Procedura insolvenţei

1)Dacă subiecţii prevăzuţi de art. 138 alin.3 din Legea 85/2006 au calitate procesuală pentru a introduce acţiunea de angajarea răspunderii patrimoniale, aceiaşi titulari ai acţiunii introductive de primă instanţă nu au calitate subiectivă procesuală proprie în a declara recursul împotriva hotărârii de respingere a acţiunii reglementată de art. 138 alin.1 şi 3 din aceeaşi lege.

Prin Decizia civilă nr. 293/R/08.05.2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a Civilă a fost respins recursul formulat împotriva sentinţa civilă nr. 394/12.02.2014 pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. 5395/108/2011*/a1 de recurenta AAAS Bucureşti împotriva pârâtului C.G. având ca obiect atragerea răspunderii conform art. 138 din Legea nr. 85/2006.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de control judiciar a reţinut că prin sentinţa recurată judecătorul sindic a respins cererea formulată de creditoarea AAAS împotriva pârâtului C.G., reţinând că debitorul SC T SRL este în insolvenţă iar pârâtul C.G. a fost administrator statutar al debitorului anterior deschiderii procedurii insolvenţei.

În tabelul definitiv de creanţe sunt înscrise creanţe în cuantum total de 35.537 lei.

 AAAS este creditor în procedură fiind înscris în tabelul creanţelor cu suma de 669,59 lei , reprezentând 1,8% din totalul creanţelor împotriva averii debitorului.

Raportat la excepţia lipsei calităţii procesuale active a Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului – A.A.A.S., judecătorul sindic a constatat că potrivit art. 138 alin. (3), din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, acţiunea prevăzută de art. 138, alin. (1) din aceeaşi lege poate fi introdusă şi de creditorul desemnat de adunarea creditorilor în acest scop.

Conform procesului-verbal al adunării creditorului din 30.05.2013, adunarea creditorilor a hotărât promovarea acţiunii amintite şi a desemnat creditorul AAAS pentru promovarea acţiunii.

Raportat la excepţia prescripţiei acţiunii, s-a reţinut art. 139 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei şi termenul de prescripţie de 3 ani iar prescripţia începe să curgă în intervalul cuprins între data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariţia stării de insolvenţă şi data la care s-au împlinit 2 ani de la pronunţarea deschiderii procedurii.

Pârâtul afirmă că DGFP Arad a cunoscut faptul că pârâtul este unic asociat al debitorului şi deci singura persoană care putea fi suspectată de acte sau fapte frauduloase care să poată atrage starea de insolvenţă, cel târziu la data de 22.03.2005 când a formulat recurs la încheierea prin care s-a dispus dizolvarea debitorului.

Judecătorul-sindic a reţinut că dizolvarea unei societăţi nu presupune neapărat starea de insolvenţă a acesteia şi cu atât mai puţin faptul că această stare de insolvenţă a fost cauzată de o anumită persoană şi că creditorul trebuia să cunoscută atât starea de insolvenţă cât şi persoana cauzatoare. Mai mult, starea de insolvenţă poate fi cauzată şi de alte persoane decât asociaţii debitorului.

Raportat la excepţia autorităţii de lucru judecat, s-a reţinut că procedura insolvenţei debitorului SC T SRL nu s-a încheiat. Mai mult, închiderea unei proceduri nu presupune respingerea  acţiunii întemeiată pe art. 138 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei pe excepţia autorităţii de lucru judecat.

Raportat la excepţia tardivităţii acţiunii, judecătorul-sindic a respins excepţia, considerentele de la excepţia autorităţii de lucru judecat fiind aplicabile şi în acest caz.

Pe fond, s-a reţinut că debitorul SC T SRL a fost dizolvat în anul 2005 ca urmare a faptului că nu şi-a preschimbat certificatul de înmatriculare la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Arad până la data de 31.12.2005, iar la 11.120.2005 a fost desemnat lichidator E SPRL.

La 05.01.2004, AAAS a preluat de la Casa Naţională de Asigurări de Sănătate o datorie a debitorului faţă  de bugetul asigurărilor de sănătate, o datorie care la data deschideri procedurii echivala cu suma de 669.58 lei, creanţă înscrisă în tabelul definitiv de creanţe.

Deci debitul SC T SRL anterior datei de 22.03.2005, data dizolvării sale, era de 8.953+669,58+60,11=9882,69 lei.

Activitatea debitorului a constat în executarea de lucrări de reparaţii auto şi  pe baza datei şi motivului dizolvării sale, precum şi a ultimei înştiinţări de plată a Primăriei Lipova, se deduce că activitatea acestuia a încetat cel mai târziu în cursul anului 2004, ultimele situaţii financiare fiind depuse în acest an, deci cu 7 ani anterior deschiderii procedurii insolvenţei.

Prin depunerea, chiar şi în cursul judecării prezentei acţiuni, a actelor contabile judecătorul-sindic apreciază că nu mai este aplicabil în cauză art. 138, alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei în ce priveşte faptul că pârâtul a făcut să dispară aceste acte. De asemenea judecătorul-sindic nu reţine că pârâtul a ţinut o contabilitate fictivă sau că nu a ţinut contabilitatea în conformitate cu legea, nepropunându-se dovezi în acest sens.

În ce priveşte săvârşirea de către pârât a faptei prevăzute de art. 138, alin. (1) lit. f) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, judecătorul-sindic a reţinut că nevărsarea la CAS a sumei de 669,58 lei nu implică în mod neechivoc existenţa în fondurile societăţii a acestei sume, reţinerea acesteia de la asigurat în scopul virării ei la CAS urmat de schimbarea destinaţiei acesteia ca şi fond în scopul întârzierii de plăţi. Mai mult, valoarea mică a sumei datorate CAS şi faptul că neplata ei afecta direct drepturile ulterioare ale pârâtului, creează prezumţia că acea sumă nu a fost plătită pentru că nu exista şi totodată acea sumă nu putea întârzia plăţile considerabil mai mari pe care le avea de făcut faţă de DGFP Arad.

Deci judecătorul-sindic a reţinut că pârâtul nu se face vinovat de săvârşirea acestei fapte şi că, contrar afirmaţiilor reclamantului, doar existenţa uneia din faptele prevăzute expres de art. 138 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei nu este suficientă pentru a opera atragerea răspunderii patrimoniale a pârâtului, fiind necesară dovedirea legăturii de cauzalitate dintre faptă şi starea de insolvenţă, precum şi determinarea prejudiciului produs de fiecare faptă, insolvenţa putându-se datora şi altor cauze nu doar anumitor fapte ale persoanelor din conducerea debitorului.

De asemenea, având în vedere raportul dintre debitul principal şi accesoriile adăugate după dizolvarea debitorului, în perioada în care pârâtul nu mai exercita administrarea societăţii, judecătorul-sindic reţine că, chiar şi în ipoteza săvârşirii vreunei fapte prevăzute de art. 138 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, reclamantului nu i se pot imputa toate accesoriile, cel puţin o parte din ele fiind determinate de tergiversarea lichidării şi de pasivitatea creditorilor.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs creditoarea AAAS (fosta AVAS) Bucureşti, solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi obligarea pârâtului la suportarea întregului pasiv rămas neacoperit de către debitoarea SC T SRL, inclusiv creanţa solicitată de AAAS şi neachitată.

În motivare, arată în esenţă că, tribunalul a reţinut în mod greşit că nu s-a făcut dovada vreunei fapte de natură să atragă răspunderea patrimonială a pârâtului, cât timp lichidatorul judiciar este obligat să preia documentele debitoarei iar judecătorul sindic să facă uz de rolul său activ şi să dea dovadă de stăruinţă în soluţionarea pricinii, în scopul recuperării creanţelor datorate creditorilor din insolvenţă.

În mod corect acţiunea a fost îndreptată împotriva administratorului debitoarei, care este vinovat de incapacitatea de plată societăţii ca urmare a unui management defectuos în sensul utilizării ineficiente a resurselor pentru achitarea datoriilor şi neglijenţă cu privire la plata datoriilor.

Instanţa de fond a pronunţat o hotărâre fără a stărui în cercetarea pricinii şi a aplicabilităţii prevederilor art. 138 lit.c) din Legea insolvenţei, în condiţiile în care debitorul era obligat să  adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus procedurii insolvenţei, astfel că pentru aceasta răspunde administratorul societăţii iar, în ce priveşte prejudiciul recurentei, există obligaţia de reparare a acestuia, indiferent de forma de vinovăţie, iar existenţa sa este certă şi constatată de către judecătorul sindic, după cum este demonstrată şi culpa pârâtului ce rezidă din neîndeplinirea unei obligaţii legale.

Recurenta se mai referă la obligaţia de a se depune documentele contabile, în condiţiile art. 28 din lege, şi în acest sens administratorul nu şi-a îndeplinit obligaţia, fapt ce a generat imposibilitatea identificării bunurilor în scopul valorificării lor şi, implicit, prejudicierea creditorilor prin nerecuperarea creanţelor.

Pe de altă parte, mai susţine incidenţa art. 138 alin.1 lit.d) din Legea 85/2006 ce urmează a fi interpretat prin coroborare cu prevederile din Legea societăţilor comerciale cu privire la obligaţiile şi răspunderea administratorului, dar şi a celei de la litera f) ca urmare a neplăţii la termen a contribuţiei la Casa de Asigurări de Sănătate şi folosirea sumelor de bani respective pentru susţinerea activităţii curente a societăţii, fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Pârâtul a depus întâmpinarea de la fila 19 dosar, prin care a susţinut în principal excepţia de prescripţie a acţiunii introduse de creditor, raportat la momentul deschiderii procedurii de insolvenţă, iar pe fond a considerat sentinţa temeinică şi legală şi astfel a cerut menţinerea acesteia şi respingerea căii de atac.

Examinând cu precăderea excepţia lipsei calităţii procesuale active a creditoarei în a declara recurs împotriva sentinţei mai sus arătate, excepţie invocată din oficiu de către Curte, se constată că excepţia este fondată urmând a fi admisă.

Astfel, potrivit art. 138 alin.3 din Legea 85/2006, acţiunea în angajarea răspunderii patrimoniale personale a membrilor organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii debitoare precum şi a altor persoane cărora le-ar fi imputabilă apariţia stării de insolvenţă a debitoarei, poate fi introdusă atât de către administratorul judiciar sau lichidator cât şi de către preşedintele Comitetului Creditorilor, ori, după caz, un creditor desemnat de adunarea creditorilor sau creditorul care deţine mai mult de 50 % din valoarea creanţelor înscrise la masa credală.

Potrivit art. 138 alin.6 din Legea insolvenţei, în cazul în care s-a pronunţat o hotărâre de respingere a acţiunii introdusă de către subiecţii mai sus arătaţi, fie în temeiul alin.1 sau, după caz, alin.3 din cadrul aceluiaşi articol, administratorul judiciar sau lichidatorul care nu intenţionează să formuleze recurs împotriva acestei hotărâri, va notifica creditorii asupra intenţiei sale. În cazul în care adunarea generală a creditorilor sau creditorul care deţine mai mult de jumătate din valoarea tuturor creanţelor, decide că se impune introducerea recursului, administratorul judiciar sau lichidatorul trebuie să formuleze calea de atac, potrivit legii.

Din examinarea celor două texte legale, rezultă următoarele constatări: a) acţiunea introductivă de primă instanţă privind angajarea răspunderii patrimoniale personale a membrilor organelor de conducere/supraveghere precum şi altor persoane cărora le poate fi imputată apariţia stării de insolvenţă a debitoarei persoană juridică, pentru motivele prevăzute de art. 138 alin.1 lit.a)-g) din Legea 85/2006,  poate fi exercitată atât de către practicianul în insolvenţă desemnat în procedură (administratorul judiciar/lichidator), iar în cazul în care practicianul în insolvenţă nu exercită dreptul la acţiune, şi de subiecţii prevăzuţi de alin.3 ale aceluiaşi articol, şi anume preşedintele comitetului creditorilor, în urma hotărârii adunării creditorilor, un creditor desemnat de adunarea creditorilor, dacă nu s-a constituit comitetul creditorilor, un creditor care deţine mai mult de 50 % din valoarea creanţelor înscrise la masa credală; b) indiferent de titularul acţiunii, dintre cei arătaţi de art. 138 alin.1 şi alin.3 din Legea 85/2006, dacă instanţa pronunţă o hotărâre de respingere a cererii de angajare a răspunderii patrimoniale, subiectul îndreptăţit să promoveze calea de atac împotriva hotărârii de respingere a cererii este administratorul judiciar sau lichidatorul; c) dacă practicianul în insolvenţă nu intenţionează să formuleze calea de atac, are obligativitatea de a notifica creditorii asupra acestei intenţii; d) declararea recursului poate avea loc numai de către acelaşi practician în insolvenţă, indiferent de titularul acţiunii introductive, după notificarea mai sus arătată şi numai în situaţia în care adunarea generală a creditorilor sau creditorul care deţine mai mult de jumătate din valoarea creanţelor înscrise la masa credală decid că se impune promovarea recursului; e) în această situaţie, introducerea recursului este obligatorie iar sarcina declarării recursului şi exercitării sale revine exclusiv administratorului judiciar sau, după caz, lichidatorului.

Prin consecinţă, dacă subiecţii prevăzuţi de art. 138 alin.3 din Legea 85/2006 au calitate procesuală pentru a introduce acţiunea de angajarea răspunderii patrimoniale, aceiaşi titulari ai acţiunii introductive de primă instanţă nu au calitate subiectivă procesuală proprie în a declara recursul împotriva hotărârii de respingere a acţiunii reglementată de art. 138 alin.1 şi 3 din aceeaşi lege.

Această calitate procesuală activă în a exercita dreptul la recurs este recunoscută exclusiv de legiuitor administratorului judiciar, respectiv lichidatorului, fie în mod direct, voluntar, fără informarea creditorilor, fie în mod determinat, obligat de decizia adunării creditorilor sau de aceea a creditorului care deţine mai mult de jumătate din valoarea tuturor creanţelor.

În cauză acţiunea introductivă pentru angajarea răspunderii patrimoniale a administratorului societăţii debitoare a fost formulat în condiţiile art. 138 alin.3 din Legea 85/2006, de către creditoarea AAAS (fosta AVAS) Bucureşti

Acţiunea acestei creditoare a fost respinsă de judecătorul sindic prin sentinţa atacată, şi tot ea a fost cea care a promovat prezentul recurs. Se constată astfel că, potrivit considerentelor mai sus arătate şi a prevederilor art. 138 alin. 6 din Legea 85/2006, această creditoare nu are calitate procesuală activă de a declara recurs împotriva sentinţei de respingere a acţiunii în răspundere patrimonială.

Prin urmare, dată fiind admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active în recurs a creditoarei recurente, instanţa  urmează a respinge recursul astfel formulat ca fiind introdus de o persoană fără calitate procesuală activă, motiv pentru care Curtea constată că este dispensată a mai cerceta pe fond motivele de recurs arătate de aceeaşi recurentă.

Domenii speta

Spete similare