Cerere de înlocuire a măsurii de siguranţă a internării medicale cu măsura de siguranţă de obligării la tratament medical. Analiza pericolului pentru societate ce ar putea fi antrenat prin externarea bolnavului

Sentinţă penală 3557 din 29.11.2012


Prin cererea formulată de numitul GA, înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași la data de 29.08.2012, sub nr. 26468/245/2012, s-a solicitat înlocuirea măsurii de siguranță a internării medicale, luată față de acesta, cu cea a obligării la tratament medical.

În motivare, s-a arătat că prin sentinţa penală nr. 148/D din data de 29.04.2010 a Tribunalului Bacău, pronunţată în dosarul penal nr. 7054/110/2010, s-a dispus, în baza art. 114 Cod penal, internarea medicală a bolnavului sus-menţionat, care se află în prezent în Spitalul de Psihiatrie şi pentru Măsuri de Siguranţă Grajduri, jud. Iași.

Măsura luată a fost verificată de două ori, astfel prin sentinţa penală nr. 1792/07.06.2011, pronunţată de Judecătoria Iaşi în cauza penală având nr. 29352/245/2010, precum și prin sentința penală nr. 1090/12.04.2012, pronunțată de Judecătoria Iași în dosarul nr. 40348/245/2011, rămasă definitvă prin decizia penală nr. 333/05.07.2012 pronunțată de Tribunalul Iași, s-a dispus menţinerea măsurii de siguranţă a internării medicale, prevăzută de art. 114 Cod penal.

Totodată, se arată că înlocuirea măsurii se impune ca urmare a faptului că raportul de expertiză medico-legală, nr. 2235/PSH din data de 28.02.2012, concluzionează că se recomandă înlocuirea măsurii de siguranță prevăzută de art. 114 Cod Penal cu măsura prevăzută de art. 113 Cod Penal, constând în dispensarizarea sa în rețeaua teritorială de psihiatrie și continuarea tratamentului prescris. De asemenea, petentul bolnav susține că boala s-a ameliorat considerabil, fiind necesară dispensarizarea sa având în vedere și jurisprudența CEDO, concretizată în cauza Varbanov c. Bulgariei.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Conform raportului de expertiză medico-legală psihiatrică  din prezenta cauză, având nr. 1761/PSH din 29.10.2012, bolnavul a fost internat în spitalul cu regim protejat Grajduri din noiembrie 2009, nemaifiind în evidența secțiilor de psihiatrie anterior. Provine dintr-o familie organizată cu cinci frați, a lucrat în străinătate, a absolvit 8 clase la școala elementară, și 3 clase la o școală profesională de electromencanici, este divorțat și nu are copii.

La examenul psihiatric s-a constatat remiterea fenomenelor psihoproductive, iar de o bună perioadă de timp acestea nu au reapărut, chiar în lipsa tratamentului specific. Este orientat allo și autopsihic, câmpul conștiinței clar, ideație corectă și logică. Testul HCR privind predicția pentru eventualele acte violente a evidențiat un risc minim în acest sens. De asemenea s-a constatat că nu prezintă stări conflictuale sau de agresivitate, precum și faptul că subiectivează fapta comisă.

Raportul de expertiză medico-legală psihiatrică a fost supus avizării de către Comisia de Avizare și Control al Actelor Medico-Legale, care, prin adresa nr. 2303 din data de 12.11.2012 (fila 32), a recomandat menținerea măsurii de siguranță a internării medicale, prevăzută de art. 114 CP, pentru încă șase luni, după care va fi reexaminat în cadrul comisiei de expertiză medico-legală psihiatrică.

În conformitate cu ancheta socială întocmită de Primăria comunei Hemeiuș, jud. Bacău, relațiile dintre membrii familiei bolnavului sunt bune, aceștia se înțeleg între ei și se sprijină la nevoie. Totodată, a reieșit faptul că părinții bolnavului pot pune la dispoziția acestuia din urmă o cameră separată și o baie, asigurându-i resursele financiare și materiale necesare, iar în cazul în care va fi nevoie îl vor conduce la medicul de familie și la specialistul în psihiatrie, administrându-i și medicamentele necesare pentru refacerea lui.

În drept, instanța reține dispozițiile art. 114 CP, potrivit cărora „când făptuitorul este bolnav mintal ori toxicoman și se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate, se poate lua măsura internării într-un institut medical de specialitate, până la însănătoșire”. De asemenea, art. 434, alin. 2 Cod Penal prevede că înlocuirea măsurii de siguranță a internării medicale poate fi cerută și de persoana internată.

Având în vedere cele de mai sus, instanța consideră că nu sunt întrunite condițiile pentru a fi înlocuită măsura internării medicale cu măsura obligării la tratament medical.

Astfel, deși raportul de expertiză medico-legală psihiatrică a concluzionat în sensul recomandării înlocuirii măsurii, pe de o parte, se reține faptul că raportul de expertiză sus-menționat nu a primit un aviz favorabil din partea Comisiei de Avizare a Actelor Medico-Legale. Așa cum susține și apărătorul bolnavului, avizul nu este unul obligatoriu, având un caracter pur consultativ, la fel ca raportul de expertiză, de altfel, însă, instanța consideră că avizului trebuie acordată o mai mare relevanță deoarece acesta se coroborează cu întregul probatoriu administrat în cauză.

Totodată, deși potrivit raportului de expertiză medico-legală psihiatrică boala s-a remis, acest lucru nu presupune eliberarea automată a persoanei în cauză.

O asemenea interpretare restrictivă ar conduce la lipsa posibilității de a evalua, în funcție de ansamblul circumstanțelor cauzei, dacă eliberarea reprezintă cea mai bună soluție, atât pentru cel internat, cât și pentru colectivitatea în cadrul căreia se va întoarce să trăiască. De asemenea, trebuie avută în vedere împrejurarea că, în materie de tulburări mintale, este practic imposibil de a se stabili, fără un anumit risc de eroare, dacă dispariția simptomelor bolii inițiale semnifică totala vindecare a persoanei.

În ceea ce privește susținerea apărătorului petentului bolnav, potrivit căreia în cadrul avizului nu se motivează recomandarea, instanța consideră că aceasta se bazează pe studiul raportului de expertiză medico-legală psihiatrică, fiind întocmit de trei specialiști în domeniu, aspecte ce sunt de natură a forma convingerea instanței că recomandarea este una întemeiată.

Un alt aspect ce prezintă relevanță în prezenta cauză constă în aceea că în concluziile raportului de expertiză medico-legală psihiatrică se recomandă dispensarizarea bolnavului în rețeaua teritorială de psihiatrie și continuarea tratamentului prescris.

Or, în opinia instanței, această dispensarizare, care presupune menținerea îngrijirilor medicale într-un mod sistematic, nu se poate realiza decât printr-o internare voluntară a bolnavului într-o rețea teritorială de psihiatrie. Însă o astfel de internare voluntară nu ar putea răspunde nevoii de a se limita pericolul social reprezentat de bolnav.

Pe de altă parte, se are în vedere faptul că din probele administrate nu s-a putut contura certitudinea instanței că bolnavul nu mai prezintă un pericol pentru societate. Având în vedere atât fapta săvârșită de acesta, cât și boala care a determinat luarea măsurii de siguranță, persistă, în opinia instanței, pericolul săvârșirii de către bolnav, a unor acte violente pe viitor.

Totodată, pentru a lua această hotărâre instanța a ținut cont și de jurisprudența CEDO, care, în cauza Luberti c. Italiei, pct. 29, arată că o privare de libertate a unei persoane considerată „alienată” este în acord cu art. 5, alin. 1, e din Convenție atunci când aceasta prezintă pericol pentru societate, întrucât punerea sa în libertate reprezintă o chestiune ce interesează atât individul în cauză, dar și comunitatea în care acesta va trăi.

În continuare, se arată că în situația în care este implicată o persoană care a săvârșită o infracțiune de omor, se naște un factor care, cu atât mai mult crește dificultatea inerentă oricărei evaluări psihiatrice.

De asemenea, în cauza Filip c. României, pct. 58-59 Curtea aminteşte jurisprudenţa sa constantă conform căreia nici o privare de libertate a unei persoane considerată drept alienată nu poate fi considerată conformă articolului 5, alin. 1, lit. e dacă a fost hotărâtă fără să se fi cerut avizul unui medic expert. Orice altă abordare merge dincolo de protecţia cerută împotriva arbitrarului, legată de articolul 5 al Convenţiei. În fine, Curtea reiterează că unul din elementele necesare “legalităţii” detenţiei în sensul articolului 5, alin 1, lit. e este lipsa arbitrarului. Privarea de libertate este o măsură atât de gravă încât nu se justifică decât atunci când măsurile, mai puţin severe, au fost analizate şi considerate insuficiente pentru a proteja interesul personal sau public care impune detenţia. Trebuie stabilit că privarea de libertate a interesatului era indispensabilă pe baza circumstanţelor (Litwa contra Poloniei, nr. 26629/95, § 78, CEDO 2000-III).

În consecinţă, instanţa apreciază că se menţin condiţiile prevăzute de art. 114 Cod penal, în sensul că făptuitorul este bolnav mintal, prezentând în continuare pericol pentru societate, astfel încât se va respinge cererea de înlocuire a măsurii internării medicale cu măsura obligării la tratament medical.