Dreptul muncii. Pretenţii - drepturi băneşti încasate necuvenit; termen de prescripţie - art.268 din Legea nr.53/2003 (codul muncii), art.211 din Legea nr.62/2011

Legea 62/2011 prevede la art. 211 lit. c că „plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate şi restituirea unor sume care au format obiectul unor plăţi nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.”

Art. 268 al. 1 lit. c C muncii prevede că în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator, cererea se formulează în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune.

Din aceste dispoziţii legale rezultă că există neconcordanţe între dispoziţiile Codului muncii şi cele ale Legii 62/2011 în privinţa termenului  de sesizare a instanţei. Pentru soluţionarea acestei neconcordanţe instanţa va avea în vedere faptul că Legea 53/2003 (Codul Muncii) este legea generală care reglementează domeniul raporturilor de muncă, iar Legea 62/2011 (Legea dialogului social) este o lege specială care reglementează modalităţile de soluţionare a conflictelor de muncă. Potrivit principiului „specialia generalibus derogant” (norma specială derogă de la norma generală), norma specială se aplică prioritar faţă de norma generală, chiar şi atunci când norma specială este mai veche decât norma generală. Făcând aplicarea acestui principiu, instanţa va avea în vedere prevederile din Legea dialogului social având în vedere caracterul acesteia de lege specială.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Slobozia sub nr. 2762/312/2013 la data de 28.05.2013 reclamantul O.J.S.P.A. IALOMIŢA a chemat in judecata pe pârâta C.E. pentru ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa în cauză instanţa să dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei de 5015 lei reprezentând drepturi băneşti încasate  necuvenit, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că pârâta a fost angajat al reclamantului (personal contractual), iar în urma controlului efectuat în anul 2010 de Camera de Conturi Ialomiţa asupra legalităţii modului de acordare a drepturilor salariale pe perioada 2007-2009, a fost emisă Decizia nr.15 din 09.04.2010, prin care au fost dispuse măsuri de înlăturare a deficienţelor constatate. 

Decizia Camerei de Conturi Ialomiţa a fost atacată la secţia de contencios administrativ a Tribunalului Ialomiţa, care prin Decizia civilă nr. 2023/F din 12.10.2011 a admis în parte contestaţia, însă ulterior, s-a admis recursul Curţii de Conturi a României şi prin decizia civilă nr. 1992/14.05.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, contestaţia a fost respinsă în totalitate, hotărârea fiind irevocabilă.

Ca urmare, a fost emisă Decizia nr. 16/2013, prin care s-au stabilit măsuri în vederea recuperării integrale a prejudiciului rezultat şi constatat prin actul de control mai sus menţionat.

A mai relevat că în prezent pârâta nu mai este angajata unităţii reclamante şi că aceasta a beneficiat în perioada verificată de plăţi necuvenite în sumă totală de 5015 lei, astfel cum a fost detaliată mai sus, sumă de bani pe care trebuie să o restituie.

A învederat că deşi a fost notificată în vederea stabilirii de comun acord a rambursării sumei datorate, pârâta nu a dat curs solicitării.

În dovedirea cererii de chemare în judecată, reclamanta a depus înscrisurile ataşate la dosar, solicitând încuviinţarea probei cu înscrisuri şi probei cu interogatoriu.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 1341 din Noul Cod civil şi cele ale Codului muncii privitoare la drepturi băneşti încasate necuvenit, respectiv art. 272-273 şi urm. în vechea numerotare.

Pârâta, legal citată, a depus, la data de 10.06.2013, întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepţie, excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Slobozia, motivat de faptul că este vorba de un conflict de muncă, întrucât vizează plata unor despăgubiri pentru încasarea unor sume pretins necuvenite, precum şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în raport de data înregistrării acţiunii.

Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii reclamantului, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, pârâta a invocat dispoziţiile Legii nr. 84/2012, arătând că actul normativ se aplică personalului din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, iar potrivit adresei Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nr. 190098/26.11.2012, oficiile de studii pedologice sunt organizate şi funcţionează ca instituţii publice cu personalitate juridică, astfel că legea îi este aplicabilă în egală măsură.

Menţionează, de asemenea, faptul că pe de o parte, contractul colectiv de muncă la nivel de ramură este înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, iar, pe de altă parte, contractul său de muncă este înregistrat la Inspectoratul Teritorial de muncă Ialomiţa.

În dovedire, au fost depuse înscrisuri.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Codului muncii, art. 205 Cod procedură civilă şi Legea nr. 62/2011.

Prin sentinţa civilă nr. 1854/09.07.2013 a Judecătoriei Slobozia s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a prezentei cauze către Tribunalul Ialomiţa.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul acestei instanţe la data de 29.07.2013 sub acelaşi număr.

Din actele si lucrările dosarului tribunalul reţine următoarele:

Cu privire la excepţia ridicată de pârâtă în cauză, excepţie asupra căreia instanţa trebuie să se pronunţe cu prioritate potrivit art.248 din NCPC, tribunalul reţine următoarele:

Ca urmare a unui control efectuat la unitatea reclamantă, prin decizia nr. 15/2010 Curtea de Conturi a constatat plata nelegală a unor drepturi salariale rezultate din majorarea nelegală a salariilor, plata nelegală a premiilor lunare, precum şi plata primelor de vacanţă acordate personalului contractual în perioada 2007-2009. În urma calculelor efectuate de reclamantă a rezultat că pârâta a încasat necuvenit  suma de 2539 lei – primă de vacanţă şi 2476 lei – primă lunară.

Potrivit art. 256 din C muncii, salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie. De asemenea, potrivit art. 270 alin. 1 din Codul muncii „Salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.”

Legea 62/2011 prevede la art. 211 lit. c că „plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate şi restituirea unor sume care au format obiectul unor plăţi nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.”

Art. 268 al. 1 lit. c C muncii prevede că în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator, cererea se formulează în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune.

Din aceste dispoziţii legale rezultă că există neconcordanţe între dispoziţiile Codului muncii şi cele ale Legii 62/2011 în privinţa termenului  de sesizare a instanţei. Pentru soluţionarea acestei neconcordanţe instanţa va avea în vedere faptul că Legea 53/2003 (Codul Muncii) este legea generală care reglementează domeniul raporturilor de muncă, iar Legea 62/2011 (Legea dialogului social) este o lege specială care reglementează modalităţile de soluţionare a conflictelor de muncă. Potrivit principiului „specialia generalibus derogant” (norma specială derogă de la norma generală), norma specială se aplică prioritar faţă de norma generală, chiar şi atunci când norma specială este mai veche decât norma generală. Făcând aplicarea acestui principiu, instanţa va avea în vedere prevederile din Legea dialogului social având în vedere caracterul acesteia de lege specială.

Ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 211 din Legea 62/2011, termenul de 3 ani pentru introducerea cererii de chemare în judecată se calculează de la data producerii pagubei. Din acţiunea formulată de reclamant, dar şi din decizia nr. 15/2010 a Curţii de Conturi rezultă că sumele încasate nelegal de către pârâtă sunt aferente perioadei 2007-2009. Întrucât reclamanta a înţeles să promoveze prezenta acţiune la data de 28.05.2013, instanţa constată că aceasta a depăşit termenul de 3 ani de la data producerii pagubei (2007-2009), motiv pentru care apreciază că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este întemeiată, urmând să fie admisă.

Chiar şi Legea 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă care a fost abrogată de Legea 62/2011 prevedea la art. 73 lit. d că termenul de 3 ani curge tot de la data producerii pagubei.

Reclamantul solicită să se constate faptul că cursul prescripţiei a fost întrerupt pe perioada soluţionării dosarului nr. 4339/98/2010 având ca obiect anularea deciziei Curţii de Conturi nr. 15/2010. Instanţa nu va primi această apărare a reclamantului întrucât prin decizia Curţii de Conturi s-a constatat producerea pagubei, dar paguba s-a produs la data încasării sumelor respective de către reclamantă, astfel că dosarul nr. 4339/98/2010 nu are nicio influenţă asupra cursului prescripţiei extinctive. Chiar şi în cazul în s-ar reţine apărarea reclamantului, instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a opera întreruperea cursului prescripţiei extinctive. Astfel, pentru a opera întreruperea este necesar ca cererea de chemare în judecată să fi fost admisă (art. 16 al. 2 Decret 167/1958), ori din decizia nr. 1992/14.05.2012 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII rezultă că acţiunea care a făcut obiectul dosarului 4339/98/2010 a fost respinsă, pe fond, ca neîntemeiată.

În baza art. 452 Cpc, instanţa va respinge ca neîntemeiată cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată întrucât pârâta nu a depus la dosar dovezi din care să rezulte cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate .

În temeiul art.36 din Regulamentul de Ordine interioara al instanţelor judecătoreşti opinia asistenţilor judiciari este concordanta cu soluţia si considerentele expuse in motivarea prezentei hotărâri.

Domenii speta

Spete similare