5.Legea nr. 221/2009. Despăgubiri pentru prejudiciul material

Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoanele prevăzute de lege pot solicita instanţei, în termen de 3 ani de la intrarea în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu le-au fost restituite sau nu au obţinut despăgubiri în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau Legii nr. 247/2005.

Din interpretarea textului legal de mai sus, rezultă că nu au fost vizate doar bunurile imobile (prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005), ci şi bunurile mobile de care au fost deposedate persoanele supuse măsurilor abuzive cu caracter politic, cu condiţia să fi fost confiscate odată cu aplicarea sau ca efect al respectivelor măsuri.

Prin Decizia civilă nr. 2438/R din 28.11.2012, pronunţată în dosarul nr. 4220/30/2012, Curtea de Apel Timişoara a admis recursul declarat de reclamantul I.I. împotriva Sentinţei civile nr. 2149 din 3 septembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 4220/30/2012, a casat în parte sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare cu privire la prejudiciul material la Tribunalul Timiş, menţinând în rest dispoziţiile sentinţei, cu privire la prejudiciul moral.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a avut în vedere considerentele de mai jos.

În legătură cu despăgubirile solicitate pentru prejudiciul moral, Curtea are în vedere că soluţia primei instanţe de respingere a acestui petit este legală şi temeinică, întrucât prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale.

Prin urmare, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază că soluţia de respingere a cererii privind daunele morale este corectă.

Cât priveşte dispoziţiile art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1839 Cod civil din 1864 şi art. 1349, art. 2502, art. 2507, art. 2508 din actualul Cod civil, Curtea apreciază că în mod corect prima instanţă a reţinut că acţiunea astfel întemeiată este prescrisă, având în vedere dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Legea nr. 221/2009 instituie o răspundere delictuală specială în raport cu norma generală (art. 998-999 Cod civil), astfel că nu poate fi vorba de o renunţare a statului la prescripţie, dispoziţiile art. 1838 şi urm. Cod civil nefiind incidente în cauză.

Termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 începe să curgă în acţiunile bazate pe răspunderea civilă delictuală, conform art. 8 alin. (1) din acelaşi decret, „de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea”.

În cazul de faţă, acest termen a început să curgă cel mai târziu la 22.12.1989, iar nu la data apariţiei Legii nr. 221/2009, cum susţine reclamantul; aceasta este o lege specială şi nu poate stabili termene pentru o acţiune întemeiată pe dreptul comun.

Cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 52 din Constituţie şi art. 504 C. pr. pen., Curtea reţine că nici aceste susţineri nu sunt întemeiate, întrucât dispoziţiile constituţionale se referă la repararea prejudiciului cauzat prin erori judiciare, iar art. 504 C. pr. pen. vizează condamnările penale, aceste situaţii neregăsindu-se în cauza dedusă judecăţii.

Recursul este întemeiat însă sub aspectul modului de soluţionare a petitului privind despăgubirile materiale.

Astfel, Curtea are în vedere că potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 persoanele prevăzute de lege pot solicita instanţei în termen de 3 ani de la intrarea în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu au obţinut despăgubiri în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.

Din economia textului mai sus citat, rezultă că se face distincţie între bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare şi cele confiscate „ca efect al măsurii administrative”, cum este cazul celor din speţa de faţă.

Astfel, dacă în cazul confiscării bunurilor prin hotărâre de condamnare problema este simplă în privinţa acordării despăgubirilor, întrucât aceste bunuri sunt menţionate în hotărârea de condamnare, în cazul confiscării bunurilor ca efect al măsurii administrative cu caracter politic, problema acordării despăgubirilor prezintă dificultăţi, deoarece confiscarea, respectiv preluarea bunurilor fără plată de către stat, s-a realizat, de cele mai multe ori, fără existenţa unui act administrativ în acest sens.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) nu pot fi interpretate în sensul că intră în categoria „bunurilor confiscate”, pentru care se pot acorda despăgubiri în echivalent, doar bunurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, cum greşit a reţinut prima instanţă, întrucât această interpretare adaugă la lege, ceea ce nu poate fi admis.

Aşadar, contrar susţinerilor pârâtului, prin art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu au fost vizate doar bunurile imobile, ci şi bunurile mobile de care au fost deposedate persoanele supuse măsurilor abuzive cu caracter politic, cu condiţia să fi fost confiscate odată cu aplicarea sau ca efect al respectivelor măsuri.

Trimiterea pe care legiuitorul o face la prevederile Legii nr. 10/2001 nu confirmă susţinerile pârâtului, deoarece, chiar dacă sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 se suprapune cu cea circumscrisă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 [în privinţa imobilelor preluate prin hotărâri judecătoreşti de condamnare pentru infracţiuni de natură politică ori fără titlu – art. 2 lit. b), f) şi i)], prin Legea nr. 221/2009 s-a urmărit repararea prejudiciilor cauzate prin condamnările cu caracter politic şi prin măsurile administrative cu caracter politic din perioada respectivă, inclusiv prin „confiscarea bunurilor” operată odată cu asemenea măsuri sau ca efect al acestora.

Or, preluarea abuzivă prin confiscare nu a vizat numai bunuri imobile, iar dacă legiuitorul ar fi intenţionat limitarea acordării despăgubirilor doar la aceste bunuri, ar fi trebuit să o prevadă expres, exigenţă prevăzută de art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, pentru a se înlătura orice echivoc în privinţa sferei de aplicare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b).

Pe cale de consecinţă, câtă vreme legiuitorul nu a făcut distincţie între diferitele categorii de bunuri supuse confiscării (imobile şi mobile), referindu-se în mod generic la „bunuri confiscate”, nici instanţa nu poate să facă această distincţie.

Mai mult decât atât, interpretarea restrictivă mai sus analizată ar duce la infirmarea finalităţii urmărite de legiuitor la edictarea legii cu caracter reparator.

Pentru toate aceste considerente, văzând că nu s-a cercetat fondul cauzei cu privire la despăgubirile materiale, în baza art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (1), (3) şi (61) C. pr. civ., Curtea a admis recursul reclamantului, a casat în parte sentinţa recurată, cu privire la despăgubirile materiale, şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiş, menţinând dispoziţiile sentinţei cu privire la daunele morale.

Domenii speta

Spete similare