Daune materiale și daune morale pentru întârzierea soluţionării notificării pe care a formulat-o în temeiul Legii 10/2001

Sentinţă civilă 305 din 25.03.2013


Sentinţa civilă nr. 305 din 25.03.2013 – materie civilă - daune materiale şi daune morale pentru întârzierea soluţionării notificării pe care a formulat-o în temeiul Legii 10/2001

Prin cererea înregistrată la T.N. sub nr. …. din data de ….., reclamanta G.E. a chemat în judecată pârâţii S.C. P.. şi oraşul B reprezentat prin primar, solicitând obligarea acestora la plata unor despăgubiri cu titlu de daune materiale şi daune morale pentru întârzierea soluţionării notificării pe care a formulat-o în temeiul Legii 10/2001, precum şi obligarea primei pârâte la plata cheltuielilor de judecată rezultate din recursul nemotivat declarat de S.C. P. S.A. în dosarul nr. x/2008. S-a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces. 

În motivarea cererii, a arătat că a formulat notificarea nr. 38/27.09.2001 în vederea restituirii în natură sau prin despăgubire, a unor imobile preluate de stat în mod abuziv. În baza sentinţei civile nr. 61/C/2005 pronunţată de Tribunalul Neamţ, modificată prin decizia civilă nr. 3/18.01.2006 a Curţii de Apel Bacău, Primăria oraşului x a fost obligată să trimită această notificare, spre soluţionare, către S.C. M.P. S.A. , în calitate de unitate deţinătoare, pentru restituirea suprafeţei de 2261 mp situaţi pe str. U. din. B.. Notificarea a fost transmisă însă abia în data de 1.03.2007.

În continuare, notificarea primită de pârâta S.C. P. trebuia soluţionată în termen de 60 de zile (art. 25 al. 1) şi comunicată în 10 zile de la soluţionare (art. 25 al. 3), or comunicarea către reclamantă s-a făcut la data de 9.01.2008, cu o întârziere de 8 luni. Prin sentinţa civilă nr. 341/26.05.2008 a T.N., definitivă prin decizia civilă nr. 153/12.11.2008 a C.A.B., pârâta S.C. P. S.A. a fost obligată să înainteze notificarea reclamantei către instituţia publică care a efectuat privatizarea, respectiv către AVAS. Deşi obligaţia comunicării notificării şi a documentaţiei aferente a curs de la data rămânerii definitive a acestei hotărâri, pârâta a transmis documentaţia către AVAS abia la data de 23.02.2009, cu o întârziere de 100 de zile.

Faţă de cele arătate, a solicitat obligarea celor două pârâte, proporţional culpei în întârzierea procedurii de soluţionare a notificării, la plata dobânzii legale raportate la valoarea suprafeţei de teren ce s-a solicitat a fi restituită în natură sau prin echivalent, sau la plata valorii lipsei de folosinţă a terenului în perioada aferentă fiecărei întârzieri. A estimat contravaloarea daunelor la suma de 8.000 de lei, precizând la termenul din data de 15.03.2010 că solicită obligarea pârâtelor la suma de câte 4.000 lei fiecare cu titlu de daune materiale. A mai solicitat, de asemenea, de la fiecare din cele două pârâte, daune morale în valoare de câte 10.000 de lei, pentru suferinţa creată şi pentru alterarea stării sale de sănătate prin tergiversarea procedurii administrative de soluţionare a notificării.

În privinţa pârâtei S.C. P. S.A. a solicitat şi obligarea acesteia la a-i plăti cheltuielile de judecată reprezentate de valoarea transportului pentru două drumuri la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ocazionate de declararea unui recurs nemotivat, la care ulterior a şi renunţat. La termenul din 12.04.2010, reclamanta şi-a precizat aceste cheltuieli ca fiind în cuantum de 123 lei. 

În dovedire, reclamanta a depus în copie înscrisuri atestând cheltuielile efectuate în procesele de care a făcut vorbire în cererea sa, sentinţe şi decizii pronunţate în cele două litigii, notificarea formulată, expertizele efectuate în dosarul nr. 137/C/2004 al T.N., adresele trimise de AVAS către S.C. P. S.A., purtând nr. de înregistrare 1058/19.01.2009 şi 29397/23.10.2008, biletele de transport CFR pe ruta Piatra Neamţ – Bucureşti, Bucureşti – Piatra Neamţ, la datele de 3.06/4.06. 2009 şi 24.06/25.06. 2009, acte medicale şi a solicitat efectuarea unei expertize topografice pentru evaluarea lipsei de folosinţă a terenului.

Pârâta S.C. P. S.A. a formulat întâmpinare, invocând excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii. În motivarea acestora, a arătat că reclamanta a formulat notificarea nr. 38/2001 adresată primarului oraşului Bicaz, prin care a solicitat restituirea suprafeţei de 2261 mp teren intravilan. Prin sentinţa civilă nr. 61/C/2005, Tribunalul Neamţ a dispus trimiterea acestei notificări către S.C. M. P. S.A., notificarea fiind trimisă de primăria oraşului Bicaz la data de 27.02.2007 şi primită de S.C. P. S.A la data de 1.03.2007. La data de 9.01.2008, această pârâtă, prin adresa nr. 17, i-a comunicat reclamantei un răspuns prin care îi aducea la cunoştinţă că nu este de acord cu restituirea în natură a terenului, întrucât face parte din patrimoniul său, având eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria MO7 nr. 0458/1995.

În dosarul nr. 163/103/20008 promovat de reclamantă, prin care a solicitat obligarea acestei pârâte să soluţioneze notificarea nr. 38/2001, T.N. a dispus obligarea S.C. P. S.A să înainteze notificarea către instituţia publică care a efectuat privatizarea societăţii, reţinând că acesteia îi revine competenţa soluţionării notificării, în temeiul art. 27 din Legea 10/2001. Aşadar, fără nici un echivoc, nu S.C. P. S.A trebuie să ofere măsuri reparatorii reclamantei, ci entitatea care a efectuat privatizarea acestei societăţi, astfel că pârâta nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

De altfel, a arătat că sentinţa civilă nr. 341/26.05.2008 a rămas definitivă şi irevocabilă pe data de 25.06.2009, însă S.C. P. S.A a trimis notificarea către AVAS încă din cursul lunii octombrie 2008. Prin adresele nr. 29397/23.10.2008 şi 1058/19.01.2009, AVAS a solicitat informaţii suplimentare, iar S.C. P. S.A a răspuns prin adresele nr. 479/7.11.2008 şi 60/23.02.2009. Consideră că a făcut toate demersurile necesare pentru trimiterea notificării şi documentaţiei anexe în vederea soluţionării ei, însă AVAS-ul nu a soluţionat-o nici până în prezent.

În privinţa celei de a doua excepţii, a inadmisibilităţii acţiunii promovate, a arătat aceeaşi pârâtă că entitatea care va soluţiona notificarea reclamantei se va pronunţa cu privire la despăgubirile pe care aceasta trebuie să le primească, calculate în conformitate cu art. 31 al. 3 din Legea 10/2001. Aceste despăgubiri vor însuma şi lipsa de folosinţă a terenului, de la data exproprierii şi până la data când se va face plata efectivă, perioadă care cuprinde şi intervalul în care notificarea, greşit trimisă pârâtei, a stat la această societate.

Tot inadmisibilă a arătat pârâta S.C. P. S.A a fi şi cererea de acordare a daunelor morale, având în vedere că Legea 10/2001 reglementează existenţa a două categorii de măsuri reparatorii pentru bunurile preluate abuziv de stat în perioada vizată, respectiv compensarea cu alte bunuri sau despăgubiri în echivalent. În afară de acestea, cei expropriaţi nu pot primi alte feluri de daune, acest lucru echivalând cu primirea unor măsuri reparatorii duble. Art. 25 din Legea 10 nu prevede nici o sancţiune pentru entitatea deţinătoare care trebuie să soluţioneze notificarea, în situaţia în care termenul de 60 de zile de la înregistrarea notificării este depăşit fără ca aceasta să fie soluţionată. 

În privinţa cheltuielilor de judecată solicitate din dosarul nr. 163/103/2008, a arătat aceeaşi pârâtă că recursul formulat de S.C. P. S.A împotriva deciziei civile nr. 153/12.11.2008 a fost retras, în aceste condiţii cheltuielile efectuate de reclamantă în acel dosar neputând fi suportate de actuala pârâtă care a fost recurentă. Mai mult decât atât, acordarea acestor cheltuieli nu se face din oficiu, ele trebuind a fi solicitate în mod expres de partea interesată. Or, reclamanta nu a solicitat acest lucru în mod expres, instanţei învestite cu soluţionarea recursului.

În dovedire, pârâta S.C. P. S.A a depus în copie adresele de corespondenţă purtată cu AVAS în privinţa trimiterii notificării reclamantei, certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria MO7 nr. 0458/1995.

Pârâtul oraşul Bicaz reprezentat prin primar şi primarul oraşului B., în întâmpinarea formulată, au arătat că potrivit art. 21 şi 26 din Legea 10/2001 în forma iniţială, numai în cazul în care persoana îndreptăţită nu cunoaşte deţinătorul bunului imobil solicitat, notificarea se trimite primăriei în a cărei rază se află imobilul, doar în acest caz primăria având obligaţia de a identifica şi comunica unităţii deţinătoare notificarea în termen de 30 de zile. Or, culpa întârzierii notificării aparţine reclamantei, care nu a depus de la bun început notificarea la unitatea deţinătoare, pe care o cunoştea şi care era identificată chiar în conţinutul notificării. Mai mult, notificatoarea nu depusese toate actele doveditoare necesare pentru soluţionarea ei, deşi i s-au cerut prin mai multe adrese, astfel că primarul a emis dispoziţiile 15 şi 16/13.01.2004 de respingere a notificărilor. 

Consideră că primăria nu poate fi făcută răspunzătoare pentru neexecutarea unei obligaţii care era, potrivit legii, chiar în sarcina reclamantei, iar reclamanta nu-şi poate invoca propria culpă pentru dobândirea unor drepturi. Cu toate că reclamanta avea obligaţia să depună notificarea la unitatea deţinătoare, primăria a trimis notificarea acesteia la data de 27.02.2007, chiar înainte de soluţionarea recursului de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia civilă nr. 3585/3.05.2007. Procedura specială a Legii 10 este derogatorie de la dreptul comun, în sensul că nu se poate lua o hotărâre administrativă decât în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.

Cu privire la daunele materiale, a arătat că acţiunea este prematur introdusă, întrucât competentă în evaluarea terenului este ANRP, instanţa neputând aplica dobânzi decât după evaluarea făcută de această autoritate administrativă. Nici contravaloarea lipsei de folosinţă nu este justificată, în condiţiile în care reclamanta nu poate obţine restituirea terenului în natură, acesta fiind ocupat de S.C. M.P. S.A. care are eliberat certificat de atestare a dreptului de proprietate.

În privinţa daunelor morale, a arătat că reclamanta nu a făcut dovada unei rele credinţe a pârâtei în ce priveşte restituirea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul expropriat şi nici dovada unei legături cauzale directe între îmbolnăvirea sa de depresie şi o invocată rea credinţă a instituţiei pârâte.

La ultimul termen de judecată, tribunalul, din oficiu, a pus în discuţia părţilor excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului oraşul Bicaz reprezentat prin primar şi a admis-o, constatând că are calitate primarul oraşului Bicaz, întrucât acţiunea promovată vizează despăgubiri derivând din răspunderea civilă delictuală pentru nerespectarea unor obligaţii pe care pârâţii le aveau în temeiul dispoziţiilor speciale din Legea 10/2001, lege care dă competenţe de soluţionare a notificărilor în sarcina persoanelor juridice deţinătoare ale imobilelor notificate, iar în cazul în care deţinător este unitatea administrativ teritorială, primarului sau, după caz, preşedintelui consiliului judeţean. 

În dovedire, pârâtul a depus în copie adresele prin care i s-a solicitat reclamantei depunerea dovezilor şi clarificărilor necesare, dispoziţiile emise sub nr. 15 şi 16 la data de 13.01.2004 şi nr. 272 şi 273 din data de 14.04.2008, decizia nr. 3585/3.05.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi adresa nr. 1804/27.02.2007 de înaintare a notificării şi documentaţiei către S.C. P. S.A. 

În răspuns la întâmpinările formulate, reclamanta a arătat următoarele:

Faţă de excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. P. S.A. a arătat că prin acţiunea promovată nu a solicitat rezolvarea măsurilor reparatorii cuvenite pentru imobilul preluat abuziv, ci daune pentru întârzierea soluţionării notificării, întârziere care s-a produs din culpa celor două pârâte, în speţă fiind vorba de răspunderea civilă delictuală.

Cheltuielile de judecată solicitate din dosarul nr. 163/103/2008 pârâta le datorează, întrucât reclamanta, în calitate de intimată în acel recurs, s-a deplasat de două ori la Bucureşti pentru a studia dosarul şi pentru a participa la primul termen de judecată. Pretenţiile pot fi formulate şi printr-o cerere separată, în interiorul termenului general de prescripţie, fiind dovedite cu documentele de transport. Culpa procesuală există şi în cazul în care cererea a fost respinsă în temeiul unei excepţii procesuale, cum este în speţă nemotivarea recursului în termenul legal.

Daunele morale nu sunt datorate ca măsuri reparatorii stabilite de Legea 10/2001, ci ca o compensare a suferinţei şi alterării stării sale de sănătate prin întârzierea cu rea-credinţă a soluţionării cauzei. Ele nu au fost solicitate numai pentru starea de sănătate alterată, ci şi pentru suferinţa psihică la care a fost supusă prin această întârziere, stresul aşteptării prelungite a soluţionării notificării.

În privinţa excepţiei inadmisibilităţii a arătat că până la pronunţarea autorităţii competente cu privire la modalitatea de restituire, singura bază de calcul pentru prejudiciul produs prin întârzierea procedurii administrative rămâne lipsa de folosinţă a terenului, astfel că în temeiul art. 132 al. 2 pct. 2 Cod de procedură civilă şi-a precizat cuantumul pretenţiilor la valoarea lipsei de folosinţă a terenului pentru perioada de întârziere, dar nu mai puţin decât dobânda legală aferentă eventualelor despăgubiri, dacă se va stabili această modalitate de restituire. 

T.N., prin sentinţa civilă, nr.68/C/2011 a soluţionat pricina pendinte.

Curtea de Apel Bacău, prin decizia civilă 1353/2011, admiţând recursurile promovate de reclamanta şi de pârâţi împotriva hotărârii fondului, a casat sentinţa civilă 68/2011 pronunţată de Tribunalul Neamţ, trimiţând cauza spre rejudecare la Judecătoria Bicaz.

Pentru a decide astfel instanţa de control judiciar a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Neamţ, pe care a admis-a reţinând esenţialmente că:

Acţiunea promovată de recurenta – reclamantă a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 998, art. 999 cod civil, aspect relevat şi de motivarea instanţei de fond, valoarea despăgubirilor materiale şi a daunelor morale pretinse, fiind, conform precizării la acţiune, de 8.000 lei, ( câte 4.000 lei pentru fiecare pârât daune materiale), respectiv 20.000 lei ( câte 10.000 lei pentru fiecare pârât daune morale).

Potrivit art. 2 lit. b cod procedură civilă tribunalul judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde.

  În raport de temeiul juridic al acţiunii invocând ( art. 998, art. 999 cod civil) şi valoarea despăgubirilor pretinse, competenţa de soluţionare a cauzei revenea, conform art. 1 pct. 1 cod procedură civilă judecătoriei şi nu tribunalului, împrejurare de natură să atragă incidenţa, în speţă, a dispoziţiilor art. 304 pct. 3 cod procedură civilă.

 În rejudecare, pricina a fost înregistrată sub nr.4535/103/2009.

 Pârâtul Primarul Oraşului B. a depus întâmpinare (f.134 ds.), ulterior precizată (f.223-224), prin care a invocat excepţia netimbrării acţiunii, excepţia prematurităţii acţiunii în lipsa  stabilirii de către AVAS a despăgubirii cuvenite reclamantei, astfel încât nu se poate calcula dobânda legală la care să se raporteze despăgubirile materiale, solicitând suspendarea prezentei cauze până la soluţionarea Ds.597/32/2011 a ICCJ, iar pe fond respingerea acţiunii, invocând  esenţialmente cu privire la fond motive identice cu cele din întâmpinarea pe care a formulat-o la fond, la prima judecată.

Reclamanta, prin cerere precizatoare (f.218) a majorat în temeiul art.132 alin.2 Cpc cuantumul  pretenţiilor astfel:

- despăgubirile pentru lipsă de folosinţă: 18.400. lei în sarcina pârâtului, şi 5100 lei, în sarcina pârâtei, astfel cum a stabilit expertul Apostol în expertiza efectuată la prima judecată de fond; a renunţat reclamanta la limita despăgubirilor materiale raportată la dobânda legală - daune morale, 10.000 lei, pentru fiecare pârât.

Anterior-f.26 dosar rejudecare - reclamanta a cerut cheltuieli de judecată făcute în dosar la fond, recurs şi în rejudecare.

Instanţa a stabilit prin Încheierea din 5.03.2012 că reclamanta să achite 2351 lei, taxa timbru, 5 lei timbru judiciar, obligând-o, în urma admiterii cererii de ajutor public judiciar, la plata a ½ din aceste taxe, eşalonată în 3 rate lunare egale.

Prin Încheierea din 19.03.2012 a fost respinsă cererea de suspendare  a judecăţii formulată de pârât, care a renunţat la excepţia prematurităţii.

Ulterior, acelaşi pârât a invocat excepţia insuficientei timbrări a acţiunii.

Părţile au depus înscrisuri.

Analizând coroborat cererea precizată raportat la probatoriul administrat în toate ciclurile procesuale Judecătoria reţine că acţiunea este întemeiată în parte, pentru considerentele ce succed:

I. În temeiul art.137 Cpc se vor examina cu prioritate excepţiile invocate:

1.Excepţia insuficientei timbrări, invocată de Primarul Oraşului B., va fi respinsă ca neîntemeiată, întrucât cu  cele 4 chitanţe ataşate la dosar în valoare de 500+375 lei+300 lei+14 lei s-a achitat taxa judiciară de timbru redusă, datorată de reclamantă.

2. Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. P. S.A este şi ea nefondată. Instanţa reţine că în susţinerea acesteia s-a invocat faptul că nu această pârâtă trebuie să ofere reclamantei măsuri reparatorii în temeiul Legii 10/2001, ci entitatea care a efectuat privatizarea, respectiv AVAS. Obiectul prezentei acţiuni nu îl constituie, însă, obligarea pârâţilor chemaţi în judecată la acordarea de măsuri reparatorii în temeiul acestei legi speciale, astfel că pârâta titulară a invocării acestei excepţii pare a fi în eroare din acest punct de vedere. Reclamanta are în vedere în promovarea prezentei acţiuni atragerea unei răspunderi civile delictuale a pârâţilor, pentru repararea prejudiciului produs ca urmare a nerespectării unor dispoziţii din Legea 10/2001, dispoziţii a căror respectare le-a fost impusă şi prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiile anterior desfăşurate între părţi.

Aşadar, în nici un caz pretenţiile ce formează obiectul prezentului dosar nu au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 1 al. 2 din Legea 10/2001 referitoare la acordarea de măsuri reparatorii prin despăgubiri, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă. Temeiurile juridice ale prezentei acţiuni le constituie dispoziţiile art. 998-999 Cod civil, faţă de nerespectarea în termen rezonabil a obligaţiei impuse acestei pârâte prin sentinţa civilă nr. 61/C/2005 a Tribunalului Neamţ, astfel cum a fost schimbată în parte prin decizia civilă nr. 3/18.01.2006 a Curţii de Apel Bacău. Faţă de aceste considerente, această primă excepţie invocată de pârâta S.C. P. S.A. urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.

3.Excepţia inadmisibilităţii acţiunii, cu privire la toate despăgubirile solicitate, atât cele materiale şi cele morale, cât şi cheltuielile de judecată, invocată de aceeaşi pârâtă, este nefondată. Cu privire la netemeinicia acestei excepţii faţă de despăgubirile materiale solicitate, considerentele expuse pentru respingerea excepţiei anterioare subzistă şi în motivarea respingerii prezentei excepţii, dat fiind faptul că pârâta, argumentându-şi apărarea invocată, persistă în aceeaşi eroare asupra obiectului acţiunii formulate şi a temeiului de drept folosit de reclamantă, arătând din nou că entitatea care va soluţiona notificarea reclamantei se va pronunţa cu privire la despăgubirile pe care aceasta trebuie să le primească.

Faţă de despăgubirile morale solicitate, nu se poate reţine ca întemeiat raţionamentul pârâtei, care arată că în afara măsurilor reparatorii vizate de art. 1 al. 2 din Legea 10/2001, cei îndreptăţiţi nu ar putea primi alt fel de daune. O asemenea interpretare restrictivă nu este susţinută nici de jurisprudenţa şi nici de doctrina de specialitate. Recunoaşterea în materie a posibilităţii acordării de despăgubiri pentru acoperirea unui prejudiciu moral a avut în vedere tot dispoziţiile art. 998-999 Cod civil, textul de lege în cauză fiind general şi necomportând excepţii.

Nici cu privire la cheltuielile de judecată din dosarul nr. 163/103/2008 excepţia inadmisibilităţii nu poate fi reţinută ca întemeiată, dat fiind că retragerea recursului declarat în acel dosar nu are nici o relevanţă din punctul de vedere al culpei procesuale care interesează la stabilirea obligaţiei de plată a unor cheltuieli cu acest titlu, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 246 al. 3 Cod de procedură civilă. De asemenea, nu are relevanţă nici împrejurarea că acele cheltuieli nu au fost solicitate în mod expres în cadrul judecării respectivului recurs, practica judiciară fiind în sensul că este admisibil a fi solicitate aceste cheltuieli, care reprezintă un drept de creanţă, şi ulterior, pe calea unei acţiuni separate.

Aşadar, şi această excepţie urmează a fi respinsă.

II. Asupra fondului cererii reclamantei, instanţa reţine acţiunea ca fiind întemeiată în parte, pentru considerentele ce se vor detalia în cele ce urmează.

Acţiunea promovată de G.E., titulara unei notificări în baza Legii 10/2001, reclamată a nu fi fost soluţionată în termen legal, are în vedere obţinerea unor despăgubiri care să acopere prejudiciul suferit prin netrimiterea în termen legal a notificării sale către autorităţile competente, întârziere care s-ar fi datorat unei atitudini culpabile a pârâţilor.

Prin urmare, reclamanta, prin acţiunea sa, a înţeles să-şi fundamenteze solicitarea pe instituţia juridică a răspunderii civile delictuale, al cărei regim general este reglementat de art. 998 şi 999 Cod civil, cu raportare la obligaţiile ce reveneau instituţiilor învestite cu notificarea sa, în temeiul dispoziţiilor reparatorii ale Legii 10/2001. Condiţiile răspunderii civile ce trebuie analizate a fi îndeplinite sau nu, trebuie cântărite prin prisma obligaţiilor stabilite în sarcina pârâţilor de dispoziţiile legale din materia legii speciale invocate.

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, prevederile legale cer a fi întrunite mai multe condiţii, şi anume: să existe un prejudiciu, o faptă ilicită, un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, şi să existe vinovăţie din partea celor care au cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care au acţionat. Din acest punct de vedere, nu are relevanţă faptul că în legea reparatorie specială nu există o dispoziţie expresă pentru acordarea unor daune de acest fel, astfel că apărările invocate pe acest considerent de pârâta S.C. P. S.A urmează a fi înlăturate.

Existenţa faptei producătoare de prejudicii din partea pârâtului Primarul oraşului B. a fost analizată de hotărârile pronunţate în cauzele anterioare. Astfel, sentinţa civilă nr. 61/C/2005 a Tribunalului Neamţ, definitivă prin decizia civilă nr. 3/18.01.2006 a Curţii de Apel Bacău şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 3585/3.05.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obliga pârâtul Primarul oraşului B. să trimită notificarea nr. 38/27.09.2001 către S.C. M.P. S.A Bicaz, actuala pârâtă S.C. P. S.A.

Caracterul delictual al faptei imputate acestui pârât rezidă în aceea că, deşi în privinţa lui fusese pronunţată o hotărâre judecătorească definitivă ce îl obliga a proceda la această trimitere, respectarea obligaţiei a fost îndeplinită de acesta după un termen îndelungat. Astfel, dată fiind stabilirea printr-o hotărâre judecătorească în sarcina pârâtului a acestei obligaţii ce deriva din lege, sentinţa pronunţată trebuia pusă în executare, ca orice titlu executoriu, din momentul rămânerii sale definitive, în acord cu dispoziţiile art. 377 al. 1 pct. 3 şi art. 300 al. 1 Cod de procedură civilă. Apelul promovat de pârât împotriva sentinţei instanţei de fond fusese soluţionat prin decizia civilă nr. 3/18.01.2006 a Curţii de Apel Bacău, ce a fost comunicată pârâtului la data de 21.02.2006. Aşadar, cel mai târziu la această dată, a comunicării deciziei, pârâtul a aflat de soluţia definitivă dată litigiului purtat între el şi reclamantă. Cum în cauză la acel moment obligaţia sa era consfinţită într-o hotărâre definitivă, acesta trebuia să-şi îndeplinească obligaţia de îndată, recursul promovat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie neavând efect suspensiv de executare.

Cu toate acestea, pârâtul Primarul oraşului B. procedează la înaintarea notificării către unitatea deţinătoare abia la data de 27.02.2007, aşadar la mai mult de un an de la data pronunţării unui titlu executoriu împotriva sa. Faţă de această împrejurare, fiind vorba de un titlu executoriu care trebuia respectat, sunt lipsite de relevanţă discuţiile făcute de acest pârât prin întâmpinare, în legătură cu o culpă a reclamantei constând în nedepunerea de la început a notificării la unitatea deţinătoare pe care o cunoştea şi o indicase chiar în cuprinsul notificării. Ceea pentru ce se solicită a fi răspunzător pârâtul nu este neexecutarea unei obligaţii ce era în sarcina reclamantei, aşa cum se apără pârâtul, ci neexecutarea unei obligaţii care era fără echivoc stabilită în sarcina sa, nu a reclamantei, prin hotărârile date de instanţele judecătoreşti, hotărâri care trebuiau puse în aplicare după rămânerea lor definitivă.

Faţă de caracterul obligatoriu al unei sentinţe definitive, nu poate fi reţinută ca întemeiată justificarea de către pârât a termenului de mai bine de un an scurs până la îndeplinirea obligaţiei, prin aceea că în procedura specială a Legii 10 nu a putut lua o hotărâre administrativă decât în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile. Aşa cum corect a sesizat reclamanta, în cauză nu era nevoie de pronunţarea unor hotărâri administrative, ci de conformarea faţă de măsura trimiterii dosarului la unitatea competentă a soluţiona notificarea, ceea ce pârâtul a făcut – dar după un termen îndelungat –, printr-o simplă adresă, depusă în copie la fila 151, nicidecum printr-o hotărâre administrativă.

Mai mult decât atât, judecătorul reţine şi faptul că apelul declarat de acest pârât împotriva sentinţei căreia trebuia să i se conformeze nici nu a avut ca obiect contestarea măsurii dispuse de instanţă cu privire la înaintarea notificării, ci doar aspecte legate strict de cheltuielile de judecată la plata cărora fusese obligat.

Cât priveşte celălalt pârât, S.C. P. S.A, prin sentinţa civilă nr. 341/2008 a Tribunalului Neamţ, definitivă prin decizia civilă nr. 153/12.11.2008 a Curţii de Apel Bacău şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 6948/25.06.2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acesta a fost obligat să înainteze notificarea nr. 38/27.09.2001 împreună cu toată documentaţia aferentă, către instituţia publică care a efectuat privatizarea societăţii pârâte. Aşa cum s-a arătat şi în cazul celuilalt pârât, sentinţa pronunţată trebuia pusă în executare, ca orice titlu executoriu, din momentul rămânerii sale definitive, în acord cu dispoziţiile art. 377 al. 1 pct. 3 şi art. 300 al. 1 Cod de procedură civilă. Apelul promovat de pârât împotriva sentinţei instanţei de fond fusese soluţionat prin decizia civilă nr. 153/12.11.2008 a Curţii de Apel Bacău, de la acel moment obligaţia sa consfinţită printr-o hotărâre definitivă, trebuia îndeplinită de îndată, recursul promovat neavând efect suspensiv de executare.

Cu toate acestea, pârâta S.C. P. S.A a procedat la înaintarea notificării către AVAS iniţial printr-o adresă din data de 30.09.2008, adresă care, aşa cum a rezultat din probatoriul administrat, nu a fost însoţită de documentaţia aferentă, la înaintarea căreia de asemenea pârâta fusese obligată, prin acelaşi titlu executoriu. Astfel, adresele aflate în copie la filele 59 şi 60, emise de AVAS la datele de 23.10.2008 şi 19.01.2009 către pârâta S.C. P. S.A, dovedesc acest lucru, respectiv că documentaţia înaintată prin adresa iniţială nu era completă. Abia în urma răspunsului la cea din urmă adresă, întocmit de pârâtă la data de 23.02.2009, aflat în copie la filele 117-118, instituţia publică care a efectuat privatizarea nu a mai revenit cu solicitări, având în posesie întreaga documentaţie doveditoare. Asupra fondului cererii, în sensul justificării nerespectării de îndată a obligaţiei conţinute în sentinţa definitivă, pârâta S.C. P. S.A nu a invocat nici un motiv.

Cât priveşte existenţa prejudiciului şi legătura de cauzalitate, se reţine că îndreptăţirea reclamantei de a primi măsuri reparatorii în baza Legii 10/2001 a fost recunoscută prin sentinţa civilă nr. 61/C/2005, însă cu privire la parte din bunul notificat, autoritatea iniţial sesizată nu era competentă a dispune. Prin urmare, chiar şi cu privire la această parte, reclamanta este îndrituită a primi măsuri reparatorii prin echivalent sau despăgubiri băneşti. Aşa fiind, întârzierea sa de la a beneficia de un bun acordat în compensare sau de o sumă de bani, este în mod cert de natură a-i produce un prejudiciu constând în lipsirea sa de folosinţa respectivului bun ori a respectivilor bani, aspect ce nu mai are nevoie de dovezi.

Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu este evidentă, deoarece perioada în care pârâţii au amânat nejustificat înaintarea documentaţiei către instituţia competentă, reprezintă un interval de timp cu care a fost prelungită procedura soluţionării notificării reclamantei şi cu care, implicit, a fost amânată obţinerea reparaţiei aşteptate.

Cât priveşte atitudinea culpabilă a pârâţilor, aceasta a fost argumentată în paragraful referitor la îndeplinirea condiţiei existenţei unei fapte ilicite, unde s-a arătat că pârâţii nu au invocat şi dovedit nici un motiv temeinic pentru a-şi îndeplini cu mari întârzieri obligaţiile stipulate clar în sarcina lor prin nişte hotărâri definitive, al căror dispozitiv trebuia adus la îndeplinire de îndată, nefiind stipulat un alt termen pentru respectarea lor.

Dovedită fiind temeinicia solicitării obligării pârâţilor la plata de despăgubiri materiale, fiecare pentru perioada cuprinsă între momentul la care obligaţia ce le revenea fusese stabilită definitiv şi până la momentul la care obligaţia a fost efectiv şi corespunzător îndeplinită, respectiv pârâtul primarul oraşului Bicaz pentru perioada 21.02.2006 – 27.02.2007, iar pârâta S.C. P. S.A pentru perioada 12.11.2008 – 23.02.2009, rămâne de argumentat modalitatea aleasă pentru evaluarea prejudiciului. Iniţial, reclamanta a solicitat obligarea la plata dobânzii legale raportate la valoarea terenului solicitat a fi restituit în natură sau prin echivalent, sau la plata valorii lipsei de folosinţă a terenului în perioada aferentă fiecărei întârzieri. Din acest punct de vedere, instanţa a reţinut ca întemeiată apărarea pârâtului primarul oraşului Bicaz, în sensul că o despăgubire constând în dobânda calculată la valoarea terenului nu poate fi dată la acest moment, întrucât ANRP este autoritatea competentă a stabili valoarea acelui bun, iar această valoare nefiind încă stabilită, nu există reperul la care, prin raportare, să fie calculate dobânzi. De altfel, chiar şi reclamanta a achiesat la această variantă, recunoscând că singura bază de calcul pentru prejudiciul produs rămâne lipsa de folosinţă a terenului.

Chiar dacă, aşa cum a arătat primarul oraşului Bicaz, reclamanta nu poate obţine restituirea terenului în natură, tribunalul reţine că această modalitate de reparare a prejudiciului este cea mai echitabilă, întrucât legea reparatorie specială invocată are în vedere, primordial, modalitatea restituirii în natură a bunului preluat de stat în mod abuziv, şi doar în situaţia în care acest lucru nu este posibil, acordarea de măsuri echivalente, constând fie în compensarea cu un bun de aceeaşi valoare, fie în acordarea de despăgubiri – corespunzătoare valorii bunului. Prin urmare, şi în cazul acordării de măsuri compensatorii, Legea 10 are în vedere a înlocui în patrimoniul persoanei îndreptăţite, valoarea pierdută, cu o valoare echivalentă, ceea ce are în vedere tot valoarea bunului preluat şi imposibil de restituit în natură.

Sub acest aspect, Judecătoria  urmează a obliga pârâţii la plata către reclamantă a sumelor calculate prin expertiza efectuată, ca reprezentând lipsa de folosinţa bunului pe perioadele menţionate anterior.

Ca un capăt de cerere incident, reclamanta a solicitat şi obligarea pârâtei S.C. P. S.A la plata cheltuielilor de judecată pe care dânsa le-a efectuat în dosarul nr. 163/103/2008 în stadiul recursului declarat de această pârâtă, cale de atac la care ulterior aceasta a renunţat. Potrivit art. 246 al. 3 Cod de procedură civilă, dacă renunţarea la judecată se face după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanţa, la cererea pârâtului, va obliga pe reclamant la cheltuieli.

Aşadar, retragerea unei căi de atac declarate nu înlătură obligaţia suportării cheltuielilor de judecată pe care cealaltă parte le-a făcut, cu condiţia ca retragerea să nu intervină anterior comunicării cererii de recurs către intimat. În cazul de faţă, din studierea dosarului de recurs al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, rezultă că declaraţia de renunţare la recurs a fost formulată de actuala pârâtă la data de 25.06.2009, care era data primului termen de judecată stabilit în cauză, în timp ce intimata – actuală reclamantă – fusese citată încă din data de 18.05.2009. Cum renunţarea a fost făcută după comunicarea cererii de recurs, acest fapt atrage obligativitatea celui ce s-a desistat de cererea sa, de a plăti părţii adverse cheltuielile de judecată efectuate.

Nimic nu se opune ca partea care a efectuat astfel de cheltuieli să le poată cere printr-o acţiune separată, împrejurarea că nu le-a solicitat în acel recurs neoperând o decădere din dreptul de a le solicita. Acestea reprezintă un simplu drept de creanţă pe care reclamanta înţelege să-l valorifice în prezent, cu respectarea termenului de prescripţie stabilit la art. 3 teza 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

Cuantumul solicitat, de 123 de lei, a fost dovedit prin biletele de transport depuse la fila 91 dosar, reprezentând cele două drumuri efectuate de reclamantă la instanţa supremă, unul pentru studierea dosarului şi împuternicirea unui mandatar să o reprezinte, celălalt pentru a se prezenta la termenul fixat în cauză.

În privinţa daunelor morale solicitate, judecătorul constată că prin întârzierea prelungită şi culpabilă a fiecăruia dintre pârâţi în punerea în aplicare a 2 hotărâri judecătoreşti definitive aceştia au provocat reclamantei suferinţe psihice, stres, disconfort, apt să altereze starea de starea de sănătate a acesteia, ceea ce impune repararea prejudiciului de către autorii lui.

Judecând în echitate, în raport de durata întârzierii, vârsta reclamantei, importanţa valorilor sociale lezate va fi obligat Primarul Oraşului B. la 6000 lei, daune morale,i ar SC P. S.A., la 4000 lei, daune morale.

În temeiul art.274 alin.1 rap. la art.276, ambele din Cpc., va obliga pârâţii căzuţi în pretenţii la cheltuieli de judecată, conform dispozitivului.

Având în vederea respingerea în parte a petitului privind daunele morale va fi obligată reclamanta către pârâtă la cheltuieli de judecată proporţional cu pretenţiile respinse.