Procedura insolvenţei

Sentinţă civilă 2757 din 28.10.2013


Potrivit art.151 alin.4 cod procedură civilă orice cerere adresată instanţelor judecătoreşti, dacă este formulată de reprezentantul unei persoane juridice de drept privat, acesta va depune, în copie, un extras din registrul public în care este menţionată împuternicirea sa, acesta fiind  înscrisul care dovedeşte în condiţiile legii, calitatea de reprezentant al subiectului de drept în numele şi interesul căruia se iniţiază demersul judiciar. Dispoziţia se aplică şi cererilor formulate în baza Legii nr. 85/2006 înregistrate după intrarea în vigoare a noului cod de procedură civilă, potrivit disp. art. 149 din această lege.

Prin sentinţa civilă 757/CC din 28 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. 7846/108/2013, judecătorul sindic a respins cererea formulată de debitoarea SC CŞ SRL pentru deschiderea procedurii insolvenţei şi nu a acordat cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reţinut că, prin cererea introductivă, debitoarea SC CŞ SRL a solicitat deschiderea procedurii simplificate a insolvenţei, în baza Legii nr. 85/2006, iar în baza art. 11 alin. 1 lit. c din lege, desemnarea în calitate de lichidator a practicianului în insolvenţă CII BCC, motivat de faptul că societatea a acumulat în decursul ultimilor ani tot mai multe datorii, că activitatea societăţii a devenit din an în an tot mai neprofitabilă ca urmare a crizei economice mondiale, a schimbărilor de preţuri, a creşterii cheltuielilor şi a dezvoltării firmelor concurente şi că datorează sume, majoritatea către bugetul de stat.

Analizând cererea, judecătorul sindic a constatat că la dosar nu s-a depus dovada calităţii de reprezentant, dovadă care reiese doar dintr-un certificat ORC actualizat şi nu din Actul Constitutiv al societăţii care nu poartă ştampila de înregistrare la Oficiul Registrului Comerţului şi nu se poate aprecia dacă acesta este de actualitate sau nu, fiind astfel încălcate prevederile art. 66 alin. 5 din OUG nr. 91/2013.

S-a mai reţinut că nu a fost dovedită suma de 40.000 lei ca valoare-prag, astfel cum aceasta este definită de art. 6, punctul 71 din OUG nr. 91/2013 şi de asemenea, în condiţiile în care a fost cerută deschiderea procedurii simplificate a insolvenţei, nu a fost depusă hotărârea Adunării Generale a Asociaţilor, potrivit cu cerinţele art. 66 alin. 5 din aceeaşi ordonanţă, nefiind astfel îndeplinită o condiţie esenţială de deschidere a unei astfel de proceduri.

De asemenea, la dosarul cauzei nu au fost depuse documentele prev. la art. 67 alin. 1 lit. şi e din OUG nr. 91/2013, iar documentele prevăzute la art. 67 alin. 1 lit. c au fost depuse fără ca debitoarea să arate felul creanţelor decât parţial (neindicând dacă sunt scadente, garantate, etc.), deşi potrivit disp. art. 67 alin. 2 din OUG nr. 91/2013 documentele prevăzute la art. 67 alin. 1 din ordonanţă se depun odată cu cererea sub sancţiunea respingerii cererii, motive pentru care judecătorul sindic a respins cererea.

Împotriva acestei sentinţe civile, în termen legal, a declarat apel debitoarea apelanta S.C. CŞ SRL, solicitând admiterea apelului, casarea hotărârii apelate şi trimiterea cauzei la Tribunalul Arad pentru deschiderea procedurii insolvenţei debitoarei.

În motivarea apelului, debitoarea apelantă susţine, în esenţă, că potrivit art. 27 alin. 1 din Legea 85/2006, debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi, în termen de maxim 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă, iar de la data formulării cererii şi până la judecarea cauzei a intrat în vigoare OUG 91/2013 care a fost declarată neconstituţională de către Curtea Constituţională la data de 29.10.2013. Astfel, consideră că este inadmisibilă acceptarea soluţiei date în temeiul OUG 91/2013, care după o zi a fost declarată neconstituţională.

Criticând soluţia judecătorului sindic, apelanta susţine că de fapt, documentele prev. de art. 28 ce trebuie să însoţească cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, au fost depuse la dosarul cauzei, deşi acest articol în alin. 2 prevede că „dacă debitorul nu dispune, la momentul înregistrării cererii, de vreuna din informaţiile prevăzute la alin. 1 lit. a-f şi h, va putea înregistra acea informaţie la tribunal în termen de 5 zile; dacă nu o va face, el va fi decăzut din dreptul de a propune un plan de reorganizare”, apelanta apreciind că singura sancţiune prevăzută de Legea 85/2006 este aşadar, decăderea din dreptul de a propune un plan de reorganizare şi nicidecum respingerea cererii, debitorul fiind singurul care poate aprecia apariţia stării de insolvenţă. Totodată, conform art. 27 alin. 2, va putea să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi şi debitorul în cazul căruia apariţia stării de insolvenţă este iminentă.

Se mai arată că legea insolvenţei nu prevede o valoare prag şi nici Hotărârea Adunării generale a asociaţilor pentru ca debitorul să solicite deschiderea procedurii insolvenţei, apelanta invocând disp. art. 27 alin. 3 din Legea 85/2006 ce prevăd că cererile persoanelor juridice vor fi semnate de persoanele care, potrivit actelor constitutive sau statutelor, au calitatea de a le reprezenta.

În drept, apelanta a indicat dispoziţiile art. 27, 29 din Legea nr. 85/2006, Decizia nr. 447/29.10.2013 a Curţii Constituţionale, art. 405, 406 din noul Cod de procedură civilă.

Analizând apelul declarat din perspectiva criticilor formulate şi a limitelor devolutive ale apelului, consacrate de art.478-479 C. pr.civ., Curtea apreciază că soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, iar apelul este nefondat, inclusiv pentru alte motive ce ţin de oportunitatea deschiderii procedurii.

Hotărârea primei instanţe a fost pronunţată în raport de exigenţele OUG nr.91/2013, act normativ declarat neconstituţional la câteva zile de la publicare, prin decizia nr.447/29 octombrie 2013 a Curţii Constituţionale, motiv pentru care Curtea va analiza legalitatea soluţiei judecătorului sindic şi temeinicia pretenţiilor reclamantei din perspectiva Legii nr.85/2006, rămasă în vigoare şi aplicabilă şi astăzi în ce priveşte procedura insolvenţei.

Dintre deficienţele de ordin formal constatate de prima instanţă în ce priveşte valoarea prag a datoriilor, conţinutul cererii şi înscrisurile care trebuiau anexate, în raport de exigenţele OUG nr.91/2013, Curtea constată că prin raportare la prevederile Legii nr.85/2006, coroborate cu dispoziţiile generale de procedură cuprinse în Codul de procedură civilă, numai aspectul legat de nedovedirea calităţii de reprezentant de către cel care a iniţiat demersul judiciar se va analiza.

Astfel, conform art. 149 din Legea nr.85/2006, acest act normativ se completează, în măsura compatibilităţii sale cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, care în cuprinsul art.151 alin.4 prevede în mod expres că orice cerere adresată instanţelor judecătoreşti, dacă este formulată de reprezentantul unei persoane juridice de drept privat, acesta va depune, în copie, un extras din registrul public în care este menţionată împuternicirea sa, acesta fiind  înscrisul care dovedeşte în condiţiile legii, calitatea de reprezentant al subiectului de drept în numele şi interesul căruia se iniţiază demersul judiciar.

Or, Curtea constată că reprezentantul apelantei nu a produs această probă a calităţii sale de reprezentant nici în faţa primei instanţe şi nici în faţa instanţei de apel, deşi această deficienţă a cererii introductive de instanţă, nu este strict legată de cerinţele actului normativ declarat neconstituţional, ci reprezintă o cerinţă procedurală cu caracter general, aplicabilă oricărei cereri în justiţie, indiferent de natura contencioasă sau necontencioasă a cererii.

În afara acestui aspect de ordin procedural-formal, reţinut în mod justificat de către instanţa de fond, Curtea constată că, deşi dispoziţiile Legii nr. 85/2006, nu instituie o valoarea prag în cazul cererilor de deschidere a procedurii insolvenţei formulate de debitoarea însăşi, o atare circumstanţă nu dispensează instanţa de obligaţia de a verifica dacă declanşarea procedurii este, într-adevăr, aptă să asigure realizarea scopului urmărit de legiutor în instituirea acesteia, pentru că, altfel, aplicarea literală a textului ar conduce la soluţii contrare tocmai unui atare scop.

Potrivit art. 2 din legea insolvenţei,  scopul instituirii unei proceduri colective  îl constituie acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă. 

În speţă, însă, este evident că finalitatea urmărită de legiuitor nu poate fi atinsă – câtă vreme, din chiar cuprinsul cererii şi al actelor doveditoare ataşate acesteia, rezultă că pasivul nu poate fi acoperit, întrucât debitoarea nu deţine în patrimoniu nici un fel de bunuri sau valori şi nici creanţe de recuperat de la terţi.

În atare situaţie, declanşarea procedurii insolvenţei ar constitui un demers procesual formal, lipsit de orice efect, şi nu ar face altceva decât să genereze costuri administrative suplimentare şi nejustificate (suportate din fonduri publice), în condiţiile în care premizele prezentate de debitoare sunt tocmai cele de închidere a unei atare proceduri – astfel cum rezultă din economia prevederilor art. 131 din Legea nr. 85/2006, care statuează că „în orice stadiu al procedurii, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative […]  judecătorul-sindic va da o sentinţă de închidere a procedurii insolvenţei”.

În considerarea acestui asnamblu de considerente, Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a Civilă a respins ca nefondat apelul declarat, împotriva sentinţei civile nr.757/CC/28 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr.7846/108/2013, având ca obiect deschiderea procedurii insolvenţei, potrivit Deciziei nr. 51/22.01.2014 pronunţată în acest dosar.

Domenii speta