Angajarea răspunderii organelor de conducere ale societăţii falite. Calitate procesuală activă . Condiţii de angajare răspundere în condiţiile Noului cod civil .

Sentinţă civilă 1312/F/13.11.2014 din 13.11.2014


Angajarea răspunderii organelor de conducere ale societăţii falite. Calitate procesuală activă . Condiţii de angajare răspundere în condiţiile Noului cod civil .

Potrivit art. 138 alin.3 din Legea insolvenţei, în situaţia în care administratorul/ lichidatorul judiciar nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolvenţă a debitorului sau a hotărât că nu este cazul să introducă acţiunea prevăzută la alin.1, preşedinţele Comitetului Creditorilor, în urma hotărârii adunării creditorilor , sau creditorul care deţine mai mult de 50% din totalul creanţelor înscrise la masa credală, poate formula acţiune în scopul antrenării răspunderii administratorilor .

 Aşadar, legiuitorul a stabilit procedura de urmat în situaţia în care administratorul/lichidatorul nu a formulat acţiune în temeiul art. 138 alin.1 din lege, iar în cazul de faţă,  creditorul – reclamant , care deţine un procent de 100% din totalul creanţelor, întruneşte condiţiile legale pentru a formula cerere , conform art. 138 alin.3 din lege.

Sentinţa nr. 1312/F/13.11.2014 pronunţată în dosarul  nr. 1154/1259/2013/a1

DGRFP ,  în calitate de creditor unic al S.C. A  S.R.L – în faliment, a chemat în judecată pârâta GD în calitate de administrator social al debitorului, solicitând atragerea răspunderii personale materiale a acesteia până la concurenţa sumei de ... lei, în temeiul art. 138 alin.1 lit. c  din Legea 85/2006 şi instituirea secheasrului asigurător pe bunurile pârâtei.

Reclamanta a apreciat că potrivit raportului privind cauzele şi împrejurările care au dus la apariţia stării de insolvenţă, întocmit de lichidatorul judiciar,  nu există bunuri în patrimoniul societăţii debitoare, iar starea de insolvenţă a fost determinată de factori obiectivi , astfel că nu se impune angajarea răspunderii în condiţiile art. 138 alin.1 din legea insolvenţei.

 A arătat reclamanta că din interpretarea raportului rezultă că societatea a fost nerentabilă, a produs pierderi începând cu anul 2012 , astfel că debitorul , aflat în insolvenţă sau în stare iminentă de insolvenţă, în temeiul art. 27 din legea insolvenţei,  avea obligaţia să adreseze instanţei cerere de declanşare a procedurii .

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 138 alin.1 lit c din Legea nr. 85/2006.

Lichidatorul judiciar desemnat în procedura insolvenţei a depus la dosar Raportul cauzal, tabelul definitiv al creanţelor şi punct de vedere în sensul că intrarea în insolvenţă a debitorului a fost determinată de cauze obiective, nu au fost identificate cauze de natură a antrena răspunderea materială a administratorului societăţii.

Au fost depuse acte, a fost citată pârâta prin BPI, dar şi conform Codului de procedură civilă, conform art. 7 din Legea nr. 85/2006.

Examinând probele administrate în cauză, instanţa a reţinut  în fapt că cererea a fost formulată de creditorul unic înscris în tabelul de creanţe.

Potrivit art. 138 alin.3 din Legea insolvenţei, în situaţia în care administratorul/ lichidatorul judiciar nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolvenţă a debitorului sau a hotărât că nu este cazul să introducă acţiunea prevăzută la alin.1, preşedinţele Comitetului Creditorilor, în urma hotărârii adunării creditorilor , sau creditorul care deţine mai mult de 50% din totalul creanţelor înscrise la masa credală, poate formula acţiune în scopul antrenării răspunderii administratorilor .

Aşadar, legiuitorul a stabilit procedura de urmat în situaţia în care administratorul/lichidatorul nu a formulat acţiune în temeiul art. 138 alin.1 din lege, iar în cazul de faţă,  creditorul – reclamant , care deţine un procent de 100% din totalul creanţelor, întruneşte condiţiile legale pentru a formula cerere , conform art. 138 alin.3 din lege.

Cu privire la faptele invocate, instanţa reţine că, natura juridică a răspunderii administratorului este cea a unei răspunderi speciale, care împrumută caracteristicile răspunderii delictuale.

Activitatea de administrare, apreciată dăunătoare, este pentru creditori, un fapt juridic „stricto sensu”, pretins prejudiciabil, în raport de care răspunderea patrimonială presupune identificarea tuturor elementelor răspunderii pentru faptul juridic ilicit cauzator de prejudicii, reglementat de art. 1349 Noul Cod Civil.

Astfel, antrenarea răspunderii administratorilor, conform art. 1381 şi urm Noul Cod Civil, presupune  îndeplinirea următoarelor condiţii : prejudiciul creditorilor , fapta să se încadreze în cazurile prevăzute de lege ,raportul de cauzalitate dintre faptă şi încetarea plăţilor , culpa persoanei a cărei răspundere se antrenează  sub forma intenţiei sau a culpei .

Conform art. 138 alin.1 literele c,  din legea insolvenţei, coroborat cu art. 138 alin.3, temei juridic al acţiunii formulate, „ În cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispoziţiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariţia stării de insolvenţă a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:

c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi „ (...)

Fapta prevăzută de art. 138 lit. c) din lege nu s-a dovedit în cauză în condiţiile art. 249 NCPC .

Încadrarea unei fapte în această ipoteză juridică presupune stabilirea unei situaţii în care debitorul, cu toate că avea dificultăţi financiare, a continuat activitatea  - administratorul având un interes personal  - ceea ce a determinat încetarea plăţilor şi starea de insolvenţă.

Nu trebuie confundată această faptă cu dispoziţia de continuare a activităţii în situaţia în care insolvenţa este prezumată, deoarece , potrivit art. 27 alin.1 din Legea nr. 85/2006 , numai debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat  să adreseze tribunalului  o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor acestei legi , în termen de 30 zile de la apariţia insolvenţei.

Or, în cauză, nu s-a dovedit că activitatea a continuat în interesul personal al pârâtei şi nici că debitorul s-a aflat în stare de insolvenţă anterior formulării cererii de deschidere a procedurii.

În consecinţă, art.138 din legea insolvenţei impune determinarea legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, culpa persoanei chemată a răspunde trebuie să fie analizată în concret, fără posibilitatea recurgerii la prezumţiile reglementate de art. 327 şi 329 NCPC, ca mijloc de probă.

 Legea nr.85/2006 prevede expres dovedirea legăturii cauzale între fapta ilicită săvârşită de membrii organelor de conducere şi prejudiciu, ceea ce conduce la concluzia că membrii organelor de conducere răspund numai dacă starea de insolvenţă este o consecinţă directă şi nemijlocită a faptelor săvârşite de persoanele în cauză.

 Indicarea de către reclamantul creditor a faptelor prevăzute de art.138 lit. c  din Legea insolvenţei, ca urmare a prezumţiei săvârşirii acestora, prin deducerea că „ administratorul social să fi contribuit sau să fi ocazionat insuficienţa activului societăţii , prin greşeli de gestiune”, nu se suprapune normei legale indicate şi în mod evident nu ar putea fi antrenată răspunderea personală a administratorului social.

Măsura sechestrului asigurător poate fi dispusă numai până la momentul in care creditorul dobândeşte hotărârea judecătorească executorie in temeiul căreia poate trece la executarea silită a debitorului său. In aceasta fază, de vreme ce prin  prezenta sentinţa de fond, s-a respins acţiunea , nu mai pot fi luate măsuri de asigurare a unei viitoare posibile executări silite .

Pentru considerentele de mai sus, în baza textelor de lege indicate a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta DGRF  împotriva pârâtei  GD ;