Omor calificat

Prin rechizitoriul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava nr. 549/P/2011 întocmit la data de 03.05.2012, inculpatul L.G. a fost trimis în judecată, solicitându-se tragerea lui la răspundere penală sub aspectul săvârşirii unei tentative la infracţiunea de omor calificat, faptă prevăzută de art. 20 rap. la art.174 alin.1 Cod penal, art. 175 alin.1 lit. i Cod penal, acuzaţia adusă fiind în sensul că, la data de 18.09.2011, într-un loc public situat pe raza com. Boroaia, a exercitat cu intenţie acte de violenţă cu un corp contondent dur asupra victimei C. G., în zone vitale, cu intenţia de a-i suprima viaţa, producându-i leziuni care i-au pus viaţa în primejdie.

Descriindu-se dezvoltat situaţia de fapt stabilită în cursul urmăririi penale, s-a reţinut în actul de sesizare a instanţei, pentru început, cu referire la inculpatul L. G. nu are antecedente penale însă a comis în decursul timpului mai multe fapte prevăzute de legea penală (lovire sau alte violenţe, furt calificat, o infracţiune la regimul circulaţiei rutiere) pentru care a fost sancţionat administrativ de procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Tîrgu Neamţ - f. 65; de asemenea s-a mai reţinut că în cursul anului 2010, luna septembrie, acesta l-a agresat pe numitul P. M. pe raza comunei Boroaia, însă persoana vătămată şi-a retras plângerea prealabilă - f. 66. De aproximativ doi ani inculpatul s-a obişnuit să vină împreună cu alţi prieteni din comuna Drăgăneşti, judeţul Neamţ, la discotecile organizate în comunele Boroaia sau Bogdăneşti, context în care s-a subliniat că, exceptând evenimentul petrecut în luna septembrie 2010 nu au fost identificate alte incidente între inculpat şi alţi tineri din cele două comune.

Dezvoltând asupra incidentului de la data critică în care cel în cauză a fost implicat, s-a adus în atenţie că la 17 septembrie 2011 inculpatul s-a deplasat împreună cu martorii L.M. (f. 62), M. R. (f. 59) şi A. B. A.(f. 55) la discoteca „Cardinal” situată în centrul comunei Boroaia. Până la orele 0300 (în dimineaţa zilei de 18 septembrie 2011) sus-numiţii nu au avut incidente sau altercaţii cu tinerii din comuna Boroaia. În jurul orelor 0320 cu aproximaţie - oră la care s-a terminat programul discotecii - aproape toţi tinerii care au participat au părăsit localul discotecii cu intenţia de a se deplasa spre domiciliile lor. În această conjunctură, în timp ce se deplasa prin parcare spre maşina cu care urma să ajungă la domiciliu, inculpatul L. G. a avut un incident cu victima C.G., mai exact, din cercetări reieşind că cei doi s-au ciocnit unul de celălalt. La intervenţia altor persoane aflate în zonă acest incident nu a degenerat astfel că atât inculpatul, cât şi victima s-au îndreptat spre maşinile cu care urmau să plece. Susţine organul de urmărire penală că, după câteva minute de la acest incident, din motive necunoscute, inculpatul s-a îndreptat spre locul unde se afla partea vătămată (cu precizarea că aceasta tocmai intenţiona să urce în maşina martorului O. L. V. şi, fără  a-i spune ceva acesteia, a lovit-o cu un corp contondent dur (cel mai probabil un baston telescopic) o singură dată în zona cranio-cerebrală. Lovitura aplicată victimei a fost deosebit de puternică, fapt ce a condus la dezechilibrarea şi căderea acesteia pe asfaltul din parcare, cu consecinţa pierderii cunoştinţei. În situaţia creată, persoanele aflate în imediata apropiere a victimei au încercat să-i ofere acesteia ajutor, nereuşind însă, motiv pentru care au solicitat prezenţa unei ambulanţe la faţa locului. Victima a fost ulterior internată în Spitalul Judeţean de Urgenţe „Sf. Ioan cel Nou” Suceava (până la data de 26 septembrie 2011) şi supusă unor intervenţii neurochirurgicale. A evidenţiat procurorul de caz în rechizitoriu că, potrivit concluziilor medicului legist din cadrul S.M.L. Suceava, cuprinse în raportul nr. 354/A/2011 (f. 16), victima a prezentat un traumatism cranio-cerebral cu contuzii cerebrale, fractură frontală dreaptă, excoriaţii, hematom, echimoză şi hemoragie subconjunctivală ochi drept, leziuni ce s-au putut produce prin loviri cu corpuri sau mijloace contondente. Aceste leziuni pot necesita în vederea vindecării un număr de 40-50 zile de îngrijiri medicale. În opinia medicului legist, viaţa victimei a fost pusă în primejdie.

Din perspectiva actelor procesuale efectuate în cursul urmăririi penale obiectivându-se, totodată, şi măsurile de prevenţie dispuse faţă de inculpat în această fază s-a menţionat că: în cauză s-a început urmărirea penală la data de 20 septembrie 2011 (f. 68) iar, la 23 septembrie 2011 a fost pusă în mişcare şi acţiunea penală împotriva autorului (f. 69); apreciindu-se că inculpatul se sustrage urmăririi penale, s-a solicitat Tribunalului Suceava arestarea sa preventivă în lipsă astfel că instanţa, însuşindu-şi propunerea formulată, prin încheierea nr. 195 din data de 07 octombrie 2011 a dispus arestarea lui preventivă în lipsă, fiind  emis şi mandatul de arestare preventivă pe numele său (f. 82 - 89), până la data emiterii rechizitoriului, în pofida eforturilor depuse de autorităţile judiciare, L. G. nefiind localizat.

Referitor la persoana inculpatului şi cu titlu de date suplimentare, se consemnează în rechizitoriu că nu are antecedente penale (f. 65), dar este cunoscut ca o persoană cu un comportament antisocial, agresiv, consumator de băuturi alcoolice şi, distinct de aceasta, că în cauză nu au fost luate măsuri asiguratorii.

Cu privire la latura civilă se menţionează că în cauză există constituire de parte civilă din partea numitului C. G. (f. 23), precum şi a unităţilor sanitare care au acordat victimei îngrijiri medicale.

S-a reţinut că fapta şi vinovăţia inculpatului se probează cu: proces verbal de sesizare din oficiu (f. 2 ds. u.p.), raport de activitate al lucrătorilor de poliţie (f. 3, 4 ds. u.p.), proces verbal de cercetare la faţa locului, planşa fotografică şi schiţa aferentă (f. 5 – 11 ds. u.p.), raport de constatare medico-legală nr. 354/A/2011 întocmit de S.M.L. Suceava (f. 16 ds. u.p.),  declaraţiile părţii vătămate C. G. (f. 22 – 26 ds. u.p.), declaraţiile martorilor C. A. (f. 27 – 29 ds. u.p.), C. C. O. (f. 30, 31 ds. u.p.), H. G. (f. 32 – 35 ds. u.p.), C. G. (f. 36 – 39 ds. u.p.), O. L. V. (f. 40, 41 ds. u.p.), F. M. (f. 42 – 44 ds. u.p.), M. C. I. (f. 45 – 47 ds. u.p.), M. C. C. (f. 48 – 53 ds. u.p.), A. B. A. (f. 54 – 58 ds. u.p.), M. R. (f. 59 – 61 ds. u.p.), L. M. (f. 62, 63 ds. u.p.) şi procese verbale de căutare (f. 70 – 77 ds. u.p.).

S-a conchis că, în drept, fapta inculpatului L. G. care, la data de 18 septembrie 2011, într-un loc public situat pe raza comunei Boroaia, a exercitat cu intenţie acte de violenţă cu un corp contondent dur asupra victimei C. G., în zone vitale, cu intenţia de a-i suprima viaţa, producându-i leziuni care i-au pus viaţa în primejdie, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor calificat prev. de art. 20 Cod penal rap. la art. 174 alin. 1, art. 175 alin. 1 lit. i Cod penal.

Odată sesizată instanţa de judecată cu fondul cauzei, raportat la măsurile preventive se aduce în atenţie că inculpatul L.G. a fost arestat în lipsă şi, cum pe parcursul cercetării judecătoreşti a fost localizat pe teritoriul Italiei şi predat autorităţilor române, prin încheierea Camerei de Consiliu din data de 21 iunie 2012, dată în dosarul nr.12385/86/2011, s-a confirmat începerea executării mandatului de arestare preventivă nr.195 din 7.10.2011 emis de Tribunalul Suceava în baza încheierii nr.195/7.10.2011 pe numele său, începând cu data de 21 iunie 2012. Aşa fiind, urmându-se ulterior procedura reglementată de disp. art. 3002 Cod procedură penală, prin încheierea de şedinţă din data de 11.07.2012 instanţa, în baza art. 3002 rap. la art. 160b alin. 1 Cod procedură penală, a constatat legală şi temeinică măsura arestării preventive luată faţă de inculpat şi, pe cale de consecinţă, în considerarea art. 3002 rap. la art. 160b alin. 3 Cod procedură penală, a menţinut starea de arest a acestuia, cu argumentaţia faptică şi juridică expusă pe larg în motivare. Arestarea preventivă a fost regulat verificată, în condiţiile legii, de instanţa de judecată sesizată cu fondul cauzei, constatându-se legalitatea şi temeinicia măsurii privative de liberate ce plana asupra inculpatului, astfel că a fost menţinută periodic, în baza aceluiaşi temei legal.

La data de 16.01.2013 instanţa, pronunţându-se în cadrul procesul fixat de art. 3002 Cod procedură penală asupra legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive sub incidenţa căreia se afla inculpatul L. G., verificând temeiurile care au stat la baza luării acesteia, cu motivarea expusă detaliat în considerentele încheierii, a constatat că acestea s-au schimbat astfel că, în concordanţă cu art. 139 alin. 1 şi 35 rap. la art. 136 al. 1 lit. c Cod procedură penală, a dispus cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, prev. de art. 1451 Cod procedură penală, cu consecinţa punerii celui în cauză în libertate de sub puterea mandatului de arestare preventivă emis de Tribunalul Suceava sub nr. 195 din 07 octombrie 2011 (confirmat începând cu data de 21.06.2012), la data rămânerii definitive a soluţiei pronunţate, dacă nu este reţinut, deţinut sau arestat în alte cauze. Pe cale de consecinţă, prin efectul legii, dar şi din dispoziţia instanţei, în considerarea disp. art. 1451 alin. 2 Cod procedură, inculpatul a fost obligat să respecte pe durata cât se va afla sub incidenţa interdicţiei, măsurile corelative ce dau conţinut legal art. 145 al. 11 lit. a, b, c, d Cod procedură penală, precum şi cea facultativă considerată ca fiind de natură a da eficienţă măsurii, prevăzută în al. 12 lit. c Cod procedură penală. S-a desemnat ca şi organ de supraveghere Poliţia com. Drăgăneşti, inculpatul fiind constrâns să nu se apropie şi să nu comunice direct sau indirect cu partea civilă C. G., ori membrii familiei acesteia şi nici cu martorii din prezenta cauză, respectiv: C. A., C. C. O., H.G., C.G., O. L. V., F. M., M. C. I., M. C. C., A. B. A. şi M. R. (cu excepţia numitului L. M., având în vedere că este fratele său). În respectarea normelor procedurale în materie, reglementate de art.  145 alin. 21, alin. 22 şi alin. 3 Cod de procedură penală, s-a atras atenţia inculpatului că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor menţionate expres se va lua faţă el măsura arestării preventive în condiţiile prevăzute de lege, după ce în prealabil instanţa va fi informată de către organul de poliţie mai sus menţionat, care are sarcina de a verifica periodic respectarea obligaţiilor ce îi revin, soluţia fiind comunicată  celui în cauză şi celorlalte instituţii competente la care face trimitere textul de lege incident. Ulterior, dându-se rezolvare juridică cererii inculpatului L. G.,  măsura alternativă, limitativă de circulaţie, a fost revocată în baza disp. art. 139 al. 2 Cod procedură penală, prin încheierea de şedinţă din data de 20.12.2013, rămasă definitivă.

Investită aşadar instanţa cu judecarea prezentei cauze, văzând voinţa inculpatului L. G., căreia i-a dat expresie apărătorul său ales, cât şi personal, în sensul că nu înţelege să acceseze procedura derogatorie în condiţiile şi cu beneficiile prev. de art. 3201 Cod procedură penală, a purces la începerea cercetării judecătoreşti.

Astfel, în baza rolului activ, cu respectarea principiilor nemijlocirii, oralităţii şi contradictorialităţii specifice fazei de judecată, instanţa a procedat la readministrarea probatoriului testimonial din faza de urmărire penală, audiaţi fiind : inculpatul L. G. (f. 56 vol. I ds. fd.), partea civilă C. G. (f. 109 vol. I ds. fd.), precum şi martorii din lucrări C. A. (f. 90 vol. I ds. fd.), C. C. O. (f. 89 vol. I ds. fd.),  H. G. (f. 88 vol. I ds. fd.), C. G. (f. 86 vol. I ds. fd.), O. L. V. (f. 87 vol. I ds. fd.), A. B. A. (f. 112 vol. I ds. fd.), F. M. (f. 143 vol. I ds. fd.),  M.R. (f. 180 vol. I ds. fd.), M.  C. I. (f. 226 ds. fd.),  M.  C. C. (f. 247 vol. I ds. fd.)  şi L. M. (f. 100 vol. I ds. fd.). Cu respectarea principiului egalităţii armelor şi garantarea deplină a dreptului la apărare, instanţa a încuviinţat proba testimonială în favoarea inculpatului, luând act că acesta şi-a însuşit martorii din lucrări A. B. A. şi  M. R., pentru partea civilă fiind admisă audierea martorului  M. V. (f. 101 vol. I ds. fd.). Totodată, prin încheierea de şedinţă din data de 29.10.2012 a fost încuviinţată pentru inculpatul L. G. proba vizând efectuarea unui raport de expertiză medico-legală privind pe partea vătămată C. G., care să răspundă obiectivelor : dacă  a fost stabilit corect numărul de zile de îngrijiri medicale necesare vindecării leziunilor cauzate acesteia, în caz contrar să se precizeze cel real şi dacă leziunile constatate i-au pus victimei viaţa în primejdie şi, în vederea administrării acesteia, s-a emis adresă către I.M.L. Iaşi pentru a proceda în consecinţă. În realizarea demersului legal iniţiat în plan probator, în şedinţa publică din data de 26.11.2012 obiectivele iniţial stabilite au fost completate şi comunicate, prin urmare, instituţiei abilitate spre a fi avute în vedere la întocmirea lucrării de specialitate, astfel că s-a solicitat suplimentar a se stabili şi dacă : leziunile suferite de partea vătămată  sunt consecinţa unei singure lovituri active sau a unei lovituri active urmată de cădere pe un plan dur; leziunile constatate au fost cauzate de o lovitură cu un corp contondent, altul decât pumnul; partea civilă prezintă sechele de natură infirmizantă şi/sau invalidantă permanente/temporare.

După administrarea probatoriului testimonial, fiind întocmită şi lucrarea de specialiate dispusă în cauză, prin încheierea de şedinţă din data de 18.12.2013 instanţa, după dezbatere contradictorie, primind concluziile părţilor prezente şi ale procurorului, în baza disp. art. 334 Cod procedură penală a schimbat încadrarea juridică a faptei pentru care inculpatul L. G. a fost deferit justiţiei, prin rechizitoriu,  din tentativă la infracţiunea de omor calificat, prev. de art. 20 Cod penal rap. la art. 174 alin. 1, art. 175 alin. 1 lit. i Cod penal în infracţiunea de vătămare corporală, prev. de art. 181 al. 1 Cod penal. În motivarea actului decizional, s-a avut în vedere că, potrivit concluziilor medicului legist din cadrul S.M.L. Suceava, cuprinse în raportul nr. 354/A/2011 (efectuat în cursul urmăririi penale - f. 16 ds. u.p.), examinată fiind, victima C. G. prezenta un traumatism cranio-cerebral cu contuzii cerebrale, fractură frontală dreaptă, excoriaţii, hematom, echimoză şi hemoragie subconjunctivală ochi drept, leziuni ce s-au putut produce prin loviri cu corpuri sau mijloace contondente, ce puteau necesita în vederea vindecării un număr de 40-50 zile de îngrijiri medicale. S-a exprimat opinia că viaţa victimei a fost pusă în primejdie.

Din dispoziţia instanţei, I.M.L. Iaşi a întocmit raportul de primă expertiză medico-legală nr. 2347/26.08.2013, prin care se concluzionează că numitul C. G. a prezentat în luna septembrie 2011 traumatism cranio-cerebral şi facial, obiectivat prin excoriaţie fronto-temporală dreaptă, fractură frontală dreaptă, hematom epicranian frontal drept, contuzie cerebrală minoră, hematom orbito-suborbitar drept, echimoză hemibuză inferioară stângă faţă vestibulară, precum şi excoriaţie cot drept, excoriaţie medius stâng. S-a emis ipoteza că leziunile de violenţă constatate s-au putut produce la data de 18.09.2011, cel mai probabil prin loviri active cu mijloace şi/sau corpuri contondente, posibil urmate de cădere, acestea au necesitat necesitat 25 – 30 zile îngrijiri medicale pentru vindecare de la data producerii lor şi nu au fost de natură a pune în primejdie viaţa părţii vătămate C. G.. Se precizează în noua lucrare de specialitate că, la examinarea actuală, partea vătămată prezintă sindrom cefalgic tip migrenos rezidual.  Starea actuală îi conferă o deficienţă funcţională globală uşoară cu incapacitate adaptativă 30%, neîncadrabilă în grad de invaliditate. Leziunile suferite de victimă s-au vindecat fără sechele de natură infirmizantă şi/sau invalidantă.

Constatându-se contradictorialitatea dintre concluziile celor două lucrări de specialitate, atât relativ la numărul de zile de îngrijiri medicale necesare vindecării leziunilor cauzate părţii vătămate expertizate C. G., cât şi referitor la punerea sau nu în primejdie a vieţii acesteia, la solicitarea instanţei s-a emis şi avizul nr. 5343/10.12.2013. Comisia de Avizare şi Control al Actelor Medico-Legale întrunită la nivelul I.M.L. Iaşi a fost de acord cu cele ale raportului de expertiză medico-legală nr. 2347/26.08.2013 al cărui conţinut este redat în cele ce preced, obiectivând că acestea sunt ştiinţific  elaborate şi bazate pe datele medicale inserate în lucrarea de specialitate. S-a făcut precizarea că  incapacitatea adaptativă de 30% nu este susţinută de examinările clinice şi paraclinice ale părţii civile C. G., acesta având capacitatea de muncă păstrată, neîncadrabilă într-un grad de invaliditate.

A evidenţiat instanţa în motivare că, noţiunea de punere în primejdie a vieţii din punct de vedere medico-legal este diferită de aceeaşi noţiune în sens juridic. Din perspectivă medico-legală se consideră leziuni care pun viaţa victimei în primejdie, acele leziuni traumatice care, în lipsa unei intervenţii medicale calificate, acordată în timp util, duc în mod cert la decesul victimei. Esenţială în definirea unei leziuni traumatice ca "primejdioasă pentru viaţă" este starea de pericol iminent, imediat sau tardiv, ca acea leziune, în evoluţia să naturală, să determine decesul persoanei, viaţa acesteia fiind salvată numai printr-o intervenţie medicală calificată. Aceasta se referă raportat în principal la leziunea traumatică în sine, fiind evaluat efectul acestei leziuni asupra organismului în condiţii obişnuite. Este cunoscut din lucrările de specialitate că, pentru aprecierea timpului de îngrijiri medicale necesar vindecării s-au elaborat baremuri medico-legale cu rol consultativ, referitoare la diferite categorii de leziuni. Acestea sunt însă doar cu valoare orientativă, pentru că iau în considerare doar modul evolutiv obişnuit al acestor leziuni. După cum în medicina clinică „nu există boli, ci există bolnavi”, în medicina legală „nu există traume, ci există traumatizaţi”. Iată de ce fiecare caz în parte va trebui analizat prin prisma reactivităţii individuale la acţiunea agenţilor traumatici, luând în considerare vârsta, terenul patologic, apariţia complicaţiilor, calitatea tratamentului, complianţa terapeutică şi alte elemente care pot influenţa durata îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare. Aceasta este şi explicaţia pentru diferenţa de opinii în ceea ce priveşte numărul de îngrijiri medicale necesar vindecării, cea dintâi fiind emisă ca o prognoză, cea din urmă, luată în considerare şi de către instanţă, fundamentat pe evoluţia concretă ulterioară a leziunilor.

Din punct de vedere juridic, în principiu, orice leziune produsă în zone vitale ale corpului reprezintă o primejduire a vieţii, chiar dacă din diverse cauze – îngrijiri medicale acordate la timp, o reactivitate (rezistenţă) deosebită a unui anumit organism - rezultatul mai grav, pierderea vieţii, nu se produce. În accepţiunea juridică, punerea în primejdie a vieţii constă în crearea unui pericol iminent pentru viaţa persoanei, prin punerea în executare a unei acţiuni apte de a produce suprimarea acesteia (moartea) şi caracterizată de intenţia specifică de omor.

Pentru calificarea faptei ca tentativă de omor trebuie examinat dacă din probe rezultă intenţia inculpatului de a ucide, relevante fiind din constatările medico-legale aspectele privitoare la existenţa, felul şi numărul leziunilor, regiunea în care s-au produs şi instrumentul cu care ele au putut fi produse.

Evidenţiate fiind de probatoriul administrat în cauză cele două elemente ale faptei reţinută în sarcina inculpatului, de ordin exclusiv material obiectiv şi anume: o activitate fizică, ce se înfăţişează sub forma unei acţiuni (formă de manifestare concretizată în acte, gesturi violente, respectiv în cazul de faţă lovirea victimei ce a condus  la producerea unei schimbări în lumea exterioară), precum şi un rezultat socialmente periculos (constând cauzarea unor leziuni de natura celor descrise în actele medico-legal anterior amintit), instanţa, în propriul demers analitic, a analizat elementul intenţional, pentru o justă încadrare juridică a acesteia. Aşadar examenul instanţei s-a canalizat asupra infracţiunii, ca act de conduită umană, ce comportă nu numai o latură exterioară, obiectivă, cu exprimare perceptibilă sub aspect material-fizic, dar şi o latură interioară, subiectivă, alcătuită din fenomenele şi procesele psihice care preced, pun în mişcare şi însoţesc actul de conduita delicvent, imprimându-i orientarea antisocială.

Aşa fiind, prin relaţionare la noile date medico-legale, reconfigurate faţă de momentul trimiterii inculpatului în judecată, având în vedere şi probatoriul testimonial, finalizat a fi readministrat nemijlocit, în condiţii de oralitate şi contradictorialitate, instanţa a considerat că se află în prezenţa infracţiunii vătămare corporală, prev. de art. 181 al. 1 Cod penal iar nu de omor calificat rămasă în stare de tentativă, prev. de art. 20 Cod penal rap. la art. 174 alin. 1, art. 175 alin. 1 lit. i Cod penal, astfel că a dat eficienţă juridică disp. art. 334 Cod procedură penală.

Proba medico-legală are o pondere importantă în procesul penal, valoarea  intrinsecă a acesteia derivând din caracterul său obiectiv, bazat pe criterii ştiinţifice, care oferă un grad superior de relevanţă comparativ cu alte probe administrate în justiţie, grevate uneori de subiectivism - cum este cazul probei cu martori (proba testimonială). Atunci când expertiza medico-legală este pertinentă (la obiect), ea este, de obicei, şi concludentă (oferă soluţia cauzei). Valoarea probatorie a expertizei medico-legale va consta în modul în care reuşeşte să demonstreze şi nu doar să afirme. Aşa fiind, s-a raţionat că instanţa de judecată va trebui să-şi formeze convingerea prin coroborare judicioasă a ansamblului probelor administrate în cauză şi nu doar bazându-se strict pe datele furnizate de proba medico-legală. Totuşi, concluziile medico-legale nu pot fi neglijate, chiar şi atunci când materialul probator global le infirmă, înlăturarea acestor concluzii trebuie făcută motivat.

În speţă, s-a acordat însemnătatea cuvenită aspectului că, dacă în cazul infracţiunii de vătămare corporală făptuitorul acţionează cu intenţia generală de a vătăma, în situaţia tentativei la omor acesta acţionează cu intenţia de ucidere. În cazul infracţiunii de omor (rămasă în forma tentativei), actele de punere în executare a omorului, săvârşite până în momentul intervenţiei evenimentului întrerupător, trebuie să releve - prin natura lor şi împrejurările în care au fost săvârşite - că infractorul a avut intenţia specifică de omor, iar nu intenţia generală de a vătăma, caracteristică infracţiunii prev. de art. 181 Cod penal ce constituie preocuparea instanţei. Expresia „uciderea unei persoane” utilizată de textul art. 174 Cod penal, cuprinde implicit ideea orientării acţiunii spre un rezultat specific constând în moartea victimei. Doctrina mai foloseşte noţiunea de „dol special”, definit ca voinţa de a suprima viaţa persoanei sau „intenţie precisă” prevăzută special de lege ca element constitutiv al unei infracţiuni cu privire la care se incriminează producerea unui rezultat determinat.

Astfel, există tentativă de omor şi nu de vătămare corporală, ori de câte ori infractorul acţionează în aşa mod încât provoacă leziuni la nivelul organelor vitale ale organismului victimei, ori foloseşte instrumente sau procedee specifice uciderii. Nu are o relevanţă hotărâtoare timpul necesar pentru îngrijiri medicale, deoarece acesta este caracteristic infracţiunilor de vătămare corporală şi nu exprimă dinamismul interior al actului infracţional. Anumite stări ale infractorului ori defectuozitatea mijloacelor folosite de el în executarea actului nu au relevanţă în sine, întrucât intenţia de omor se deduce din modul în care a acţionat, iar nu doar din elemente exterioare.

Deosebit de importante pentru caracterizarea poziţiei făptuitorului faţă de rezultat, sunt împrejurările în care s-¬a produs manifestarea de violenţă şi care, indiferent de materialitatea actului, pot să releve sau să infirme intenţia de ucidere.

Atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judiciară, s-a arătat că poziţia psihică a făptuitorului trebuie stabilită în fiecare caz, în raport cu împrejurările concrete în care s-a comis infracţiunea care, chiar dacă par concludente, privite în mod izolat pot duce la o greşită încadrare juridică a faptei. La stabilirea intenţiei cu care acţionează autorul, se impune a fi avute în vedere: natura obiectului/mijlocului vulnerant folosit (apt sau nu de a produce moartea), regiunea corpului lovită, precum şi cea vizată de făptuitor (zonă vitală sau nu), numărul şi intensitatea loviturilor, raporturile dintre autor şi victimă anterioare săvârşirii faptei sau atitudinea făptuitorului după comiterea faptei. De asemenea, mai trebuie ţinut seama de şi de sistarea de către acesta a actelor vătămătoare din proprie iniţiativă, pentru clarificarea poziţiei subiective a făptuitorului, fiind de luat în considerare şi până la ce limită ar fi continuat el să exercite actele de violenţă dacă nu ar fi fost dezarmat sau imobilizat.

Ori, relaţionând la speţa de faţă, instanţa a considerat că, din împrejurările în care s-a produs violentarea victimei, precum şi din materialitatea actului în sine nu rezultă elemente care să înfăţişeze în mod obiectiv intenţia inculpatului, directă sau indirectă de a ucide. Incidentul a fost unul spontan, relaţiile dintre părţi nefiind unele de duşmănie, practic se cunoşteau numai pentru că frecventau aceeaşi discotecă. Astfel, aflându-se atât inculpatul, cât şi partea vătămată sub influenţa băuturilor alcoolice, la ieşirea din discotecă s-a iscat între ei un diferend verbal, iniţial aplanat de administratorul acesteia, care a degenerat ulterior în violenţă. Orice hotărâre de a comite infracţiunea face parte din conţinutul psihic al intenţiei, autorul prevăzând rezultatul faptei şi urmărind producerea lui. În cazul de faţă, mobilul hotărârii delictuale a inculpatului l-a constituit aşadar schimbul de replici neprincipiale ce a avut loc, scopul fiind acela de a-i aplica o corecţie corporală părţii vătămate C. G..

A urmări producerea rezultatului înseamnă a da expresie, prin conduita exterioară, hotărârii de a comite o faptă determinată. Astfel cum s-a relevat din probatoriul testimonial, agresând victima inculpatul s-a folosit de un mijloc contondent, aplicându-i o lovitură cu pumnul – care nu este apt prin el însuşi să cauzeze moartea, martorii audiaţi şi în faţa instanţei infirmând teza acuzării construită în cuprinsul rechizitoriului, în sensul că ar fi lovit-o cu un corp contondent dur, cel mai probabil un baston telescopic, cu un astfel de obiect, ce nu a fost văzut asupra lui L. G., fiind agresat în acele împrejurări martorul M. C. C., însă de către o altă persoană. Deşi a fost vizată o zonă vitală (cranio-cerebrală) pledează, de asemenea, pentru intenţia de vătămare şi nu de ucidere unicitatea loviturii, după aplicare acesteia inculpatul a încetat agresiunea, întorcându-se la maşina cu care se pregătea să plece, împreună cu ceilalţi prieteni, către localitatea de domiciliu, precum şi intensitatea redusă a loviturii, astfel cum se se relevă din raportul de expertiză medico-legală întocmit de I.M.L. Iaşi, avizat de comisie, concretizată în planul realităţii faptice prin cauzarea unor leziuni de gravitate medie ce au necesitat pentru vindecare un număr de 25 – 30 zile îngrijiri medicale (şi asta chiar în condiţiile în care ele s-au produs prin lovire activă, dar şi urmată de cădere cu capul de asfalt, ipoteză luată în calcul de medicii legişti, care se confirmă prin probatoriul testimonial). În acelaşi timp, s-a concluzionat prin lucrarea de specialitate că leziunile constatate în urma examinării victimei, coroborat cu documentaţia pusă la dispoziţie spre analiză, nu întrunesc caracteristicile medico-legale ale periculozităţii pentru viaţă.

S-a admis ca real că orientarea expresă a loviturii către o astfel de regiune a corpului poate reliefa intenţia de a ucide dar, pe de altă parte, este la fel de adevărat că ar fi total greşit să se considere că orice vătămare produsă într-o zonă vitală, care a necesitat un anumit număr de îngrijiri medicale, trebuie neapărat să fie încadrată ca tentativă de omor, ignorându-se împrejurările în care s-a consumat fapta, modalitatea derulării acţiunii, aspecte asupra cărora instanţa s-a oprit în cele ce preced. Concluzia cu caracter de probabilitate - indiferent de gradul de probabilitate - constituie o ipoteza care însă nu are caracter arbitrar şi nu e lipsită de temei, deoarece experţii îşi fundamentează presupunerile pe elemente obiective şi nu pe impresiile sale subiective, că victima în cădere s-a lovit cu capul de asfalt relatând şi martorii, reţinându-se şi în rechizitoriu.  Prin urmare, susţinerea acuzării, în sensul că lovitura aplicată victimei a fost una deosebit de puternică, analizată de instanţă într-un cadru mai larg decât procurorul de caz şi în prezentele coordonate, nu este susţinută în plan probator, context în care s-a notat cu relevanţă că dezechilibrarea victimei a survenit şi din cauza stării de ebrietate în care aceasta se afla, şi nu doar ca efect al loviturii ce i-a fost aplicată.

În consecinţă, având în vedere caracterul spontan al atacului şi modul în care acesta s¬-a produs, instanţa a reţinut că, deşi există legătură de cauzalitate între lovitura aplicată şi producerea leziunilor traumatice părţii vătămate - privind atât prin prisma elementului intenţional al laturii subiective, cât şi al materialităţii actului agresiv -, inculpatul nu a urmărit suprimarea vieţii acesteia şi nu a acceptat posibilitatea producerii unui asemenea rezultat, ci doar a vătămării victimei.

La următorul termen de judecată fixat în cauză la data de 20.01.2014, în preambulul dezbaterilor pe fondul pricinii, partea civilă C. G. a învederat, sub consilierea apărătorului său ales, că înţelege să formuleze plângere prealabilă împotriva inculpatului sub aspectul săvârşirii faptei în noua încadrare juridică, solicitând tragerea sa la răspundere penală pentru infracţiunea de vătămare corporală, prev. de art. 181 al. 1 Cod penal precizând, totodată, că nu doreşte să apeleze la instituţia împăcării, susţinerile sale fiind consemnate în proces verbal separat, ataşat la dosarul cauzei.

Astfel fiind, analizând materialul probator administrat instanţa notează :

S-a stabilit obiectiv, pe baza analizei coroborate a probelor administrate în ambele faze procesuale, împrejurările de fapt şi modalitatea concretă în care inculpatul L. G. a comis fapta imputată, instanţa reţinând cu argumentaţia faptică şi juridică detaliată în considerentele încheierii din data de 18.12.2013, transpusă anterior, ce nu se mai impune a fi reiterată, că acţiunea intenţionată a acestuia se circumscrie în drept conţinutului constitutiv al infracţiunii de vătămare corporală, prev. de art. 181 al. 1 Cod penal. Readministrarea nemijlocită a probatoriului propus de acuzare, în condiţii de oralitate şi contradictorialitate, cât şi administrarea probelor ştiinţifice suplimentare încuviinţate în cursul judecăţii, au conturat aşadar cu un grad mai ridicat de detaliere circumstanţele în care a avut loc conflictul dintre părţi, ce a constituit preocuparea instanţei şi a atras învinuirea inculpatului, soldat cu agresarea victimei C. G., cu consecinţe asupra integrităţii sale corporale şi sănătăţii, aceasta suferind leziuni care au necesitat pentru vindecare un nr. de 25 – 30 zile îngrijiri medicale de la data producerii lor, dar nu au fost de natură a-i pune viaţa în primejdie, astfel cum s-a stabilit prin raportul de primă expertiză medico-legală nr. 2347/26.08.2013 întocmit de I.M.L. Iaşi şi avizat de Comisia de Avizare şi Control al Actelor Medico-Legale întrunită la nivelul instituţiei abilitate (avizul nr. 5343/10.12.2013).

În concret, sub aspectul situaţiei de fapt s-a probat în mod cert, dincolo de orice îndoială cu declaraţiile martorilor din lucrări (care, în faţa instanţei, şi le-au menţinut pe cele date în cursul urmăririi penale) că, în dimineaţa zilei de 18 septembrie 2011, în jurul orelor 03:00, după ce s-a terminat programul discotecii „Cardinal” situată în centrul comunei Boroaia, la ieşire din această locaţie, între inculpatul L. G. şi partea vătămată C.G. s-a creat o tensiune într-o primă fază în parcare, cei doi luându-se la ceartă, împingându-se, ambii fiind sub influenţa băuturilor alcoolice. În altercaţie au intervenit pentru a-i despărţi martorul C. C. O., care a încercat să le tempereze manifestările antisociale ce erau încă la nivelul unor apostrofări verbale, tocmai cu intenţia de a evita escaladarea conflictului într-un eveniment agresiv (declaraţie instanţă): „În seara respectivă, după terminarea discotecii am ieşit în parcare şi i-am văzut pe cei doi cum se certau, eu însumi ducându-mă la ei şi rugându-i să se liniştească pentru a nu degenera conflictul însă nici unul nu m-a ascultat, înţelegând pe moment… Nu cunosc motivul care a stat la baza altercaţiei dintre cei doi, amândoi fiind sub influenţa băuturilor alcoolice, după părerea mea C. G. fiind ceva mai băut.” ; declaraţie f. 30–31 ds. u.p.  – afirmă că a observat că, în parcare, L. G. şi C. G. se împingeau, fără a se lovi şi îşi adresau diferite reproşuri, în jurul lor aflându-se atât tineri din satul Boroaia cât şi din Neamţ, însă nici unul dintre aceştia nu părea a avea intenţia de a se implica  în scandal); precum şi martorii M. C. C. (declaraţie instanţă) : „Precizez că cei doi s-au luat la ceartă anterior, în parcare, eu băgându-mă între ei şi aplanand conflictul. Ulterior m-am deplasat spre maşina cu care urma să plecăm cu toţii acasă, eu urcând în spate, partea dreaptă….”; declaraţie f. 50-53 ds. u.p. – susţine că s-a iscat în parcare o dispută verbală, cei doi s-au împins reciproc motiv pentru care a intervenit) şi C. G. (declaraţie instanţă) : „…Am asistat personal la altercaţia care a avut loc între cei doi în parcare, eu însumi băgându-mă între aceştia şi încercând să-i despart, ceea ce am şi reuşit pentru ca ulterior, eu aflându-mă lângă maşina cu care urma să mă deplasez la domiciliu…”; declaraţie f. 37-39 ds. u.p – relatează că a observat cum inculpatul şi partea vătămată se împingeau şi îşi adresau injurii reciproce, el împreună cu martorul M. C. intervenind şi despărţindu-i, moment în care a apărut şi patronul discotecii – martorul C. O. care a aplanat conflictul).  Acest prim episod a fost surprins şi de către alţi martori din acte,  care au relatat şi în faţa instanţei în această arie de interes:  M. R. - „Precizez că în seara respectivă, după ce am ieşit din discotecă, pregătindu-ne să mergem acasă, aflându-ne în parcare, l-am văzut pe C. G. care s-a împins în L. G. acesta întrebându-l dacă nu are loc. Ulterior între cei doi s-a iscat o altercaţie, C. G. rupându-i geaca lui L. G., de faţă fiind mai multe persoane.”; A. B. A.  - „Arăt că, după ce am ieşit din discotecă, prima dată a avut loc o altercaţie între C. G. şi L. G., G. făcându-l în tot felul pe L. G., respectiv "chior", etc., altercaţie ce a fost aplanată de patronul discotecii.” ; L. M. – „ …la un moment dat, eu aflându-mă încă în barul NON STOP din apropierea discotecii, a venit la mine un băiat şi mi-a spus că fratele meu are probeleme afară. Am ieşit afară şi am văzut că între fratele meu şi C. G. se iscase o altercaţie, în sensul că acesta din urmă, aflându-se sub influenţa băuturilor alcoolice, îi adresa cuvinte jignitoare fratelui meu, făcându-l chior şi altele, în altercaţie intervenind patronul discotecii care a aplanat conflictul”.

După consumarea acestui moment, atât inculpatul, cât şi victima s-au îndreptat spre maşinile cu care urmau fiecare să plece. Astfel, acţiunea intenţional agresivă care l-a plasat pe inculpat în sfera infracţionalităţii s-a derulat ulterior diferendului descris în cele ce preced. Mai exact, după câteva minute, inculpatul s-a îndreptat spre locul unde se afla partea vătămată C. G. (aceasta aflându-se lângă maşina martorului O. L. V. cu care intenţiona să plece) şi i-a aplicat o singură lovitură (unicitatea loviturii fiind stabilită cu certitudine încă de la începutul cercetărilor), cu pumnul (nu cu un băţ telescopic), în zona cranio-cerebrală sub imperiul căreia, dar şi din cauza stării de ebrietate (atestată inclusiv de actele medicale existente la dosar), victima s-a dezechilibrat şi a căzut cu capul de asfalt, pierzându-şi cunoştinţa, ulterior fiind transportată la spital pentru a primi îngijiri medicale de specialitate, fiind şi internată în Spitalul Judeţean „Sf. Ioan cel Nou” Suceava în perioada 18.09.2011 – 26.09.2011 (însă nu se confirmă practicarea unor intervenţii neurochirugicale, astfel cum se consemnează de către acuzare în rechizitoriu, starea sănătăţii evoluând favorabil doar sub tratament medicamentos, aspect ce rezultă cu claritate din documentaţia medico-legală).

Relatările martorilor concordă în punctele esenţiale, cu relevanţă penală, în raport de aspectele captate fie vizual, fie auditiv, ei au redat funcţie de momentele percepute secvenţiale de fiecare pe diverse momente temporale şi spaţiale cronologia şi modalitatea de derulare a evenimentului ce a parcurs, de fapt, aşa cum s-a arătat, două etape şi a avut grade diferite de intensitate a tensiunilor ce s-au creat.

Au oferit astfel detalii începând de la încadrarea evenimentului în timp şi spaţiu, poziţionarea părţilor implicate ce făceau parte din grupuri diferite şi a celorlalte persoane din anturajul lor, punctându-se asupra modului în care s-a manifestat fiecare dintre acestea, relatările lor conturând şi împrejurările în care s-a declanşat actul agresiv îndreptat asupra părţii vătămate. În baza declaraţiilor martorilor audiaţi s-a putut reconstrui ideologic atât situaţia premisă comiterii infracţiunii, momentul vizând acţiunea inculpatului sancţionată din punct de vedere penal îndreptată asupra victimei, cât şi atitudinea reflexiv-acţională (postinfracţională) a agresorului, parte dintre aceştia făcând vorbire şi despre starea în care se afla victima, reclamând ajutor medical de specialitate, căzând în stare de inconştienţă, sens în care a şi fost solicitată intervenţia unui serviciu de ambulanţă. Probatoriul testimonial este completat cu raportul de activitate al lucrătorilor de poliţie, procesul verbal de cercetare la faţa locului, planşa fotografică şi schiţa aferentă, lucrările medico-legale de specialitate, la al căror conţinut s-a făcut referire pe larg la secţiunea consacrată actului decizional de schimbare a încadrării juridice, coroborate cu declaraţia inculpatului dată în faţa instanţei  şi cu depoziţiile părţii vătămate C. G..

Deşi partea vătămată nu a fost în măsură să precizeze cu exactitate cine a agresat-o în acele împrejurări, declarând în faţa instanţei că „…M-am îndreptat spre maşina cu care urma să plec acasă şi în care se urcaseră deja toţi prietenii mei, respectiv M. I., M. C., F. M., C. A., M. V. şi C. G., maşina fiind condusă de O. L.. În momentul în care am vrut să mă urc în maşină am simţit din spate, în zona capului, o lovitură puternică, după care am căzut, fiind în stare de inconştienţă. Nu am văzut cine m-a lovit şi nici cu ce m-a lovit. Ulterior, când mi-am revenit din comă, am aflat de la prietenii mei că aş fi fost lovit de către L. G.…Nu pot preciza dacă am fost lovit în zona capului cu pumnul sau cu vreun obiect contondent… Nu mai ţin minte absolut nimic după lovitura primită.  Nu ştiu unde am căzut şi cum am căzut…”; „…Ulterior, tot când mi-am revenit din comă, prietenii mei mi-au spus că acesta – A. B. A. - prezent şi el la discotecă în noaptea respectivă, ar fi avut un telescop în mână, cu care l-a lovit pe M. C. în zona umărului şi a picioarelor. Acesta nu s-a legat de mine în noaptea respectivă….”, probatoriul testimonial este apt a-l indica pe inculpat ca autor al infracţiunii şi, în acelaşi timp de natură a înlătura teza emisă de către acuzare, în sensul că este posibil ca acesta să o fi agresat pe victimă cu un baston telescopic, o atare variantă nu-şi găseşte corespondent  în plan probator, fiind infirmată de declaraţiile martorilor audiaţi, din care reiese că lovitura a fost  aplicată cu pumnul iar un atare obiect ca cel în discuţie a fost folosit de o altă persoană asupra martorului M. C. C..

Legat aşadar de momentul nodal, reprezentat de violentarea victimei, sunt concludente cu privire la împrejurările în care s-a comis fapta şi consecinţele imediate asupra acesteia, declaraţiile martorilor audiaţi, susţinerile lor constante încă din cursul urmăririi penale venind în completarea depoziţiei părţii vătămate, context în care se face trimitere cu precădere la pasajele sugestive extrase rezumativ: O. L. V. (declaraţie instanţă) - „ Precizez că în timp ce eu eram în maşină şi aşteptam ca toţi cei care erau la discotecă să urce să-i duc la domiciliu, am auzit o bufnitură şi, întorcându-mă l-am vazut pe C. G. căzut jos şi pe L. G. lângă acesta, imediat fugind  de la faţa locului înspre maşină. De asemenea, am văzut personal în faţa maşinii mele, cum un alt băiat cu hanorac, mic de statură, pe care însă nu l-am recunoscut întrucât se afla cu spatele, cum l-a lovit pe numitul M. C. cu un baston telescopic. Personal nu am văzut ca L. G. să fi lovit victima şi, de asemenea, nu am văzut în mâinile acestuia nici un baston telescopic…Precizez că L. G. era singura persoană care se afla lângă victimă în momentul în care au m-am întors auzind bufnitura…”; M. C. C. (declaraţie instanţă) – „…Ulterior m-am deplasat spre maşina cu care urma să plecăm cu toţii acasă, eu urcând în spate, partea dreaptă. De maşină s-a apropiat şi C. G., urmând a urca în spate, partea stângă, moment în care am văzut că de G. s-a apropiat inculpatul L. G., urmat de alte trei persoane şi, de asemenea, am văzut cum L. G. l-a lovit în zona feţei pe C. G., acesta căzând jos. Nu ştiu dacă L. G. avea ceva în mână în momentul în care l-a lovit pe  C. G.… Nu am văzut poziţia în care acesta, C. G., a căzut ca urmare a loviturii primite întrucât, când am ajuns eu lângă el deja fusese ridicat de către C. G..  C. G. prezenta leziuni în zona feţei…”; „…Eu am ieşit din maşină şi, în momentul în care m-am dus lângă G., eu însumi am fost lovit cu un baston telescopic în zona feţei, umăr şi picior de către unul dintre cei care erau alături de L. G., însă cu siguranţă nu de acesta din urmă.”; C. G. (declaraţie instanţă) – „…Ulterior eu, aflându-mă lângă maşina cu care urma să mă deplasez la domiciliu, am auzit deodată o bufnitură şi m-am întors imediat şi l-am văzut pe C. G. căzut jos, iar pe L. G. plecând de lângă acesta, în jurul celor doi nemafiind nici o persoană. Nu ştiu dacă L. G. avea sau nu ceva în mână... Eu m-am deplasat imediat la C. G. încercând să-i acord primul ajutor… în momentul în care m-am deplasat spre ea după lovitură, se afla în stare de inconştienţă…Precizez că, C. G. se afla lângă maşina lui O., eu aflându-mă lângă o altă maşină la o distanţă de cca. 15 m. L. G. este cel care a venit înspre victimă. Nu pot preciza cu exactitate în ce a constat şi cum a avut loc lovitura, întrucât C. G.  stătea cu spatele, eu auzind deodată bufnitura…. Cu ocazia respectivă l-am auzit şi pe M. C. că ar fi fost lovit de către o persoană, nu ştiu exact de către cine, în zona picioarelor, cu siguranţă însă nu de către L. G.…” (audiat fiind în cursul urmăririi penale – f. 37-39 ds. u.p. -, declaraţie pe care şi-a menţinut-o în faţa instanţei, acest martor a relatat cu mai multă precizie momentul agresării, afirmând în concret că, după ce fiecare dintre părţile implicate în conflict s-a deplasat către maşinile cu care urma să plece, a observat cum L. G., s-a îndreptat către C. G. şi, fără a-i spune ceva, l-a lovit o singură dată cu pumnul în zona feţei acesta căzând; când l-a rândul său s-a apropiat de partea vătămată, a văzut că era căzută cu faţa în jos, cu capul flexat pe partea dreaptă cu care crede că s-a şi lovit de asfalt); C. C. O. (declaraţie instanţă) – „…M-am deplasat la cealaltă unitate, pentru ca în circa 5 minute să văd în parcare un grup de tineri spre care m-am deplasat şi eu, şi unde am văzut că, câţiva dintre aceştia ţineau în braţe victima – C. G., care se afla în comă, fiind lovită în zona capului. Din spusele acestora am înţeles că victima ar fi fost lovită de L. G.. Nu am văzut personal incidentul. Ulterior a venit Salvarea şi a luat victima.  Tot acei tineri spuneau că L. G., după ce a lovit victima, s-a suit într-o maşină cu cei din Neamţ şi a plecat…”;  A. B. A. (declaraţie instanţă ) – „…C. G. s-a dus spre maşina cu care urma să plece acasă, şi tot el l-a chemat pe inculpat înspre el, inculpatul ducându-se, după care C. G. l-a prins de geacă, l-a tras şi i-a rupt geaca, moment în care inculpatul L. G. a reacţionat, însă nu ştiu exact ce a făcut (că l-a lovit sau doar l-a împins), imediat însă victima căzând jos. Precizez că de faţă se aflau mai multe persoane, însă la ceva distanţă de cei doi, nu exact în apropierea lor”;  H. G. (declaraţie instanţă )  – „Cu privire la incidentul respectiv arăt că în seara respectivă, lucrând la Primărie, eram prezent la faţa locului şi am văzut personal pe inculpat ducându-se spre grupul de tineri care era adunat în parcare, acesta ţinând mâinile în buzunare. Şi, de asemenea, l-am văzut pe inculpat după puţin timp, ieşind din grupul respectiv, ţinând mâinile în continuare în buzunar şi deplasându-se spre o maşină, cu care a şi plecat. Acesta era impreună cu mai mulţi prieteni cu care s-a îndreptat la maşină… Nu am văzut vreunul dintre aceşti prieteni având ceva în mână în momentul când au ieşit din grup...Nu am văzut personal ca inculpatul să fi lovit victima, ci am aflat ulterior de la cei prezenţi la faţa locului, cum că L. G. l-ar fi lovit pe C. G. şi acesta a căzut jos. Eu personal am ajutat victima, aceasta fiind lovită în zona capului, de unde îi curgea sânge, până a veni Salvarea. Cei din jur, printre care şi numita C. A., discutau cum că inculpatul ar fi lovit victima cu pumnul…Precizez că eu însumi am auzit o bufnitură, respectiv când a căzut jos partea vătămată, după care ţipetele celor din jur şi, întrucât eram paznic, m-am deplasat imediat la faţa locului…”; M.C. I. (declaraţie instanţă ) – „După altercaţia  ce a avut loc între cei doi la ieşirea din discotecă, ne pregăteam de plecat acasă, moment în care în timp ce eu mă aflam în maşină, cu portiera deschisă iar C. G. afară, la portieră, L. G. s-a apropiat de acesta, împreună cu doi prieteni şi i-a aplicat un pumn în plină figură lui C. G., pumn în urma căruia acesta a căzut jos pe asfalt. Nu am văzut în mâna lui L. G. vreun băţ telescopic. Acvest băţ l-am văzut în mâna altuia din anturajul lui L. G., când l-a lovit în aceeaşi împrejurare, în zona piciorului, pe vărul meu M. C.…” ; se observă că şi susţinerile acestui martor s-au înscris pe aceeaşi linie, în faza de urmărire penală - f. 46 – 47 ds. u.p.- declarând că, aflându-se în maşină, a auzit-o pe A. (martora C. A.) că vine cineva spre C. G. să-l lovească, moment în care a întors capul şi a observat că de el s-a apropiat L. G., lovindu-l în plină figură cu pumnul (în stânga după cum i s-a părut) şi imediat a căzut lovindu-se cu partea dreaptă a capului de betonul din parcare; şi acest martor susţine că, în acele împrejurări, o altă persoană (nu inculpatul) l-a lovit cu un baston telescopic şi pe M. C.; L. M. (declaraţie instanţă) – „…Ulterior, C. G. s-a îndreptat spre maşină, şi tot acesta i-a spus fratelui meu să vină la el "dacă este tare". Fratele meu s-a dus la C. G. iar acesta din urmă l-a prins de geacă, pe care a şi rupt-o, în jurul maşinii fiind afară mai multe persoane, printre care şi prietenii părţii vătămate. Ştiu că fratele meu a ripostat, imediat văzând victima căzută jos, însă nu ştiu dacă acesta a împins victima, sau a lovit-o şi, dacă a lovit-o, cu ce, cu precizarea că fratele meu nu avea nimic în mână. Precizez că nu am văzut o altă persoană din apropierea victimei care să fi avut vreun telescop în mână şi cu care să fi lovit victima sau vreo altă persoană din grup. Ştiu că fratele meu i-a făcut ceva victimei dar nu pot preciza ce. După aceea fratele meu s-a îndreptat spre maşină, cu care a plecat împreună cu prietenii lui…”.

De altfel, audiat fiind în cursul cercetării judecătoreşti (f. 56 vol. I ds. fd.)  inculpatul L. G.  nu a negat că, după prima disensiune din parcare când ar fi fost înjurat de partea vătămată  care i-ar fi adresat şi cuvinte jignitoare, spunându-i “chior, şpanc, că o să-mi scoată şi celălalt ochi”, conflict aplanat, aşa cum au arătat şi martorii, de către patronul discotecii C. O., a urmat şi o altă altercaţie. În propria variantă, C. G. l-ar fi chemat să stea de vorbă, astfel că s-a deplasat către el însă, când a ajuns în dreptul său, acesta s-a repezit la el şi i-a rupt geaca. Susţine că apărându-se, în această împrejurare doar a împins-o pe partea vătămată iar aceasta a căzut cu capul de asfalt, după care el a plecat şi nu s-a mai întors să vadă ce a păţit. A precizat inculpatul că a doua zi a plecat cu un prieten în Italia, cu maşina, unde a lucrat „la negru”.

Faţă de probatoriul analizat pe larg în cele ce preced, instanţa va înlătura ca nesinceră susţinerea inculpatului, în sensul că acţiunea sa, în cea de-a doua etapă a evenimentului s-a limitat la împingerea părţii vătămate, dovedindu-se că acesta i-a aplicat de fapt o lovitură cu pumnul, ce a determinat, inclusiv pe fondul stării de ebrietate şi luată fiind prin surprindere, dezechilibrarea sa urmată de cădere cu capul de asfalt.

Ceea ce prezintă importanţă dincolo de aspectele evidenţiate, este aspectul că, indiferent de conţinutul declaraţiei acestui subiect procesual, legea nu acordă o forţă probantă deosebită acestui mijloc de probă, prin art. 69 Cod procedură penală legiuitorul statuând că aceasta poate servi la aflarea adevărului numai în măsura în care este coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din  ansamblul probelor existente în cauză. În mod justificat, practic, legislaţia procesual penală, manifestă anumite rezerve în ceea ce priveşte forţa probantă a acestui mijloc de probă, deoarece nu trebuie să i se acorde prea mult credit dat fiind că, în scopul sustragerii de la răspundere penală sau, după caz, a atenuării, voluntar sau involuntar, inculpatul denaturează declaraţia sa. Este cunoscut că declaraţia acestui subiect procesual, pe lângă faptul că poate fi retractabilă, este şi divizibilă, putându-se aşadar reţine numai ceea ce se confirmă prin alte probe. Pe cale de consecinţă, instanţa va reţine din declaraţia inculpatului numai ceea ce se coroborează cu ansamblul probelor administrate în cauză.

Dând eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. 2 Cod procedură penală instanţa, analizând şi interpretând probele, a reţinut dintre ele pe cele cu privire la care a ajuns la concluzia că sunt sincere şi concludente şi le-a înlăturat pe cele susceptibile de a fi nereale. În acelaşi context vor fi, prin urmare, înlăturate şi susţinerile martorilor A. B. A. (f. 55 – 57 ds. u.p.) – care a declarat, de asemenea, că inculpatul a împins-o pe partea vătămată şi M. R. (f. 60 – 61 ds. u.p.) – în sensul că tineri care s-ar fi aflat în preajma părţii vătămate C. G., ar fi sărit la să-l bată pe L. G., o atare scenă nefiind confirmată de restul probatoriului administrat şi nici chiar de inculpat nu este portretizată.

Împrejurarea că în faza cercetării judecătoreşti martorul F. M. a susţinut că personal nu a văzut ca L. G. să fi fost cel care l-a lovit pe C. G. şi nici nu a auzit astfel de discuţii printre prietenii săi, nu poate justifica înlăturarea declaraţiei de la urmărire penală, când a afirmat că, fiind în maşină, a sesizat cum L. G. se apropie de C. G., văzând când autorul l-a lovit, aplicându-i o lovitură cu pumnul în figură, doar că nu a observat dacă avea ceva în mână.

Schimbarea poziţiei procesuale cu ocazia judecării pricinii, nu trebuie acceptată necritic, mai ales în condiţiile în care martorul nu a oferit nici o explicaţie plauzibilă, motivând doar că a motivat doar că nu ştie de ce a declarat astfel la poliţie. Prin asemenea îndepărtări de la cele declarate iniţial se divizează în mod artificial procesul penal şi se minimalizează importanţa urmăririi penale. Simpla retractare sau modificare de către martori a unor declaraţii nu poate duce la înlăturarea în mod automat şi nemotivat, a depoziţiilor anterioare, date în faza de urmărire penală, cât timp acestea se coroborează şi cu alte probe ale dosarului.

Se notează că, potrivit art. 63 al. 2 Cod procedură penală, mijloacele de probă prev. de art. 64 Cod procedură penală nu au o valoare probatorie prestabilită putând fi administrate în toate fazele procesului penal, iar legea nu face nici o distincţie în ceea ce priveşte forţa lor probantă, după cum sunt administrate în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, reglementările ce dau conţinut legal impunând obligaţia de a se lămuri cauza pe bază de probe, sub toate aspectele, în scopul aflării adevărului. Prin urmare, instanţa poate să reţină numai o parte a probelor ca fiind expresia realităţii, dar trebuie să motiveze înlăturarea celorlalte.

Într-un atare ansamblu probator, teza apărării, care a pledat pentru o soluţie de exonerare a inculpatului de răspundere penală în baza disp. art. 10 lit. d Cod procedură penală, pe considerentul că nu este dată latura subiectivă a infracţiunii, susţinându-se că acesta nu a avut intenţia să lovească victima, nu poate fi primită. Vehiculând materialul probator, avocatul ales a căutat să dea dizertaţiei sale notele convingerii şi certitudinii cu privire la o anumită situaţie de fapt, canalizând astfel soluţia juridică într-un sens care are drept scop salvarea intereselor clientului său. Este de observat că, însuşi apărătorul inculpatului, pledând pe fondul cauzei, a fost inconsecvent şi ambiguu în construcţia apărării susţinând, pe de o parte, că acţiunea inculpatului s-a rezumat doar la împingerea părţii vătămate ca, în finalul pledoariei, să admită că  în acele împrejurări a lovit victima, însă în stare de provocare. De altfel, pe tot parcursul judecăţii a oscilat între a afirma în unele cazuri că inculpatul doar a împins victima, iar alteori că a lovit-o. Ori, argumentarea este o acţiune intelectuală raţională, prin care avocatul prezintă probe şi dovezi legate prin raţionamente, în scopul de a demonstra şi a convinge instanţa de probitatea punctelor sale de vedere, a tezelor şi ideilor susţinute în fapt şi drept însă, cea prezentată nu are o atare forţă de a demonta eşafodajul acuzator.

Aşa după cum rezultă din încheierea în care s-a consemnat mersul dezbaterilor, apărătorul inculpatului L. G. a tins şi către atenuarea răspunderii penale, solicitând a se reţine  în favoarea acestuia circumstanţa legală atenuantă a provocării, prev. de art. 73 lit. b Cod penal.

Pentru existenţa circumstanţei legale a provocării se cere să fie întrunite trei condiţii şi anume: infracţiunea să fi fost comisă sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii; această stare sufletească să fi fost determinată de o provocare din partea victimei şi, în fine, provocarea să fie produsă prin violenţă ori  printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă. Aşa cum se observă, această circumstanţă presupune ca, în momentul comiterii faptei, infractorul să se fi găsit sub stăpânirea unei puternice stări sufleteşti (perturbatio animi), adică de surescitare nervoasă, mânie, indignare ori într-o stare de emoţie puternică, determinată de o provocare din partea victimei, iar actul provocator al acesteia se poate concretiza într-o formă dintre cele arătate limitativ în lege.

Această atenuantă a provocării este compusă din două elemente structurale: unul subiectiv şi altul obiectiv, primul referindu-se la starea de  mânie (furie), adică la un impuls emotiv care provoacă infractorului pierderea factorilor de echilibru şi de autocontrol; această împrejurare însă nu trebuie să fie confundată cu alte stări sufleteşti care nu circumstanţiază o stare de provocare, cum ar fi ura, ranchiuna, resentimentul, răzbunarea etc. (acestora lipsindu-le caracterul de spontaneitate specific provocării). Al doilea element, de natură obiectivă, este reprezentat de un fapt injust, adică un fapt contrar nu numai normelor juridice dar şi altor reguli sociale care asigură o convieţuire civilizată. Bineînţeles, este necesar ca faptul injust să se fi produs efectiv, nefiind admisă, ca atare, convingerea putativă a existenţei provocării.

În toate cazurile, actul provocator trebuie să fi fost de aşa natură încât să fi trezit în cugetul făptuitorului o intensă reacţie psihică, o stare de puternică tulburare sufletească sau o puternică emoţie. Caracterul provocator al actului trebuie apreciat nu numai sub aspectul său obiectiv, dar şi sub cel subiectiv şi anume al intenţiei victimei de a săvârşi acte de violenţă fizică sau psihică ori de atingere a demnităţii persoanei. Pentru existenţa circumstanţei atenuante de care ne ocupăm trebuie să existe o legătură de cauzalitate între actul provocator şi tulburarea sufletească sau emoţia sub stăpânirea căreia s-a săvârşit infracţiunea. Deşi legea nu pretinde ca între actul provocator şi actul ripostă să existe o proporţie, aceasta se impune în mod indirect, în sensul că riposta trebuie să fie proporţională cu intensitatea tulburării sufleteşti sau a emoţiei, aşa încât o ripostă exagerată nu va conduce la aplicarea acestei circumstanţe atenuante.

Ori, relaţionând aceste consideraţii de ordin juridic la tabloul faptic ce se degajă din ansamblul probator administrat este evident că nu a existat o provocare din partea victimei care să legitimeze o ripostă atât de dură venită din partea agresorului, dacă se ţine cont de conduita acesteia manifestată la momentele de referinţă. În  argumentarea acestei teze instanţa nu poate analiza infracţiunea dedusă judecăţii izolând din succesiunea evenimentului doar etape secvenţiale, aşa cum este direcţionată apărarea inculpatului care, prevalându-se fără just temei de susţinerile unor martori, scindează şi situaţia faptică pe momente care-l pun pe acesta într-o falsă lumină favorabilă.

Se impune a se acorda însemnătatea cuvenită că incidentul în care a fost implicat a parcurs practic două etape iar, în cea de-a doua, inculpatul a reacţionat violent prin lovirea victimei cu pumnul. Chiar dacă s-a iscat în acele împrejurări o disensiune verbală anterioară agresării propriu zise, altercaţia fizică intervenită ulterior a fost de inculpat generată, fără ca schimbul de replici să poată fi apreciat prin conţinut şi intensitate că ar fi îmbrăcat haina juridică a unui act provocator, de natură a-i crea inculpatului o puternică tulburare, care să justifice comportamentul său reprobabil.

Aşadar consideră instanţa că un factor care a concurat la declanşarea acestei reacţii finale a inculpatului, ce a intersectat sfera infracţionalităţii, a fost inclusiv predispoziţia sa de a comite acte de violenţă, de a acţiona în spirit de vendetă, în sprijinul acestei concluzii venind şi elementele ce caracterizează persoana sa, el fiind cunoscut de altfel ca o persoană care adoptă frecvent un comportament agresiv, perturbant, neagreat social. Deşi lipsit oficial de antecedente penale, acesta s-a mai abătut de la lege, beneficiind de clemenţa organului de urmărire penală prin aplicarea, în mod repetat, de trei ori consecutiv, în intervalul 2010 – 2011, de sancţiuni administrative constând în amendă.

În cauză se conturează că inculpatul a comis infracţiunea într-o stare de încărcare nervoasă, însă materialul probator analizat nu fundamentează opinia că această surescitare a fost determinată de vreo faptă provocatoare a victimei ci de conjunctura tensionată în care el însuşi, în cunoştinţă de cauză, s-a lăsat angrenat. Chiar real acel episod al adresării de cuvinte jignitoare (susţinându-se de inculpat şi de unii dintre martori, persoane din anturajul său că partea vătămată l-ar fi insultat, legându-se de deficienţa sa fizică, cert este că a existat un schimb de replici, reproşuri, îmbrânceli), urmează a se lua în considerare că un astfel de comportament a caracterizat prima parte a evenimentului, conflictul fusese aplanat, fiecare dintre părţi plecând către maşinile cu care intenţionau să se deplaseze spre domiciliu. Aşadar este de remarcat că între eventualul act provocator şi săvârşirea faptei a trecut un interval de timp, suficient pentru a reconsidera efectul pretinsei atitudini a victimei. Starea de tulburare prevăzută în textul de lege menţionat reprezintă  o situaţie psihică emoţională care se manifestă într-un termen rezonabil, legată temporal de acţiunile victimei, ori actului de violenţă al inculpatului sancţionat din punct de vedere penal, i-ar lipsi în condiţiile date caracterul de spontaneitate specific provocării, concluzionându-se că riposta sa nu a intervenit imediat.

Prin urmare hotărârea infracţională este cea care a generat „starea de rău” iar nu un act provocator. Aşa cum s-a evidenţiat anterior şi cum chiar părţile recunosc audiate fiind, primul episod se consumase, inculpatul şi victima fiind despărţite, şi doar după trecerea unei perioade cel dintâi  s-a îndreptat către C. G., astfel că în acest context faptic, pretinsei atitudini a părţii vătămate, care l-ar fi „chemat să stea de vorbă” (martorul A. B. A. afirmând, de altfel, că partea vătămată i s-a adresat în sensul să meargă la ea  „dacă este bun” – f. 55-57 ds.u.p, aşadar, nicidecum nu se punea problema de a urma o discuţie conciliantă şi, în mod evident, se desprinde concluzia din întreaga desfăşurare a evenimentului portretizată de martori că nici inculpatul nu avea astfel de intenţii) nu i se poate da semnificaţia pe care apărarea  a înţeles să i-o atribuie, cu consecinţa reţinerii scuzei legale a provocării.  Nu poate dobândi semnificaţia unei tulburări în sensul art. 73 lit. b Cod penal  faptul că inculpatul a decis să agreseze victima din dorinţa de a se răzbuna într-un moment în care incidentul iniţial era deja stins.  Se conchide, prin urmare că între momentul luării rezoluţiei infracţionale şi cel al punerii în aplicare a acesteia, a existat un interval temporal de natură să justifice, pe de o parte, concluzia excluderii actului spontan - care înlătură apărarea inculpatului potrivit căreia ar fi săvârşit fapta ca o reacţie la comportamentul provocator al părţii vătămate - iar pe de altă parte, concluzia existenţei unei perioade suficiente de timp pentru a reflecta, conştient, asupra posibilelor consecinţe cu potenţial vătămător ale respectivului act.

Instanţa, formându-şi convingerea intimă izvorâtă din dovezile administrate în cauză, a ajuns la concluzia că realitatea obiectivă (fapta dedusă judecăţii care a primit o nouă încadrare juridică) este, fără echivoc, cea pe care o înfăţişează realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul probelor, care converg indubitabil către vinovăţia inculpatului. 

Aşa fiind, analizând  probele legal administrate în cauză, care au răsturnat în mod neîndoielnic prezumţia de nevinovăţie instituită în favoarea inculpatului L. G.  prin dispoziţiile art. 51 şi 66 Cod penal, făcându-se dovada certă şi indubitabilă a săvârşirii infracţiunii de vătămare corporală, prev. de art. 181 al. 1 Cod penal, el acţionând cu vinovăţia în forma cerută de lege, se impune ca acesta să răspundă penal. Constatând, totodată, că nu se află în prezenţa stării de provocare reglementată de art. 73 lit. b Cod penal instanţa urmează a-l condamna pe inculpat la o pedeapsă în limitele prevăzute de textul de lege incriminatoriu, dat fiind că, aşa cum se va motiva în cele ce urmează, nu identifică nici o altă împrejurare căreia să-i atribuie justificat caracter de circumstanţă atenuantă.

Trecând la procesul de individualizare legală şi judiciară a pedepsei la care va fi condamnat inculpatul, ce trebuie să respecte principiului proporţionalităţii între gravitatea faptei comise şi profilul socio-moral şi de personalitate al acestuia, Tribunalul va avea în vedere criteriile generale prev. de art. 72 Cod penal şi anume: dispoziţiile părţii generale ale Codului penal, limitele de pedeapsă fixate în partea generală, gradul de pericol social ridicat al faptei comise (cel abstract şi generic, evaluat antefactum de legiuitorul penal prin determinarea regimului de represiune şi prin stabilirea minimului şi maximului posibil de sancţionare, dar în corelaţie cu cel concret ce se stabileşte post factum de organele judiciare prin analiza datelor privind conţinutul şi condiţiile concrete de realizare a infracţiunii şi cele referitoare la gradul de antisociabilitate al făptuitorului), împrejurările şi modalitatea în care a fost săvârşită, descrisă detaliat mai sus, urmarea produsă, concretizată în planul realităţii faptice în vătămarea integrităţii corporale, persoana infractorului, precum şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Dacă orice pedeapsă se aplică infractorului pentru ca, pe această cale să se obţină abandonarea oricărei intenţii de a comite o infracţiune, şi în cele din urmă reeducarea lui în scopul prevenirii de noi infracţiuni atunci, în mod necesar, ea trebuie să fie adaptată şi persoanei celui căruia îi este destinată. Este un adevăr necontestat că aceeaşi pedeapsă, identică ca gen şi cuantum, nu produc aceleaşi efecte asupra tuturor infractorilor cărora le este aplicată. Acest criteriu este prin urmare la rândul său important pentru opera de individualizare judiciară, întrucât pedeapsa trebuie să fie adecvată şi proporţionată faţă de fiecare infractor, adaptată în raport cu trăsăturile sale specifice, cu periculozitatea sa socială şi cu orice alte elemente de natură să caracterizeze personalitatea.

În spiritul legii, în cadrul operei de individualizare şi proporţionalizare a pedepsei, vor fi luate în considerare toate criteriile prevăzute de norma legală amintită, evaluate împreună în mod plural fără preeminenţa vreunuia dintre ele şi, după caz, se va acorda fiecăruia o pondere deosebită, determinată de propriul lor conţinut, pentru a aplica o sancţiune penală aptă atât prin cuantumul stabilit, cât şi prin modalitatea de executare pentru care se va opta, de  a se solda cu reinserţia socială a inculpatului, cu remodelarea comportamentului său într-un sens pozitiv, aşadar cea mai corespunzătoare, de natură să satisfacă scopul definit de art. 52 Cod penal.

Ca să-şi poată îndeplini funcţiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât şi aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa pedepsei. Funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancţiunii, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condiţiile socio-etice impuse de societate. Pentru a acţiona ca un factor educativ, constrângerea penală trebuie să fie în măsură să forţeze procesele psihice mai profunde ale inculpatului, să influenţeze raţiunea, sentimentul, voinţa acestuia, spre a-l determina să-şi modifice statornic comportamentul. Constrângerea nu poate să nu provoace anumite frământări în conştiinţa individului pedepsit, care să-l determine să-şi modifice conduita ilicită (prevenţiune specială), ca şi în conştiinţa publicului larg care află despre fapta ilicită şi despre pedeapsa aplicată, determinându-l să adopte o conduită conformă cu modelul legal (prevenţiunea generală).

Prin prisma criteriilor examinate, instanţa, pentru a asigura reeducarea inculpatului L. G. şi a-l face să se convingă de necesitatea respectării legii penale şi să evite în viitor săvârşirea de fapte penale, îl va condamna la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare, sub aspectul infracţiunii de vătămare corporală, prev. de art. 181 al. 1 Cod penal, urmând ca acesta să fie privat, în baza  art. 71 alin. 1 şi 2 Cod penal şi de exerciţiul drepturilor civile prev. de art. 64 al. 1 lit. a teza a II-a şi lit. b Cod penal (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat), cu titlu de pedeapsă accesorie.

Conform art.88 alin.1 cod penal coroborat cu art.15 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, se va deduce din pedeapsa ce va fi aplicată inculpatului perioada arestării preventive de la 06.06.2012  până la 18.01.2013.

Constatarea uneia sau mai multor împrejurări drept circumstanţe atenuante este atributul instanţei de judecată şi, deci, lăsată la aprecierea acesteia, fiind de evidenţiat că, deşi este posibil să fie în prezenţa unora din împrejurările enumerate exemplificativ de legea penală, nu este obligată să reducă sau să schimbe pedeapsa principală, ci urmează a le aprecia în raport cu elementele ce caracterizează persoana inculpatului, pericolul social concret al faptei, modalitatea în care a fost comisă, cu urmările produse spre a decide dacă au caracter atenuant sau nu. Numai în măsura în care aceste din urmă împrejurări nu atribuie faptei deduse judecăţii o gravitate sporită, cele exemplificate de legiuitor au semnificaţia unor circumstanţe atenuante judiciare.

Recunoaşterea anumitor împrejurări ca circumstanţe atenuante judiciare nu este posibilă decât atunci când împrejurările luate în considerare reduc în asemenea măsură gravitatea faptei în ansamblu sau caracterizează favorabil persoana făptuitorului de o atare manieră încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special satisface, în cazul concret, imperativul justei individualizări a pedepsei, ceea ce nu este cazul în speţă.

În speţă, elementelor de ordin personal ce caracterizează pozitiv inculpatul – în special vârsta tânără, nu li se vor atribui caracter de circumstanţe atenuante, în condiţiile în care li se opun gravitatea faptei, privită în materialitatea ei şi urmarea produsă ci, valorificându-le, se vor oglindi în cuantumul  pedepsei şi în modalitatea de executare pentru care se va opta. Răzbunarea este un motiv josnic, deoarece dovedeşte o periculozitate deosebită a infractorului, datorită mentalităţii sale că îşi poate face singur dreptate, dispreţuind legea iar, pe de altă parte, că o comportare răzbunătoare poate deveni o continuă sursă de replici şi contrareplici infracţionale. Este de luat în considerare că, deşi conform fişei de cazier nu este cunoscut cu antecedente penale, (de altfel, lipsa acestora nu se constituie într-un „titlu de glorie” atâta timp cât starea de normalitate este ca fiecare individ să aibă un comportament ordonat raportat la ordinea de drept iar nu unul mai presus de lege, fiind obligat să se conformeze modelelor legale edictate de legiuitor), acesta nu este la prima abatere comportamentală. Inculpatul a mai adoptat şi în trecut o atitudine caracterizată prin agresivitate (beneficiind de clemenţa organului de urmărire penală prin aplicarea, în mod repetat, de trei ori consecutiv, în intervalul 2010 – 2011, de sancţiuni administrative constând în amendă, inclusiv pentru săvârşirea unei infracţiuni prev. de art. 180 Cod penal). 

Examenul de personalitate a inculpatului conduce la concluzia că este o persoană cu amprentă infracţională, stăpânit de o violenţă latentă care se manifestă activ la factori externi, perturbatori, comportament susceptibil de a se repeta pe viitor, odată aflat în condiţii – materiale şi subiective – similare. Faţă de particularităţile speţei de faţă, nu se poate ignora aspectul că el nu are capacitatea de identificare a modalităţilor alternative de gestionare a unor situaţii conflictuale care, desigur, pot interveni la un moment dat în viaţa cotidiană din diverse motive, mai ales în locaţiile de agrement frecventate de tineri, cu consecinţa adoptării unei atitudini  responsabile şi acceptată social şi nu ezită să recurgă la soluţii extreme. Aşadar, îşi arogă dreptul de a corija, printr-o modalitate trecută prin filtrul propriei gândiri, comportamentul semenilor considerat ca necorespunzător exigenţelor de el pretinse, prin acte de violenţă. Nu se poate trece cu uşurinţă nici peste atitudinea adoptată de inculpat în raport cu autorităţile, în sensul că acesta a ignorat chemarea lor şi a legii, părăsind ţara chiar a doua zi după incidentul violent în care a fost implicat, şi nu a înţeles să se pună de bunăvoie la dispoziţia organelor în drept pentru a da explicaţiile cuvenite, mandatul de arestare preventivă în lipsă emis pe numele său  fiind pus în executare după trecerea a 8 luni, timp în care s-a pus în mişcare un întreg mecanism instituţional pentru a fi depistat şi încarcerat. Se are în vedere şi poziţia procesuală faţă de imputaţia penală, acesta fiind doar parţial sincer în declaraţie, îngreunând  aflarea adevărului judiciar, care trebuie să se suprapună peste cel obiectiv.

Prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni nu se rezumă numai la împiedicarea condamnatului de a comite alte încălcări ale legii penale, ci are ca scop şi atenţionarea celorlalţi destinatari ai normelor de drept pentru a nu cade în abatere, fiind astfel satisfăcute atât scopul imediat, cât şi cel mediat al pedepsei. Nu se poate vorbi de scopul preventiv al pedepsei înţelegând prin aceasta numai dezideratul împiedicării condamnatului de a intersecta sfera infracţionalităţii, ignorându-se valenţele educative şi intimidante ale pedepsei pronunţate faţă de ceilalţi membri ai societăţii. Reeducarea sau îndreptarea condamnatului constă în aptitudinea pedepsei de a înlătura relele convingeri şi deprinderi ale acestuia şi a inocula valenţe comportamentale în strictă concordanţă cu cerinţele de respectare a dispoziţiilor cuprinse în normele de drept penal.

Deci, ca măsură de constrângere, pedeapsa are pe lângă scopul său represiv şi o finalitate de exemplaritate, ea concretizând dezaprobarea legală şi judiciară, atât în ceea ce priveşte faptele penale săvârşite, cât şi în ce priveşte comportamentul făptuitorului. Ca atare, cuantumul acesteia şi modalitatea de executare trebuie individualizate în aşa fel încât să conducă la reeducarea inculpatului, iar acesta să se convingă de necesitatea respectării legii penale şi să evite în viitor săvârşirea de fapte penale.

Cuantumul pedepsei trebuie să aibă drept consecinţă recuperarea inculpatului, întrucât ceea ce contează, în esenţă, este ca aceasta să aibă acea forţă care să-i arate că a greşit, să îl determine la reflecţie şi la conştientizarea a ceea ce a făcut. Pedeapsa nu trebuie percepută de către inculpat ca o răzbunare din partea comunităţii pentru că s-a abătut de la normele legale şi de convieţuire socială, ci ea trebuie să conducă în final la redarea sa societăţii, aptitudinea coercitivă a pedepsei fiind apreciată numai dacă ţine seama de natura morală a omului, de capacitatea sa de a-şi analiza faptele şi de a se hotărî pentru o conduită compatibilă cu interesele societăţii.

Cum pedeapsa aplicată trebuie să reflecte echilibrul, atât sub aspectul naturii ei, cât şi al cuantumului şi modalităţii de executare şi să nu arate în nici un caz un efect intimidant, datorită severităţii excesive, sau un efect indulgent, urmare a unei clemenţe abuzive, nemăsurate, apreciind că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea efectivă a acesteia în regim penitenciar, instanţa, constatând totodată îndeplinite condiţiile obiective (relativ la condamnare) şi subiective (privind persoana inculpatului),  înscrise în art. 81 alin. 1 Cod penal, va acorda inculpatului beneficiul aici înscris. Pe cale de consecinţă, în baza acestui temei legal, va dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei principale ce-i va fi aplicată, pe o durată de 4 ani, ce va constitui termen de încercare calculat în conformitate cu prevederile art. 82 Cod penal iar, în considerarea prevederilor art. 71 al. 1 şi 5 Cod penal, va fi suspendată şi executarea pedepsei accesorii, constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 64 al. 1 lit. a teza a II-a şi lit. b Cod penal.

Conform art. 359 Cod procedură penală, se va atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării executării pedepsei, prev de art. 83 Cod penal (săvârşirea din nou a unei infracţiuni în cursul termenului de încercare).

Optând pentru această modalitate de executare, instanţa consideră că inculpatul are motivaţie pentru menţinerea unui comportament prosocial, aceasta fiind de natura intrinsecă a „costurilor” asociate infracţiunii (pierderi materiale, relaţionale, de imagine, cazier, riscul de a-şi pierde libertate, cu toate consecinţele negative ce decurg dintr-o eventuală stare de detenţie). Acestea constituie pierderi în raport cu proiecţiile de viitor ale unei persoane tinere, la început de drum, care trebuie să-şi consolideze un statut social în rândul comunităţii. Se apreciază aşadar că inculpatul poate parcurge în continuare un traseu dezirabil social, valorificându-şi resursele personale şi conştientizând la reala dimensiune consecinţele activităţii nelegale desfăşurate, într-o analiză prospectivă să identifice sursa izbucnirilor sale agresive astfel încât să evite pe viitor factorii care influenţează derapajul dintr-un comportament normal într-un antisocial ce-l plasează în situaţii ce-i pot afecta grav libertatea, în caz contrar această situaţie juridică ce poate fi apreciată ca fiindu-i favorabilă (acordarea beneficiului suspendării condiţionate a executării pedepsei), se poate întoarce împotriva lui, tocmai ca urmare a unei eventuale nerespectări a condiţiilor impuse pe durata termenului de încercare, respectiv prin săvârşirea din nou a unei infracţiuni de acelaşi gen ori de altă natură, ceea ce atrage incidenţa unui regim sancţionator obligatoriu mult mai drastic prin cumularea aritmetică a pedepselor cu consecinţa executării rezultantei în regim privativ de libertate.

Cât priveşte soluţionarea acţiunii civile în procesul penal, aceasta este guvernată de aceleaşi reguli ce caracterizează o astfel de acţiune în faţa instanţei civile, cu unele particularităţi. În primul rând, trebuie amintit principiul disponibilităţii, potrivit căruia persoana păgubită este liberă să decidă dacă declanşează acţiunea civilă, după cum este cea care poate să dispună de acest instrument juridic în cursul procesului. Ea poate să aleagă momentul exercitării respectând, însă, termenul limită prevăzut de lege şi poate să aleagă cadrul procesual de realizare a pretenţiilor sale, fie alăturând acţiunea civilă acţiunii penale, fie sesizând instanţa civilă. Nici procurorul şi nici instanţa de judecată nu poate limita disponibilitatea acţiunii civile, după cum nici unul din aceste organe judiciare nu se poate subroga în drepturile persoanei vătămate. Aceste organe judiciare pot numai să cheme persoana vătămată şi să-i pună în vedere că se poate constitui parte civilă în procesul penal, dar decizia va aparţine tot persoanei vătămate.

Judecând, aşadar, cauza de faţă prin raportare la realităţile procesuale şi procedurale la care s-a făcut trimitere în cele ce preced, instanţa notează că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii declanşează o răspundere civilă delictuală al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat. Pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi îndeplinite condiţiile referitoare la existenţa unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi respectiv, existenţa vinovăţiei şi a capacităţii delictuale a celui ce a săvârşit fapta ilicită. În aceste condiţii repararea prejudiciului în cadrul răspunderii delictuale are drept scop să înlăture integral efectele faptei ilicite.

Acţiunea civilă este mijlocul legal cel mai important de proteguire prin constrângere judiciară a drepturilor civile sau a intereselor ocrotite de lege. Acţiunea civilă exercitată în procesul penal este supusă dispoziţiilor de fond ale răspunderii civile, cu unele particularităţi ce derivă din săvârşirea unei fapte ilicite, având caracter accesoriu faţă de acţiunea penală. Pentru ca acţiunea civilă să poată fi exercitată în procesul penal, se cer îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a) infracţiunea să producă un prejudiciu material sau moral; b) între infracţiunea săvârşită şi prejudiciu există o legătură de cauzalitate; c) prejudiciul trebuie să fie cert; d) prejudiciul să nu fi fost reparat; e) să existe o manifestare de voinţă în sensul constituirii de parte civilă în procesul penal.

În speţă, atât partea vătămată C. G., cât şi furnizorii de servicii medicale, respectiv Spitalul municipal Fălticeni şi Spitalul Judeţean de Urgenţă „Sf. Ioan cel Nou” Suceava şi-au valorificat dreptul de a alătura acţiunea civilă celei penale cu respectarea condiţiilor prevăzute de legiuitor, încadrându-se în termenul limită la care se face trimitere în art. 15 alin. 2 Cod procedură penală.

Astfel, prin cererile materializate în scris şi-au exprimat manifestarea de voinţă de a se constitui parte civilă împotriva inculpatului, după cum urmează :

- Spitalul municipal Fălticeni, cu suma de 160,00 lei, reprezentând cheltuieli de spitalizare – 1 zi, în care partea vătămată C. G. a necesitat îngrijiri medicale (f. 16 ds. fd. vol. I) 

- Spitalul Judeţean de Urgenţă „Sf. Ioan cel Nou” Suceava, cu suma de 2715,94 lei, reprezentând cheltuieli de spitalizare ocazionate cu internarea părţii vătămate C. G. în perioada 18.09.2011 – 26.09.2011 (f. 65 ds. fd. vol. I);

 - partea vătămată C.G. a emis pretenţii băneşti în cuantum total de 34.500 lei, din care 30.000 lei reprezintă daune morale, suma de 4500 fiind solicitată cu titlu de daune materiale (f. 51 ds. fd. vol. I);

Dând aşadar rezolvare acţiunilor civile adiacente celei penale, instanţa constată drept îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în persoana inculpatului L. G. astfel că le va admite, în parte, pe cea promovată de către victimă doar cu privire la dezdăunarea acesteia pentru prejudiciul moral cauzat, daunele materiale pretinse nefiind dovedite şi, în integralitatea lor, pe cele formulate de către furnizorii de servicii medicale.

Instituţia daunelor morale constituie o reprobare morală a faptei ilicite faţă de care cel ce a săvârşit-o trebuie să răspundă atât pe plan social, prin executarea sancţiunii penale, cât şi pe plan individual, prin repararea prejudiciului existent în patrimoniul părţii vătămate şi în domeniul vieţii sufleteşti.

Raportat la prejudiciul moral suferit partea vătămată C. G. este incontestabil faptul că acest eveniment tragic a produs suferinţe fizice, care au condus, implicit, la disconfort psihic şi moral. Problema care se pune constă în cuantumul bănesc la care ar trebui să fie obligat inculpatul drept compensare pentru pricinuirea acestor suferinţe de ordin moral, cu titlu de „preţ al durerii suferite” – „pretium doloris” – cunoscut fiind faptul că astfel de prejudicii nu pot fi susceptibile de evaluare bănească, precum cele de ordin patrimonial. Chiar dacă, în raport cu natura acestor daune, nepatrimoniale, stabilirea cuantumului lor presupune şi luarea în considerare a unor elemente de apreciere, neverificabile nemijlocit prin elemente probatorii, ceea ce impune şi existenţa unei anumite eventualităţi de aproximare, pentru limitarea efectelor unei atari eventualităţi este, totuşi, necesar să fie avute în vedere anumite criterii de determinare a valorii prejudiciului moral real suferit, cum sunt consecinţele negative, certe, însă  nu palpabile suportate de cel în cauză în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate şi gradul de afectare a acestora, intensitatea cu care au fost percepute urmările vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Cât priveşte compensaţia bănească care se acordă cu titlu de daune morale, este de evidenţiat faptul că aceasta este destinată a atenua, a alina suferinţa psihică a părţii vătămate ca urmare a suferinţelor fizice şi psihice trăite – cauzate fiind de acţiunea agresivă din partea inculpatului, iar suma acordată trebuie să aibă efect compensatoriu, fără ca ea  să se transforme în amendă excesivă pentru autorul daunelor şi nici în venituri nejustificate pentru victimă, care să ducă la o îmbogăţire fără justă cauză, regulile de evaluare a prejudiciului moral impunându-se a fi unele care să asigure o satisfacţie morală pe baza unei aprecieri în echitate.

În speţă s-a făcut dovada creării unui prejudiciu nepatrimonial părţii vătămate, rezultat din vătămări aduse sănătăţii şi integrităţii fizice, fiind vorba de un prejudiciu corporal, ceea ce o îndreptăţeşte la acordarea daunelor morale solicitate dar nu şi la cuantumul pretins. Întrucât în stabilirea daunelor morale nu se poate apela la probe materiale, cuantumul acestora rămâne la latitudinea instanţei iar, având în vedere şi cererea de constituire de parte civilă formulată de C. G., prin apărător, în propriul demers analitic, Tribunalul apreciază că suma  de 30.000 lei solicitată cu acest titlu apare excesivă, depăşeşte limitele funcţiei reparatorii a unui atare tip de răspundere, dimensiunea reparaţiunii impunându-se să fie suficientă dar şi proporţională cu prejudiciul suferit.

Instanţa consideră că suma de 10.000 lei este rezonabilă şi de natură a acoperi prejudiciul nepatrimonial cauzat, reprezentând o compensaţie decentă a suferinţelor fizice şi psihice încercate de C. G., prin lovirea la cap şi suportarea mediului spitalicesc, cu atât mai mult cu cât prin ultimul raport medico-legal s-a concluzionat că leziunile suferite s-au vindecat fără sechele de natură infirmizantă şi/sau invalidantă, nu s-au obiectivat deficienţe funcţionale, iar examinările clinice şi paraclinice nu relevă vreo incapacitatea adaptativă, având în continuare capacitatea de muncă păstrată, nefiind aşadar afectată pe viitor participarea sa la o viaţă familială, profesională şi socială normală. Pe cale de consecinţă, în baza art. 346 alin. 1 şi art. 14 alin. 5 cod procedură penală raportat la art. 998 vechiul cod civil, inculpatul va fi obligat la plata daunelor morale în cuantumul mai sus stabilit de instanţă în favoarea părţii civile C. G.. Scopul acordării daunelor morale constă în realizarea, în primul rând, a unei satisfacţii morale pentru suferinţe de acelaşi ordin, iar nu a unei satisfacţii patrimoniale. Este motivul pentru care aprecierea unor asemenea daune se realizează în echitate şi păstrând principiul proporţionalităţii şi justului echilibru între natura valorilor lezate şi sumele acordate. Se subliniază în acelaşi context că şi soluţia de condamnare pronunţată în planul acţiunii penale trebuie să asigure victimei satisfacţia echitabilă, directă şi imediată, de ordin moral, pentru nedreptatea suferită, justiţia fiind înfăptuită prin întrepătrunderea celor două modalităţi. 

Cât priveşte daunele materiale este de observat că suma nu a fost detaliată în cererea de constituire parte civilă, nu s-a indicat în concret ce reprezintă pretenţiile băneşti emise. Prin raportare, însă,  la susţinerile părţii vătămate vizând latura civilă a cauzei, consemnate în declaraţia dată în cursul cercetării judecătoreşti, instanţa reţine că nu au fost dovedite, cu martori ori cu înscrisuri, nici cheltuielile suplimentare alocate în vederea restabilirii sănătăţii pe perioada spitalizării, şi ulterior a convalescenţei, nefiind depuse bonuri, chitanţe care să ateste suportarea contravalorii unor tratamente medicamentoase, consultaţii, investigaţii etc. şi nici beneficiul material nerealizat (C. G. susţinând cu ocazia audierii în această fază procesuală că în perioada internării – 7 zile - a cheltuit 4000 lei iar, pe de altă parte, că în perioada de referinţă urma să lucreze în Belgia, ca sezonier la cules de fructe şi să realizeze din munca prestată 1500 euro/lună, afirmaţii care au rămas doar la nivel declarativ, fără susţinere în plan probator, martorul propus M. V. nefiind în măsură să furnizeze date în această arie de interes, precizând că nu cunoaşte vreun aspect cu privire la contractele de muncă ale părţii vătămate sau cheltuielile efectuate  de familia acestuia cu medicamente şi altele). Este de principiu că răspunderea pentru o faptă ilicită nu poate fi antrenată decât în măsura în care victima a suferit un prejudiciu real, cert şi dovedit. Despăgubirea nu se poate stabili însă prin apreciere şi nici prin analogie ci, pe bază de probe, în raport de dauna suferită, adică de întinderea reală a prejudiciului care se află în raport de cauzalitate cu fapta săvârşită. Prejudiciul trebuie să fie rezultatul atingerii aduse unui drept dobândit prin instituţia răspunderii civile delictuale, nu sunt ocrotite eventualele speranţe sau simplele interese ale victimei care nu a produs nici un minim de dovadă în susţinerea cererii.

Referitor la obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare, reprezentând onorariu avocat ales parte vătămată se notează că nu au fost depuse la dosar chitanţe doveditoare.

În considerarea prevederilor art. 313 alin. 1 din Legea nr.95/2006 persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătăţii altei persoane răspund potrivit legii şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată. Cum inculpatul, prin fapta comisă, a adus daune sănătăţii părţii vătămate C. G.,  sunt întrunite condiţiile pentru a fi antrenată răspunderea sa materială, astfel că urmează  a fi obligat să repare prejudiciul ocazionat instituţiilor care i-au acordat asistenţă medicală de specialitate.

Certe fiind prejudiciile cauzate unităţilor spitaliceşti, admiţând acţiunile civile introduse, Tribunalul, în temeiul art.14 şi art.346 alin.1 cod procedură penală raportat la art.313 Legea 95/2006, îl va obliga pe inculpatul L. G. la acoperirea acestora, urmând să plătească Spitalului municipal Fălticeni suma de 160 lei, iar Spitalului Judeţean de Urgenţă „Sf. Ioan cel Nou” Suceava suma de 2715,94 lei, cu titlu de despăgubiri materiale (contravaloare cheltuieli de spitalizare şi asistenţă medicală acordată victimei C. G.).

Cum inculpatul L.G. se află în culpă procesuală, conform art. 191 alin. 1 Cod procedură penală, acesta va fi obligat şi la plata sumelor de 1137,86 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare din faza de urmărire penală, ce vor fi avansate în fondul Ministerului Public şi 3050 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare din faza de judecată, ce vor fi avansate în fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti (din care suma de 50 lei - onorariu parţial avocat oficiu pentru inculpat, a cărui delegaţie a încetat ca urmare a prezentării avocatului ales, a fost avansată în fondul Baroului de Avocaţi Suceava prin încheierea de şedinţă din data de 06.06.2012, iar suma de 2000 lei reprezintă taxa expertiză capacitate muncă asupra părţii vătămate C. G.).

Domenii speta

Spete similare