Excepţie de nelegalitate

Conţinut speţăExcepţie de nelegalitate

Prin Decizia nr. 1639/R din 12 martie 2014, pronunţată în dosarul nr. 393/96/2013*, de Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis recursul reclamantei, împotriva Sentinţei nr. 478/8.11.2013 pronunţate de Tribunalul Harghita, în dosarul nr. 393/96/2013*. S-a modificat în tot hotărârea atacată şi s-a admis excepţia de nelegalitate invocată de reclamantă în dosarul nr. 1411/96/2012 al Judecătoriei Miercurea-Ciuc, constatând nelegalitatea art. 10 din Anexa la H.C.L. nr. 230/26.11.2010.

Instanţa de control judiciar a reţinut că, prima instanţă nu a examinat nici măcar implicit motivul de nelegalitate adus în discuţie de reclamantă vizând nesocotirea în cauză de către autoritatea locală a prevederilor art. 5 alin. 4 din OG nr. 2/2001, prin aceea că a reglementat posibilitatea aplicării sancţiunii complementare a blocării roţilor şi a ridicării autovehiculului, în condiţiile în care o asemenea sancţiune poate fi stabilită numai prin lege specială.

Trecând la analiza pe fond a argumentului reclamantei-recurente, Curtea constată că potrivit art. 10 din HCL nr. 230/2010 „Staţionarea sau parcarea fără îndeplinirea obligaţiilor precizate la art. 4 (deţinerea unui tichet de parcare sau abonament valabil) constituie contravenţie şi se sancţionează cu avertisment şi cu blocarea unei roţi a autoturismului, iar după expirarea a 48 de ore de la blocarea roţii, cu ridicarea, transportul şi depozitarea autoturismului”.

După cum rezultă din reglementarea de mai sus, măsura blocării roţilor şi a ridicării autoturismului au fost instituite cu titlu de sancţiuni contravenţionale complementare (textul menţionând expres că „se sancţionează cu”), cele două măsuri fiind alăturate sancţiunii principale a avertismentului. Având în vedere modul în care autoritatea locală a înţeles să reglementeze măsurile în discuţie nu poate fi primită susţinerea intimatei SC C SRL că, în cauză nu s-a urmărit instituirea unei sancţiuni complementare, ci reluarea unei măsuri tehnico-administrative stabilite de HG nr. 147/1992. Fiind aşadar în prezenţa unor sancţiuni contravenţionale, se impune verificarea compatibilităţii acestora cu normele dreptului comun în materie, cuprinse în OG nr. 2/2001.

Astfel, potrivit art. 5 alin. 1 din OG nr. 2/2001 sancţiunile contravenţionale sunt principale şi complementare. Conform art. 5 alin. 3 Sancţiunile contravenţionale complementare sunt: a) confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii; b) suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei activităţi; c) închiderea unităţii; d) blocarea contului bancar; e) suspendarea activităţii agentului economic; f) retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activităţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv; g) desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială.

Potrivit art. 5 alin. 4 din OG nr. 2/2001, „Prin legi speciale se pot stabili şi alte sancţiuni principale sau complementare”. Textul citat permite aşadar reglementarea şi a altor sancţiuni complementare, însă cu condiţia ca ele să fie normate prin legi speciale. Hotărârile de consiliu local nu sunt legi în sensul art. 73 alin. 1 din Constituție, ele constituind acte secundum legem.

În acelaşi timp, dacă am aprecia că prin sintagma „legi speciale” trebuie înţeles orice act normativ, şi nu doar actele juridice având forţa juridică a legii, prevederile art. 5 alin. 2 şi 4 din OG nr. 2/2001 ar fi lipsite de sens, câtă vreme este de principiu că printr-o normă (specială) ulterioară se poate deroga de la o normă generală. Lărgirea înţelesului noţiunii „legi speciale” ar fi contrară sensului termenului şi contrară citirii gramaticale a textului, fără a exista vreun motiv care să fundamenteze constatarea că ne-am afla în faţa unui text neclar care să justifice interpretare, mai ales că în cuprinsul OG nr. 2/2001 (bunăoară, în art. 8 alin. 2, art. 9, art. 15 alin. 3), legiuitorul foloseşte în sensul lor restrâns şi propriu noţiunile de lege, ordonanţă, hotărâre a guvernului sau a autorităţilor locale.

Curtea mai reţine că art. 2 alin.2 din OG nr. 2/2001 care prevede că „prin hotărâri ale autorităţilor administraţiei publice locale sau judeţene se stabilesc şi se sancţionează contravenţii în toate domeniile de activitate pentru care acestora le sunt stabilite atribuţii prin lege, în măsura în care în domeniile respective nu sunt stabilite contravenţii prin legi, ordonanţe sau hotărâri ale Guvernului”, indică domeniile de activitate în care autorităţile locale dispun de competenţă de reglementare, însă această competenţă trebuie exercitată şi cu respectarea normelor din OG nr. 2/2001, inclusiv a celor privind sancţiunile. Cu alte cuvinte, prin hotărâri de consiliu local se pot incrimina contravenţii şi aplica sancţiuni în toate domeniile în care nu sunt stabilite contravenţii prin legi, ordonanţe sau hotărâri ale Guvernului, însă sancţiunile care pot fi aplicate trebuie să fie în conformitate cu art. 5 din OG nr. 2/2001.

În mod similar, norma de la art. 128 alin. 1 lit. d din OUG nr. 195/2002 , potrivit căreia „autorităţile administraţiei publice locale stabilesc reglementări referitoare la regimul de acces şi circulaţie, staţionare şi parcare pentru diferite categorii de vehicule, cu avizul politiei rutiere”, atribuie competenţa autorităţilor de a adopta reglementări în domeniile arătate, însă această competenţă trebuie exercitată cu respectarea şi a celorlalte exigenţe impuse de alte norme, cum este şi art. 5 din OG nr. 2/2001.

În consecinţă, având în vedere că, faţă de art. 5 alin. 4 din OG nr. 2/2001, consiliile locale nu au competenţa de a reglementa sancţiunile complementare supuse analizei, trebuie reţinută nelegalitatea art. 10 din HCL 230/2010, în ceea ce priveşte instituirea sancţiunilor complementare în discuţie.

Cu privire la considerentele primei instanţe, pe de o parte, aşa cum s-a reţinut mai sus, ele nu răspund nici în treacăt la argumentul reclamantei, analizat în cele ce preced şi care determină nelegalitatea hotărârii de consiliu, iar pe de altă parte ele privesc aspecte, corect reţinute, care nu au fost aduse în discuţie de reclamantă, astfel că este de prisos reanalizarea acestora în acest cadru.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1-3 Cod procedură civilă, recursul dedus judecăţii a fost admis, în sensul modificării în tot a hotărârii atacate şi a admiterii excepţiei de nelegalitate invocate de reclamanta M.M. în dosarul nr. 1411/96/2012 al Judecătoriei Miercurea-Ciuc, cu consecinţa constatării nelegalităţii art. 10 din Anexa la H.C.L. nr. 230/26.11.2010, în ceea ce priveşte instituirea sancţiunilor complementare constând în blocarea unei roţi a autoturismului, respectiv ridicarea, transportul şi depozitarea autoturismului.

Domenii speta

Spete similare