Procedura insolvenţei

Daunele interese invocate de societăţile de leasing nu reprezintă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă în înţelesul dat de legiuitor în cuprinsul art. 3 pct. 6 şi pct. 7 din Legea insolvenţei nr.85/2006 şi art.379 C.p.c. în vigoare la momentul judecării cauzei.

Astfel, potrivit art.3 pct.6 din Legea insolvenţei prin creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei se înţelege acel creditor care deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă împotriva debitoarei.

Potrivit art.3 pct.7 din Legea insolvenţei prin creditor se înţelege persoana fizică sau juridică ce deţine un drept de creanţă asupra averii debitoarei ce a solicitat înscrierea acestei creanţe în tabelul creanţelor şi care poate face dovada creanţei sale în condiţiile Legii insolvenţei, respectiv în condiţiile arătate la art.6 care prevăd existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile.

Aceste dispoziţii legale se coroborează cu disp.art.379 C.p.c.

Prin Decizia civilă nr. 56/27.01.2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a Civilă în dosarul nr. 4868/108/2012/a1 a fost respins ca neîntemeiat recursul formulat împotriva sentinţei civile nr.2704/8.10.2013 pronunţată de Tribunalul Arad în acelaşi dosar.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de control judiciar a reţinut că prin sentinţa civilă nr.2704/8.10.2013 pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr.4868/108/2012/a1 s-au respins contestaţiile formulate de creditorii ULC IFN SA şi BC ISR SA Arad prin Sucursala Arad la tabelul preliminar al creanţelor debitorului SC GC SRL prin administratorul judiciar PIM IPURL Arad.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că ULC IFN SA Bucureşti a solicitat înscrierea la masa credală cu o creanţă certă, lichidă şi exigibilă în cuantum de 56.900,57 lei din care: 30.672,9 lei valoarea facturii neachitate şi 26.227,67 lei daune interese întrucât debitorul SC GC SRL Felnac în calitate de utilizator nu a onorat facturile emise începând cu luna iunie 2010 astfel că, s-au reziliat cele 2 contracte de leasing începând cu data de 11.04.2011 şi sunt incidente prevederile art.4 pct.2 lit.B din Condiţiile generale din contracte.

În tabelul preliminar al creanţelor debitorului, administratorul judiciar PIM  SPRL Arad a înscris doar suma de 30.672,9 lei cu titlu de contravaloare facturi şi a respins suma de 26.227,67 lei întrucât bunurile au fost predate ca urmare a rezilierii contractului, neînscrierea acestei sume fiind justificată întrucât clauza penală inserată în art.4 pct.2 lit.B din contract este o clauză abuzivă prin prisma art.4 din Legea nr.193/2000 care preia principiile Directivei Comunităţii Europene nr.93/13/C/CEE respectiv a dispoziţiilor art.15 din OG nr.51/1997 privind operaţiunile de leasing.

Aşadar, nu există obligaţia utilizatorului decurgând din lege de a plăti contravaloarea tuturor ratelor de leasing ce urmau a fi plătite de la data ultimei scadenţe şi până la sfârşitul contractului precum şi toate cheltuielile împreună cu orice sumă cerută de către finanţator pentru neintrarea în posesia bunurilor ce formează obiectul leasingului şi este vorba despre o sarcină evident excesivă impusă utilizatorului.

Pe de altă parte, prejudiciul suferit ca urmare a neexecutării corespunzătoare a obligaţiilor nu rămâne nereparat în cazul înlăturării daunelor interese întrucât creditorului i s-au restituit obiectele contractate şi a obţinut toate sumele până la data restituirii bunurilor inclusiv penalităţile aferente nefiind vorba despre o obligaţie neîndeplinită pentru viitor, contractul fiind reziliat iar bunul restituit.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs creditoarea ULC IFN SA solicitând admiterea recursului şi modificarea sentinţei recurate în sensul admiterii contestaţiei sale la tabelul preliminar al obligaţiilor debitorului şi înscrierea în tabelul definitiv de creanţa cu întreaga sumă solicitată în cuantum de 56.900,57 lei ca şi creanţă certă, lichidă şi exigibilă.

În motivare creditoarea arată că judecătorul sindic s-a limitat la o motivare superficială, dată cu încălcarea art. 261 pct. 5 din Codul de procedură civilă, sentinţa necuprinzând motivele de fapt şi de drept care au fost avute în vedere de către judecătorul sindic pentru pronunţarea soluţiei, ci doar pe acelea invocate de administratorul judiciar, neexistând astfel o garanţie a caracterului echidistant al procedurii judiciare şi a respectării dreptului la apărare al părţilor.

Se mai arată că atât administratorul judiciar cât şi instanţa au făcut referire la faptul că clauza penală inserată în cuprinsul Contractelor, este o clauză abuzivă, motiv pentru care este justificată neînscrierea acestei creanţe în tabelul preliminar. în mod total eronat instanţa înţelege să se prevaleze de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, aplicarea prevederilor legii menţionate anterior fiind posibilă doar în situaţia în care sunt vizate exclusiv persoanele fizice, or aşa cum cu uşurinţă se poate observa în prezenta cauză utilizatorul/consumatorul este o persoană juridică.

Cu toate că nu ar exista obligaţia utilizatorului decurgând din lege de a achita ratele de leasing până la sfârşitul perioadei contractuale, lipsa unei asemenea reglementări nu contravine unei reglementări a clauzei penale de o asemenea manieră în cuprinsul Contractelor, întrucât a susţine contrariul ar însemna în realitate o încălcare a principiului libertăţii contractuale.

Cu atât mai mult cu cât, clauza penală reprezintă un mijloc de prestabilire a răspunderii civile care ar interveni pentru nerespectarea unei obligaţii contractuale, prin care părţile contractuale au înţeles să stabilească anticipat modalitatea de dezdăunare a părţii care este obligată să suporte neexecutarea culpabilă a contractului de cealaltă parte si are, totodată, drept scop, înlăturarea dificultăţilor de apreciere cu privire la evaluarea prejudiciului cauzat de neexecutarea obligaţiilor contractuale.

Prin instituirea unei clauze penale părţile convin a priori că neexecutarea sau executarea cu întârziere a unei obligaţii contractuale este de natură să producă prejudicii şi cuantumul unui prejudiciu astfel produs.

Fiind vorba de o cuantificare convenţională (convenţia cu privire la clauza penală, respectiv daunele-interese, fiind cuprinsă în chiar conţinutul contractelor de leasing financiar) a prejudiciului suferit, clauza penală are forţă obligatorie faţă de părţi în virtutea art. 969 din Codul Civil în vigoare la data semnării convenţiei respective, nici instanţa de judecata şi nici administratorul judiciar neavând prerogativa de a revizui cuantumul clauzei penale stabilit de către părţi de comun acord în contract.

Recurenta reiterează ideea potrivit căreia instituţiile financiare nebancare contractează la rândul lor credite bancare purtătoare de dobânzi pentru a-şi susţine desfăşurarea activităţii, acestea fiind îndreptăţite să îşi evalueze prejudiciul şi să îşi recupereze în integralitate sumele avansate, sume pe care la rândul lor, în calitate de împrumutate, le plătesc către instituţiile financiare bancare, indiferent dacă persoanele juridice/fizice cu care societăţile de leasing au intrat în relaţii comerciale, îşi plătesc sau nu ratele de leasing, acesta fiind şi motivul introducerii clauzei referitoare la daune-interese.

Din aceste considerente, prejudiciul care ar putea fi generat în patrimoniul ULC IFN SA prin neintroducerea unor astfel de clauze penale în contractele de leasing financiar ar putea fi grave, generând imposibilitatea de desfăşurare a activităţii curente a societăţii, perturbând şi influenţând în mod considerabil relaţiile comerciale avute cu ceilalţi utilizatori.

Un alt prejudiciu pe care l-ar putea suferi societatea datorat neînscrierii la masa credală cu suma solicitată constă şi în faptul că numai creditorul care a formulat şi căruia i-a fost admisă creanţa are dreptul de a participa şi vota în adunările creditorilor, inclusiv asupra planului de reorganizare judiciară, de a fi numit în comitetul creditorilor, de a participa la distribuiri de fonduri rezultate din reorganizarea judiciară sau din lichidarea averii debitorului, de a fi notificat şi informat cu privire la desfăşurarea procedurii insolvenţei.

În final, recurenta arată că respingerea înscrierii sale cu suma solicitată în tabelul preliminar al creanţelor o lipseşte de orice mijloc legal de a-şi realiza şi/sau proteja creanţele.

În drept, recurenta invocă dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 din Codul de Procedură Civilă raportate la art. 8 şi art. 149 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, precum şi pe orice alte dispoziţii aplicabile în prezenta cauză.

Analizând actele şi lucrările dosarului, în baza art.304 şi 3041 C.p.c., raportat la motivele de recurs invocate Curtea constată că recursul formulat de creditoare este neîntemeiat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

Cu privire la susţinerea recurentei referitoare la faptul că sentinţa recurată nu a fost motivată corespunzător astfel încât sunt încălcate disp.art.261 pct.5 C.p.c., sentinţa necuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină Curtea constată că această susţinere este nefondată deoarece, aşa cum rezultă din motivarea sentinţei recurate care se regăseşte la filele 55-57 dosar fond, judecătorul sindic a arătat motivele de fapt şi de drept care au condus la respingerea contestaţiei acestei creditoare.

Cât priveşte motivarea în drept reţinută de judecătorul sindic aceasta a arătat că sunt aplicabile disp.art.73 alin.3 din Legea nr.85/2006, precum şi disp.art.4 din Legea nr.193/2000.

Curtea reţine că disp.art.73 alin.3 din Legea nr.85/2006 sunt aplicabile speţei deduse judecăţii deoarece se referă la soluţionarea deodată printr-o singură sentinţă a tuturor contestaţiilor depuse de creditorii nemulţumiţi de modul în care au fost înscrise creanţele acestora în tabelul preliminar al creanţelor.

Cel de-al doilea temei de drept reţinut de către judecătorul sindic într-adevăr nu este aplicabil speţei deduse judecăţii, aşa cum a susţinut recurenta în motivele de recurs căci Legea nr.193/2000 referitoare la clauzele abuzive din contracte este aplicabilă doar în ceea ce priveşte contractele încheiate cu persoane fizice, însă acest aspect nu este de natură să ducă la admiterea recursului creditoarei deoarece cu toate că instanţa de fond prin judecător sindic a reţinut în mod eronat incidenţa temeiului de drept prev. de art.4 din Legea nr.193/2000, a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală raportată la probatoriul administrat în cauză.

Astfel, fără a face aprecieri cu privire la clauza contractuală care negociată sau nu cu utilizatorul îndreptăţeşte societatea de leasing să solicite, pe lângă suma de bază care reprezintă contravaloarea facturilor neachitate emise în baza celor două contracte de leasing încheiate cu debitoarea înainte de deschiderea procedurii şi daune interese datorate ca urmare a rezilierii contractelor de leasing, această sumă reprezentând daune interese trebuie dovedită, respectiv trebuie dovedit faptul că această sumă reprezintă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.

În speţă creditoarea recurentă a solicitat înscrierea în tabelul creanţelor cu o sumă totală de 56.900,57 lei compusă din 30.672,9 lei contravaloare facturi neachitate şi 26.227,67 lei daune interese datorate ca urmare a rezilierii contractelor de leasing. Pentru prima componentă a acestei creanţe care reprezintă contravaloarea facturilor neachitate s-au depus acte doveditoare astfel că această sumă a şi fost înscrisă în tabelul creanţelor. Pentru cea de-a doua componentă a creanţei, respectiv suma de 26.227,67 lei s-a arătat atât de către lichidatorul judiciar cât şi de către judecătorul sindic, că aceasta nu reprezintă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă şi că suma nu a fost dovedită în timp ce recurenta susţine prin motivele de recurs formulate că dimpotrivă creanţa sa este certă, lichidă şi exigibilă şi că fiind vorba de o cuantificare convenţională a prejudiciului suferit de către creditoare, cuantificare rezultată ca urmare a inserării clauzei penale în contractele de leasing, nici instanţa de judecată şi nici practicianul în insolvenţă nu are prerogativa de a revizui cuantumul acesteia, mai mult consideră că nicio persoană nu poate cenzura o clauză penală inserată într-un contract.

Curtea reţine cu privire la suma de 26.227,67 lei reprezentând daune interese că aceasta nu reprezintă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă în înţelesul dat de legiuitor în cuprinsul art.3 pct.6 şi pct.7 din Legea insolvenţei nr.85/2006 şi art.379 C.p.c. în vigoare la momentul judecării cauzei.

Astfel, potrivit art.3 pct.6 din Legea insolvenţei prin creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei se înţelege acel creditor care deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă împotriva debitoarei.

Potrivit art.3 pct.7 din Legea insolvenţei prin creditor se înţelege persoana fizică sau juridică ce deţine un drept de creanţă asupra averii debitoarei ce a solicitat înscrierea acestei creanţe în tabelul creanţelor şi care poate face dovada creanţei sale în condiţiile Legii insolvenţei, respectiv în condiţiile arătate la art.6 care prevăd existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile.

Aceste dispoziţii legale se coroborează cu disp.art.379 C.p.c. potrivit cărora creanţa certă este aceea a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau din alte acte emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul; este lichidă când câtimea ei este determinată sau este determinabilă cu ajutorul actului de creanţă şi este exigibilă când este ajunsă la scadenţă, ori în speţa de faţă suma pretinsă de creditoare cu titlu de daune interese nu este însoţită de o dovadă a existenţei şi întinderii sale, nu este facturată pe seama debitoarei şi nici recunoscută de către aceasta dat fiind faptul că atât în faţa instanţei de fond cât şi în faţa instanţei de recurs creditoarea nu a  depus nicio probă din care să reiasă existenţa neîndoielnică a acestei creanţe de 26.227,67 lei în ce priveşte cuantumul şi întinderea ei, respectiv nu s-au depus facturi fiscale acceptate de debitoare şi un calcul defalcat pe sume componente ale acestei creanţe.

De asemenea nu este întemeiată susţinerea recurentei potrivit căreia nicio persoană nu poate interveni în aprecierea clauzei penale inserată în contractele în care este parte deoarece creanţele declarate de orice creditor participant la procedura insolvenţei trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de această lege şi enunţate mai sus, verificarea condiţiilor de valabilitate ale creanţei fiind în sarcina practicianului în insolvenţă, a judecătorul sindic, precum şi a instanţei de recurs.

Astfel fiind, pentru motivele mai sus expuse va respinge ca nefondat recursul formulat de creditoarea Unicredit Leasing Corporation IFN SA.

Domenii speta

Spete similare