatea valorificării dreptului material la acţiune, concomitent cu solicitarea drepturilor salariale principale şi actualizării acestora, sau chiar după data la care hotărârile judecătoreşti au devenit executorii, pentru perioada care depăşeşte 3 ani de la data promovării acţiunii deduse judecăţii.

Considerentele mai sus expuse converg spre soluţia admiterii în parte a acţiunii, cu obligarea pârâţilor la plata către partea reclamantă a dobânzii legale, calculate asupra sumelor scadente datorate în baza titlurilor executorii deţinute de reclamantă, pentru fiecare zi din ultimii trei ani anterior formulării acţiunii şi pentru viitor, până la data plăţii integrale.

OPINIA SEPARATĂ A

ASISTENŢILOR JUDICIARI

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, se reţine că reclamanta solicită cu titlu de daune-interese moratorii egale cu dobânda legală, sumele de bani cuvenite pentru lisa de folosinţă a sumelor datorate de către pârâţi în temeiul titlurilor executorii deţinute.

Astfel, în baza hotărârilor judecătoreşti deţinute, reclamanta era îndreptăţită la plata unor sume de bani exigibile la data pronunţării fiecărei hotărâri, conform art. 274 din Codul muncii.

Dispoziţiile art. 1088 din Codul civil de la 1864 permit devansarea momentului de la care i se cuvin daunele interese moratorii, până la momentul sesizării instanţei cu fiecare dintre cererile care au stat la baza pronunţării hotărârilor care constituie titlurile executorii.

Prin urmare, reclamanta nu solicită dobânzi-fructe civile ale sumelor acordate prin titlurile executorii, care, având caracter  accesoriu creanţelor, ar fi prescrise, ci daune-interese moratorii calculate în mod similar cu dobânda legală, respectiv remuneratorie, pentru lipsa sa de folosinţă a sumelor acordate prin titlurile executorii începând cu datele sesizării instanţelor cu cererile.

Reclamanta fiind titulară a unor drepturi de creanţă acordate prin titluri executorii, în absenţa adoptării O.U.G. nr. 71/2009, aceasta ar fi avut posibilitatea  de a pune în executare silită aceste titluri, însă exerciţiul dreptului său de a-şi valorifica în  plan execuţional creanţele a fost suspendat prin art. 1 alin. 2 din O.U.G. nr. 71/2003.

Prin urmare, în condiţiile în care exerciţiul dreptului reclamantei de a porni executarea silită a fost suspendat, art. 1 alin. 2 din O.U.G. nr. 71/2009 a suspendat începând cu 18 iunie 2009 şi curgerea termenului de prescripţie pentru fiecare dintre daunele interese  moratorii cuvenite, care se câştigă zi cu zi, conform modalităţilor legale de câştigare a dobânzii legale, respectiv remuneratorii. În mod similar, în conformitate cu art. 12 din Decretul nr. 167/1958, fiind vorba despre prestaţii succesive ale pârâţilor debitori, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită.

În acelaşi sens, plata voluntară fracţionată şi eşalonată a creanţelor reclamantei de către debitori, cu respectarea art. 1 alin. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, reprezintă o recunoaştere voluntară atât a dreptului de creanţă, cât şi a dreptului la daune interese (rezultat din plata fracţionată şi eşalonată, conform art. 16 lit. a)  din Decretul nr. 167/1958.

Aşadar, prin recunoaşterea dreptului de creanţă de către pârâţi, s-a întrerupt cursul prescripţiei şi cu privire la dreptul de a pretinde daune interese.

Prin urmare, apreciem în sensul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi admiterii cererii în totalitate.

Domenii speta

Spete similare