Insolvenţă. Anulare act fraudulos. Sarcina probei. Lipsa unei prezumţii de fraudă a cocontractantului. Dezechilibrul dintre prestaţii.

DOMENIUL – FALIMENT

Insolvenţă. Anulare act fraudulos. Sarcina probei. Lipsa unei prezumţii de fraudă a cocontractantului. Dezechilibrul dintre prestaţii.

A. Art. 79 este de aplicaţie generală în raport cu art. 80, care enumeră anumite acte ce pot fi anulate şi conţine totodată dispoziţii derogatorii. Dispoziţiile derogatorii se referă la instituirea unei prezumţii de fraudă a debitorului şi, uneori, a terţului cu care acesta a încheiat actul, precum şi la perioada în care trebuie să se fi încheiat actul pentru a opera prezumţia de fraudă. Din această perspectivă, se observă însă că nici art. 79 şi nici art. 80 alin. 1 lit. b) sau c) din Legea nr.85/2006 nu instituie o prezumţie de fraudă a cocontractantului debitorului. În consecinţă, anularea contractului de vânzare-cumpărare pentru temeiul de drept invocat de intimată se putea dispune numai dacă „intenţia tuturor părţilor” de a leza drepturile creditorilor ar fi fost dovedită în cauză.

B. Instanţa de fond a apreciat ca fiind necesară administrarea probei constând în expertiză de evaluare a bunului şi de stabilire a valorii acestuia la momentul tranzacţiei, dar lichidatorul a arătat în mod expres că nu solicită efectuarea unei expertize în cauză … Pe de altă parte, nu s-ar putea susţine nici că ar fi fost obligaţia recurentului pârât de a solicita şi administra această probă, câtă vreme lichidatorul este cel care a susţinut existenţa unei disproporţii între contraprestaţii, iar potrivit dispoziţiilor art. 1169 din vechiul Cod Civil, incidente în cauză, cel ce face o susţinere în faţa instanţei trebuie să o şi dovedească.

 (CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A VI-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 1726 R din 08.10.2014)

Prin cererea înregistrată la data de 31.07.2013 pe rolul Tribunalului Bucureşti Secţia a VII-a Civilă sub nr. 26543/3/2013 reclamantul lichidator judiciar F I SPRL a solicitat în contradictoriu cu pârâţii F.S.D. şi SC U C SRL, prin administrator special  D S, anularea vânzării-cumpărării autovehiculului MERCEDES E200, serie şasiu WDB…, an de fabricaţie 2001, înstrăinat de SC U C SRL către F.S.D., la preţul de 9.503 lei, conform facturii fiscale seria nr…./03.12.2009, iar, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtului la plata contravalorii acestuia - la valoarea reala de la data transferului.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 79 şi 80 alin.1 lit.b şi c din Legea 85/2006.

În dovedirea cererii a administrat proba cu acte.

La data de 17.02.2014 reclamantul a precizat acţiunea în anulare  în sensul că solicită anularea vânzării-cumpărării autovehiculului şi pe cale de consecinţă, obligarea pârâtului la plata contravalorii acestuia - la valoarea reală de la data transferului respectiv suma de 5.200 euro. Faţă de valoarea de piaţă ce rezultă din actul de vânzare ulterioară a autovehiculului, a precizat  că nu solicită efectuarea unei expertize în cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 2361 din 03.03.2014 judecătorul sindic a admis cererea lichidatorului judiciar F I SPRL în contradictoriu cu pârâţii SC U C SRL, prin administrator special D.S., şi F.S.D. şi a dispus anularea vânzării-cumpărării autovehiculului marca MERCEDES E200, serie saşiu WDB…, an de fabricaţie 2001, înstrăinat de SC U C SRL către pârâtul F.S.D., la preţul de  9.503 lei, conform facturii fiscale nr. …/03.12.2009. A obligat pârâtul F.S.D. să restituie averii debitoarei bunul sau, dacă acesta nu mai există, valoarea acestuia de la data transferului efectuat de către debitor, respectiv 9.503 lei.

Pentru a pronunţa această soluţie, judecătorul sindic a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 25, art.79, art.80 din Legea nr. 85/2006.

Astfel, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească operaţiunea pentru a se obţine anularea ei în baza dispoziţiilor art. 80, alin. 1, lit. b) sunt următoarele: contractul să fie comutativ şi nu aleatoriu; dezechilibrul vădit să fie în detrimentul debitorului; obligaţiile asumate de debitor în această operaţiune să fie vădit disproporţionate faţă de contraprestaţia celeilalte părţi.

În cazul actelor la care se referă dispoziţiile art. 80, alin. 1, lit.c) toate părţile actului, atât debitorul cât şi partenerii săi în acel act, trebuie să fi fost animaţi de intenţia de a-i leza pe creditori prin sustragerea unui bun din sfera celor urmăribile în temeiul gajului general al creditorilor.

S-a reţinut că între pârâta debitoare SC U C SRL şi pârâtul F.S.D. a intervenit vânzarea-cumpărarea autovehiculului marca MERCEDES E200, serie saşiu WDB…, an de fabricaţie 2001, la preţul de 9.503 lei, conform facturii fiscale nr…./03.12.2009.

De asemenea, la data de 25.02.2010, pârâtul F.S.D. a vândut acelaşi autoturism, la preţul de 5.200 euro (aspect dovedit prin  adresa nr.55960/11.07.2013 eliberată de SPCRPCÎV).

Judecătorul sindic a reţinut că preţul la care autoturismul a fost ulterior valorificat - la interval de trei luni, respectiv 5.200 euro, demonstrează faptul că preţul achitat cu ocazia înstrăinării de către debitoarea SC U C SRL a fost unul derizoriu.

Dezechilibrul dintre contraprestaţii este evident, averea debitoarei fiind diminuată, aspect demonstrat chiar de vânzarea ulterioară a autoturismului la un preţ net superior celui iniţial.

Consecinţa admiterii acţiunii în anulare este reîntregirea patrimoniului debitoarei: plăţile efectuate se anulează, activul transferat se întoarce în patrimoniul debitorului (când nu mai este posibilă restituirea în natură, se plăteşte contravaloarea acestuia).

Restitutio in integrum în cazul actelor cu titlu oneros are loc numai în situaţia în care bunul ce a format obiectul actului juridic anulat există la dobânditor sau subdobânditor. Dacă bunul nu există, terţul dobânditor va fi obligat să restituie averii debitorului valoarea bunului respectiv.

Astfel, deşi reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata contravalorii autoturismului, respectiv suma de 5.200 euro, judecătorul sindic, în raport de considerentele expuse şi  de dispoziţiile art. 83 din Legea nr.85/2006, a obligat pârâtul să restituie averii debitoarei bunul sau, dacă acesta nu mai există, valoarea acestuia de la data transferului efectuat de către debitor, respectiv 9.503 lei.

Împotriva acestei soluţii, în termen legal, a formulat recurs pârâtul F.S.D., solicitând casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivare se arată că instanţa de fond nu a luat în calcul faptul că anterior momentului vânzării autoturismul a fost implicat într-un accident, de altfel declarat la organele competente, aşa cum rezultă din documentele pe care recurentul arată că le ataşează la dosarul cauzei, în conformitate cu art. 392 Cod Procedură Civilă.

Mai mult de atât, în prezent pe rolul instanţei Judecătoriei sector 3 se află înregistrată o acţiune, prin care proprietarul autoturismului avariat a chemat în judecată asigurătorul în vederea despăgubirii, conform poliţei RCA.

Arată recurentul că suma achitată la momentul achiziţiei autoturismului a fost de 9500 lei, iar conform arhivei BNR această sumă este echivalentă cu suma de 2261 EUR, la un curs de 4.2 lei/Eur. Diferenţa dintre preţul plătit şi preţul primit, anume de 2939 EUR, nu poate fi asimilat unei fraude în patrimoniul debitoarei, atâta vreme cât autoturismul a fost implicat într-un accident, iar pagubele produse au fost consistente.

Susţine recurentul că lipseşte cu desăvârşire intenţia sa de a sustrage ori diminua patrimoniul debitoarei, ori de a leza drepturile vreunui creditor, în condiţiile în care recurentul, fiind de profesie mecanic, îi era mai la îndemână să achiziţioneze un autoturism avariat, decât unul în stare de funcţionare.

Mai mult de atât, intenţia cumpărătorului de fraudare trebuie să fie dovedită, neputând fi prezumată, prezumţia născându-se doar dintr-o diferenţă de preţ. După cum se poate observa, în cauză probele administrate nu certifică faptul că recurentul ar fi avut măcar intenţia de a frauda.

Valoarea mică a preţului plătit în raport de bunul achiziţionat, nu reprezintă o dovadă suficientă pentru a releva îndeplinirea condiţiei caracterului fraudulos al părţilor la încheierea tranzacţiei, atâta timp cât autoturismul era lovit, iar piesele de schimb pentru o astfel de marcă (MERCEDEZ) sunt foarte scumpe.

Pe de altă parte, raţiunea legii în reglementarea anulării tranzacţiilor presupus frauduloase este protejarea intereselor unor creditori presupus fraudaţi, care ar putea obţine mai mult prin anularea actului fraudulos. Or, în speţă, presupunând că s-ar fi dovedit frauda, nu se poate vorbi decât de un autoturism care la momentul achiziţionării era lovit, deci greu vandabil, la care recurentul a făcut evident îmbunătăţiri. O eventuală reîntoarcere a autoturismului cu pricina în patrimoniul debitoarei, cu consecinţa plăţii îmbunătăţirilor către recurent, ar putea determina nu o protecţie, ci o afectare a drepturilor debitoarei dar şi a eventualilor creditori, prin scăderea implicită a valorii de piaţă a autoturismului, în condiţiile actuale.

Susţine recurentul că în speţă, condiţia intenţiei comune la fraudare nu a fost demonstrată, iar din actele dosarului nu rezultă fapte sau împrejurări de natură a atrage o asemenea concluzie.

Nu s-a făcut dovada că, la data încheierii actului de vânzare-cumpărare, părţile aveau intenţia de a scoate de sub urmărire bunul aflat în patrimoniul societăţii debitoare.

În cazul de faţă, se impunea ca reclamantul să dovedească raportul de cauzalitate dintre starea de insolvenţă a reclamantei şi consecinţele ce le poate produce actul de transfer al unui bun.

Mai arată recurentul şi că vânzarea aşa zis litigioasă a fost încheiată înainte de înregistrarea vreunei cereri din partea debitoarei U de insolvenţă ori de înregistrarea vreunei cereri formulate de vreun creditor, astfel că nu se poate susţine cu temei că prin respectiva tranzacţie, atât recurentul cât şi reprezentanţii debitoarei ar fi urmărit diminuarea frauduloasă a patrimoniului societăţii U. Articolul 80 din Legea nr. 85/2006, modificată, permite anularea operaţiunilor comerciale încheiate în cei trei ani anteriori deschiderii procedurii dacă sunt făcute în paguba creditorilor. Or, în speţă, preţul obţinut din vânzarea bunului, prin efectul subrogaţiei reale, aşa cum s-a mai precizat, a intrat în patrimoniul debitoarei.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 12 Legea nr.85/2006 actualizată, art. 304 al.1 pct.8 şi 9, art. 3041 şi următoarele Cod Procedură Civilă.

Intimata F I SPRL, în calitate de lichidator judiciar al debitorului SC U C SRL, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, şi menţinerea hotărârii primei instanţe ca legală şi temeinică.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate de recurent precum şi în considerarea dispoziţiilor art.3041 Cod Procedură Civilă, Curtea apreciază că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Intimata reclamantă şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 79 şi respectiv art. 80 alin. 1 lit. b şi c din Legea nr.85/2006.

Conform art. 79 din Legea nr.85/2006 poate fi atacat pe calea acţiunii în anulare orice act fraudulos încheiat de debitor în cei trei ani anteriori deschiderii procedurii. Art. 79 este de aplicaţie generală în raport cu art. 80, care enumeră anumite acte ce pot fi anulate şi conţine totodată dispoziţii derogatorii. Dispoziţiile derogatorii se referă la instituirea unei prezumţii de fraudă a debitorului şi, uneori, a terţului cu care acesta a încheiat actul, precum şi la perioada în care trebuie să se fi încheiat actul pentru a opera prezumţia de fraudă.

Din această perspectivă, se observă însă că nici art. 79 şi nici art. 80 alin. 1 lit. b) sau c) din Legea nr.85/2006 nu instituie o prezumţie de fraudă a cocontractantului debitorului. În consecinţă, anularea contractului de vânzare-cumpărare pentru temeiul de drept invocat de intimată se putea dispune numai dacă „intenţia tuturor părţilor” de a leza drepturile creditorilor ar fi fost dovedită în cauză.

În lipsa unei prezumţii legale în sensul relei credinţe a recurentului F.S.D., simpla împrejurare că acesta a achiziţionat un autoturism avariat cu mai bine de un an şi jumătate înainte de deschiderea procedurii faţă de debitoarea SC U C SRL nu este suficientă, prin ea însăşi, a face dovada intenţiei de lezare a drepturilor celorlalţi creditori.

Astfel, potrivit înscrisurilor noi depuse în recurs, probă admisibilă potrivit dispoziţiilor art. 305, filele 28-47, rezultă cu prisosinţă faptul că într-adevăr, la data de 25.09.2009, autoturismul MERCEDES E200 a fost implicat într-un accident auto, în urma căruia a suferit avarii vizibile. În raport cu faptul că autoturismul era avariat la data vânzării către recurentul F.S.D., care l-a reparat şi abia apoi l-a vândut mai departe, preţul de 9.503 lei nu mai poate fi considerat în nici un caz ca fiind vădit derizoriu.

În consecinţă, în cauză nu mai poate fi apreciat ca fiind dovedit dezechilibrul dintre contraprestaţii prin simpla raportare la preţul de vânzare ulterioară, după eventuale reparaţii, şi cu atât mai puţin nu poate fi considerată ca fiind dovedită intenţia tuturor părţilor contractante de a sustrage bunul din sfera celor urmăribile în temeiul gajului general al creditorilor.

În cauză, revenea lichidatorului judiciar obligaţia de a face dovada dezechilibrului dintre prestaţii, respectiv dintre valoarea efectivă a bunului avariat şi preţul de 9.503 lei achitat de recurentul F.S.

Curtea reţine însă că deşi chiar şi instanţa de fond a apreciat ca fiind necesară administrarea probei constând în expertiză de evaluare a bunului şi de stabilire a valorii acestuia la momentul tranzacţiei, lichidatorul a arătat în mod expres că nu solicită efectuarea unei expertize în cauză. Raportarea la preţul obţinut în urma revânzării de către recurent este în mod evident nerelevantă şi neconcludentă, câtă vreme autoturismul putea suferi reparaţii în scopul revânzării.

Pe de altă parte, nu s-ar putea susţine nici că ar fi fost obligaţia recurentului pârât de a solicita şi administra această probă, câtă vreme lichidatorul este cel care a susţinut existenţa unei disproporţii între contraprestaţii, iar potrivit dispoziţiilor art. 1169 din vechiul Cod Civil, incidente în cauză, cel ce face o susţinere în faţa instanţei trebuie să o şi dovedească.

De asemenea, vânzarea de către debitoare a unui autoturism avariat în 3.12.2009 nu este prin ea însăşi o operaţiune juridică de natură să dovedească vreo intenţie de fraudare a creditorilor debitoarei, faţă de care procedura insolvenţei s-a deschis la data de 02.07.2012.

Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 312 Cod Procedură Civilă recursul a fost admis, cu consecinţa modificării sentinţei recurate în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.

Domenii speta

Spete similare