Liberarea provizorie pe cauţiune. Necesitatea evaluării cererii de liberare provizorie prin prisma verificării a trei categorii de condiţii, referitoare la legalitatea măsurii arestării preventive, admisibilitatea cererii de liberare provizorie pe ca...

Liberarea provizorie pe cauţiune. Necesitatea evaluării cererii de liberare provizorie prin prisma verificării a trei categorii de condiţii, referitoare la legalitatea măsurii arestării preventive, admisibilitatea cererii de liberare provizorie pe cauţiune şi temeinicia acestei cereri

- Codul de procedură penală: art. 1602

- Convenţia europeană asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului: art. 5 par. 3

- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile reunite: Decizia nr. 17/2011

- Jurisprudenţa CEDO: cauza Neumaister c. Austriei

În conformitate cu Decizia nr. 17/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, în prealabil verificării condiţiilor referitoare la admiterea cererii de liberare provizorie, instanţa este datoare să examineze subzistenţa temeiurilor în baza cărora s-a dispus arestarea preventivă, deoarece, în cazul în care aceste temeiuri au dispărut, se impune revocarea măsurii arestării preventive potrivit art. 139 alin. (2) C. pr. pen., iar nu liberarea provizorie. După parcurgerea acestui examen, urmează a fi verificate condiţiile de admisibilitate ale cererii de liberare provizorie pe cauţiune şi în final al celor relative la fondul unei atari cereri, conform art. 1602 C. pr. pen. alin. (1) şi alin. (2). În fine, în cadrul examenului rezervat cerinţelor de fond, se impune analizarea componenţei referitoare la oportunitatea luării măsurii liberării provizorii pe cauţiune, în contextul concret al cauzei şi în raport de persoana inculpaţilor.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală,

Decizia penală nr. 1143/R din 29 august 2012, dr. M.B.

Prin încheierea din 23 august 2012 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosar nr. 2907/115/2012, în baza art.1608a alin. (6) C. pr. pen., s-a  respins cererile de liberare provizorie pe cauţiune formulată de inculpaţii A.R.P. şi G.V.

În fapt, se reţine în actul de inculpare, în esenţă, că prin procesul-verbal de sesizare din oficiu înregistrat în data de 23 august 2011 la DNA – Serviciul Teritorial Timişoara sub numărul 107/P/2011, s-a sesizat cu privire la faptul că inculpatul A.R.P., în cursul anului 2011, în urma acordului concordant cu mai mulţi administratori ai unor societăţi comerciale, a iniţiat şi constituit o asociere infracţională, pretinzând şi primind de la aceşti administratori, în numele său personal şi al primarilor unor localităţi din judeţul Caraş-Severin, diverse sume de bani în lei şi valută, reprezentând 1/6 respectiv 1/3 din valoarea totală a lucrărilor decontate de primării din fondurile primite ca subvenţii pentru efectuarea lucrărilor de întreţinere a pajiştilor comunale. În schimbul acestor sume, inculpatul A.R.P. a propus şi s-a angajat faţă de administratorii firmelor că îi va determina pe primarii localităţilor să-şi exercite necorespunzător prerogativele şi atribuţiile, în sensul de a încredinţa direct aceste lucrări societăţilor comerciale vizate, eludând dispoziţiile legale imperative cu privire la organizarea de licitaţii.

În acest sens, inculpatul A.R.P. a mijlocit primirea de către primarii care au aderat ulterior la asocierea infracţională a sumelor oferite ca mită, determinându-i pe primari ca la datele alimentării conturilor primăriilor cu sumele reprezentând subvenţiile să încheie contracte de lucrări antedatate, ca şi cum aceste lucrări ar fi fost deja efectuate, pentru a se putea deconta facturile emise în aceleaşi zile.

Astfel, în urma constituirii asocierii infracţionale cu inculpatul J.T.I., în cursul anului 2011, inculpatul A.R.P. a exercitat activităţi intens persuasive pe lângă primarul comunei S. din judeţul Caraş-Severin, inculpatul G.V., captând interesul şi acordul acestuia de a se alătura tandemului infracţional deja constituit. Ca urmare a interesului şi acceptului inculpatului G.V. de a adera la asocierea infracţională, în data de 28 septembrie 2011 inculpatul A.R.P. şi inculpatul J.T.I. au remis inculpatului G. o primă parte a sumei totale ce au stabilit că ar reveni primarului, respectiv 1/3 din valoarea totală a contractelor, remiţând efectiv inculpatului G.V. suma de 5.000 de lei din suma totală de 25.000 de euro pretinsă de inculpatul G.V. Ulterior acestei date, în cursul lunii octombrie 2011 au avut loc mai multe discuţii între inculpaţi şi inculpatul J., aceştia convenind detaliile punerii în aplicare a înţelegerilor anterioare, astfel că în data de 27 octombrie 2011 la sediul APIA Caraş-Severin inculpatul G.V. a încheiat un număr de patru contracte de prestări servicii antedatate cu două dintre societăţile comerciale administrate/controlate de inculpatul J.T.I., documentele fiind completate de către inculpatul G.V. împreună cu făptuitoarea J.R., după ce cu o zi înainte inculpatului G.V. îi mai fusese remisă şi suma de 50.000 lei din suma totală pretinsă, iar diferenţa de 12.200 de euro a primit-o ulterior, în echivalent monedă naţională, prin intermediul inculpatului A.R.P., acesta din urmă beneficiind de o sumă echivalentă cu suma totală remisă inculpatului G.V.

În executarea aceleaşi rezoluţii infracţionale, inculpatul A.R.P. a propus şi inculpatului I.S.-S., primar al oraşului O.R., jud. Caraş-Severin, să adere la asocierea infracţională deja constituită cu inculpatul J.T.I., astfel că la începutul lunii decembrie 2011 inculpatul I.S.-S. şi-a exprimat şi manifestat adeziunea, implicându-se în punerea în aplicare a planului infracţional, sens în care a solicitat emiterea unei facturi pentru plata lucrărilor încă înainte de a fi încheiat contractul, după care, împreună cu făptuitoarea J.R. a întocmit şi semnat o situaţie falsă de lucrări, pentru a crea aparenţa că obiectul contractului de prestări servicii ar fi fost realizat şi pentru ca astfel să poată dispune virarea sumelor către firma inculpatului J.T.I. Pentru participaţia sa la săvârşirea infracţiunilor, inculpatului I.S.-S. i s-a remis în data de 19 decembrie 2011 suma de 15.000 lei, banii fiind predaţi de către inculpatul J.T.I. soţiei inculpatului I.S.-S., la domiciliul din comuna G. […]. Diferenţa de 15.000 de lei din valoarea contractului, după achitarea impozitelor, a fost împărţită în mod egal între inculpatul A.R.P. şi inculpatul J.T.I.

Prin Încheierea penală nr. 42/CC din 27.04.2012 pronunţată în dosar nr. 3326/30/2012, Tribunalul Timiş a admis propunerea formulată de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – DNA – Serviciul Teritorial Timişoara şi a dispus arestarea preventivă a inculpaţilor A.R.P., I.S.-S. şi G.V., pe o perioadă de 29 de zile, de la data de 27.04.2012 la 25.05.2012 inclusiv, fiind emise mandatele de arestare preventivă nr. 29, 30 şi 31/27.04.2012. Încheierea a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 703/R/03.05.2012 pronunţată de  Curtea de Apel Timişoara.

Ulterior măsura prelungirii stării de arest preventiv a celor trei inculpaţi a fost dispusă prin decizia penală nr. 818/R din 24.05.2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara. 

Prin încheierea camerei de consiliu din 21 iunie 2012, pronunţată în dosarul nr. 2907/115/2012, Tribunalul Caraş-Severin a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaţilor A.R.P., I.S.-S. şi G.V. şi a dispus menţinerea stării de arest preventiv a inculpaţilor, pe o perioadă de 40 de zile, începând cu data de 21.06.2012, până la data de 30.07.2012, inclusiv având termen de judecată fixat la data de 19.07.2012. Încheierea a rămas definitivă prin decizia nr.984/R din data de 25.06.2012, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara.

Prin încheierea de şedinţă din data de 19 iulie 2012, s-a menţinut starea de arest a inculpaţilor A.R.P., G.V. şi I.S.-S. pe o perioadă de 60 de zile, până la data de 16 septembrie 2012, inclusiv.

Ulterior termenului de judecată din data de 19 iulie 2012, s-a formulat de către inculpatul I.S.-S. cerere de liberare provizorie pe cauţiune, cerere care a fost respinsă de Tribunalul Caraş-Severin, însă prin decizia penală nr. 1080/R din 30.07.2012, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, această cerere a fost admisă, hotărârea fiind definitivă.

Inculpaţii A.R.P. şi G.V. au formulat cereri de liberare provizorie pe cauţiune, care au fost verificate sub aspectul îndeplinirii condiţiilor formale la termenele anterioare de judecată, fiind audiaţi inculpaţii ca şi titulari ai cererilor respective, fixându-se ca termen de depunere a cauţiunilor termenul de astăzi. La acest termen, inculpaţii au depus cauţiunile stabilite de către instanţă, iar cererile au fost puse în discuţie.

Potrivit art. 1602 Cod procedură penală, liberarea provizorie pe cauţiune se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă şi al celor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani.

Liberarea provizorie pe cauţiune nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

Tribunalul a constatat că inculpaţii au făcut dovada achitării cauţiunii fixate de instanţă, fiind depuse la dosar recipisele nr. 807029/1/20.08.2012 emisă de CEC Timişoara pentru inculpatul A.R.P. şi nr. 336164/1/21.08.2012 emisă la CEC Bank SA Sucursala Reşiţa pentru inculpatul G.V. 

Sub aspect formal, rezultă că inculpaţii au vocaţie la liberare provizorie pe cauţiune, în raport cu faptul că îndeplinesc condiţiile impuse de art. 1606 C. pr. pen., iar pe de altă parte, în raport cu faptul că îndeplinesc condiţiile cerute de art. 1602 alin. (1) C. pr. pen. şi nu se află în nici unul din cazurile exceptate expres în alin. (2) al aceluiaşi text de lege, iar cauţiunile legal datorate au fost depuse.

În consecinţă, sunt îndeplinite condiţiile liberării provizorie pe cauţiune, aşa cum sunt ele stabilite prin dispoziţiile art. 1604 C. pr. pen., raportate şi la dispoziţiile art. 1602 alin. (1) şi (2) C. pr. pen., iar cererile formulate de către inculpaţi sunt, în principiu, admisibile, motiv pentru care în temeiul art. 1608 alin. (2) C. pr. pen., instanţa le-a şi admis, urmând a fi soluţionate pe fond.

Examinarea unor cereri de liberare provizorie pe cauţiune este condiţionată de constatarea prealabilă a instanţei că în cauză inculpaţii care au formulat cererile se află într-o stare de arest preventiv temeinic şi legal instituită/menţinută. Această constatare a fost făcută de către instanţa de fond şi cea de recurs, atunci când s-a făcut aplicarea art. 3001 şi 3002 C. pr. pen. Aceiaşi constatare o face, deopotrivă şi această instanţă, desigur numai pe cale incidentală, fără a statua propriu-zis asupra măsurii preventive în discuţie, motivele de fond pe care se întemeiază constatarea fiind identice cu acelea expuse de către acele instanţe. În esenţă, faptele pentru care sunt trimişi în judecată cei doi inculpaţi, aşa cum au fost aceste fapte expuse anterior, sunt fapte având un ridicat grad de pericol social, ele denotând, prin modul de săvârşire şi prin consecinţele avute şi o periculozitate socială a celor care le-au săvârşit (la nivel prezumtiv), fiind pedepsite cu pedepse al căror maxim special depăşeşte pedeapsa de 4 ani închisoare. Aşadar, sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. pr. pen., care permit luarea/prelungirea faţă de inculpaţi a măsurii arestării preventive.

Potrivit art. 136 C. pr. pen. în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una dintre măsurile preventive enumerate în cuprinsul acelui articol, respectiv reţinere, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara, arestarea preventivă.

În cuprinsul alineatului 2 al aceluiaşi articol se prevede în mod expres că scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.

Aşadar, liberarea provizorie este o măsură preventivă limitativă de drepturi, instituită pentru a substitui arestarea preventivă cu o constrângere mai puţin gravă, însă instanţa este datoare să asigure buna desfăşurare a procesului penal şi să prevină comiterea de alte fapte penale.

Art. 5, paragraful 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale garantează dreptul oricărui inculpat de a fi judecat într-un termen rezonabil sau de a fi pus în libertate sub rezerva unor garanţii care să asigure prezenţa persoanei la audiere. Regula este, prin urmare, ca judecarea inculpatului să se realizeze cu persoana în stare de libertate, iar excepţia este privarea de libertate. Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile, iar arestarea persoanei este permisă numai în cazurile şi procedura prevăzută de lege (art. 23 din Constituţia României).

În această cauză, după cum s-a arătat, sunt respectate dispoziţiile legale privind instituirea şi menţinerea stării de arest preventiv a celor doi inculpaţi, aceştia se află încarceraţi de circa patru luni – perioadă care se încadrează în accepţiunea jurisprudenţei pentru termenul rezonabil. De asemenea, tribunalul are în vedere că în anumite cazuri legea îngăduie ca interesul particular, acela de a fi cercetat şi judecat în stare de libertate, să poată fi îngrădit (având prioritate interesul general, public de soluţionare în condiţii bune, optime a oricărei cauze penale, în vederea aflării adevărului; acest fapt nu aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie), îngrădirea constând tocmai în supunerea inculpaţilor la măsura arestării preventive.

În acest stadiu procesual, inculpaţii nu au fost audiaţi; în cursul urmăririi penale, aceştia nu au recunoscut faptele, iar atitudinea lor faţă de acuzaţiile ce le-au fost aduse sunt de asemenea aspecte care trebuiesc avute în vedere, în acest moment procesual, când se analizează temeinicia şi oportunitatea aceste cereri. Desigur că inculpaţii au şi păstrează dreptul de a adopta orice atitudine procesuală faţă de învinuirile aduse şi pentru care au fost trimişi în judecată, şi instanţa nu intenţionează să dea atitudinii menţionată conotaţii negative, în realitate ceea ce instanţa subliniază este lipsa conotaţiilor pozitive pe care le-ar fi putut da unei alte atitudini, dacă inculpaţii ar fi dorit să o aibă. Instanţa are în vedere ocaziile în care inculpaţii au fost deja audiaţi în cursul urmăririi penale şi în instanţă.

Deşi în mod formal la condiţiile liberării provizorii pe cauţiune legea prevede în mod expres doar anumite condiţii care trebuie îndeplinite, din analiza în ansamblu a dispoziţiilor legale aplicabile în materie rezultă şi o condiţie subînţeleasă, şi anume aceea ca lăsarea în libertate a unei persoane sub control judiciar şi cu garanţia oferită de achitarea de către inculpat a cauţiunii stabilite de către instanţă să nu prezinte pericol pentru ordinea publică şi să se asigure desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal.

Procedura liberării presupune astfel mai multe etape de verificare, într-un final instanţa având să se pronunţe asupra temeiniciei cererii, temeinicie care trebuie analizată în raport cu motivul pentru care persoana a fost privată de libertate.

Acordarea liberării provizorii pe cauţiune e facultativă, e atributul instanţei şi e lăsată la aprecierea acesteia, de unde rezultă că cererea poate fi respinsă nu numai în situaţia în care constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege, ci şi în situaţia în care instanţa apreciază că punerea în libertate a inculpatului nu e oportună. Faptul că inculpatul îndeplineşte formal condiţiile de admisibilitate în principiu nu conferă acestuia un drept absolut de a fi liberat provizoriu pe cauţiune ci doar o vocaţie la aceasta.

Pe lângă circumstanţele personale ale inculpatului instanţa trebuie să aibă în vedere şi modul, împrejurările concrete în care inculpatul a săvârşit fapta, gradul de pericol social al faptei comise, relaţiile cărora li s-a adus atingere, impactul pe care fapta comisă l-a avut asupra membrilor comunităţii şi asupra credibilităţii populaţiei cu privire la activitatea organelor judiciare.

Prin activitatea lor, inculpaţii A.R.P. şi G.V. au adus atingere relaţiilor sociale referitoare la încrederea populaţiei în buna funcţionare a instituţiilor publice, în măsurile şi hotărârile luate de către acestea. La analiza temeiniciei cererii de liberare provizorie trebuie avute aşadar în vedere circumstanţele concrete ale comiterii faptei, rezonanţa socială a acesteia şi dacă scopul pentru care s-a dispus arestarea preventivă poate fi atins şi prin liberarea provizorie pe cauţiune.

Natura infracţiunii săvârşite şi calitatea în care inculpaţii au acţionat reclamă menţinerea stării de privare de libertate a acestora. Asemenea fapte, neurmate de o ripostă fermă a societăţii, ar întreţine climatul infracţional, cu atât mai mult cu cât fenomenul corupţiei a luat amploare devenind un fenomen instituţionalizat.

Într-adevăr, luate în mod singular elementele ce caracterizează persoana inculpaţilor le-ar putea fi favorabile - faptul că nu au antecedente penale, au familii şi copii, au o bună reputaţie socială anterioară, erau bine integraţi în societate - însă aceste elemente nu pot să aibă prin ele însele un rol determinant şi covârşitor, întrucât ele nu pot fi analizate separat de restul elementelor de fapt şi de drept pe care le-a menţionat anterior instanţa.

Admiterea pe fond a unei cereri de liberare provizorie pe cauţiune constituie un drept al inculpatului arestat preventiv, însă dispunerea unei asemenea soluţii nu reprezintă şi o obligaţie absolută a instanţei de judecată nici chiar dacă sunt întrunite condiţiile de admitere a cererii, însă aceasta din urmă ar fi inoportună.

Atingerea scopului procesului penal poate fi compromisă, această finalitate putând fi cauzată de aspecte ce ţin de periculozitatea socială a inculpaţilor şi de pericolul social al faptelor prezumtiv săvârşite de către aceştia.

Dacă inculpaţii sunt acuzaţi de săvârşirea unor fapte care, prin modul şi mijloacele la care s-a recurs pentru comiterea lor, ca şi prin consecinţele lor concrete şi prin rezonanţa lor socială, sunt de natură să creeze o puternică stare de insecuritate socială, este inoportună cercetarea acestora în stare de libertate, fie aceasta şi controlată judiciar şi garantată prin plata cauţiunii, întrucât dacă s-ar dispune în acest din urmă sens, sentimentul de insecuritate socială ar persista şi s-ar amplifica, ca şi sentimentul de neîncredere în actul de justiţie. Este şi situaţia care se regăseşte în speţa de faţă.

Numai cântărirea argumentelor ce vizează circumstanţele reale ale comiterii faptelor în balanţă cu circumstanţele personale ale inculpatului, cu luarea în considerare a rezultatelor infracţiunilor, a atingerii aduse securităţii relaţiilor sociale ocrotite de normele penale, a rezonanţei sociale a descoperirii şi aducerii la cunoştinţa publică a acestor fapte, care sunt fapte de corupţie, poate duce la o justă concluzie finală asupra cererilor de liberare provizorie pe cauţiune formulate.

Potrivit celor analizate anterior, concluzia este aceea a netemeiniciei cererilor formulate de către cei doi inculpaţi, prin prisma aspectului oportunităţii unei puneri în libertate a acestora.

Împotriva încheierii penale din data de 23 august 2012, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. 2907/115/2012 au declarat recurs inculpaţii A.R.P. şi G.V., solicitând admiterea recursului, casarea încheierii penale atacate şi admiterea cererii de liberare provizorie pe cauţiune întrucât sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 1604 C. pr. pen.

Recursurile nu a fost motivate în scris, ci doar oral în ziua judecăţii, potrivit dispoziţiilor art. 38510 alin. (3) C. pr. pen.  raportat la art. 3856 alin. (3) C. pr. pen., de către apărătorii inculpaţilor, astfel cum au fost menţionate în practicaua prezentei decizii.

Examinând încheierea recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (1) şi (3) C. pr. pen, tribunalul constată că recursurile promovat de inculpaţi sunt fondate, pentru următoarele considerente.

Liberarea pe cauţiune reprezintă o măsură procesuală alternativă la măsurile preventive privative de libertate a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanţei [art. 1602 alin. (1) din Codul de procedură penală] şi care presupune îndeplinirea unor condiţii expres reglementate privind cuantumul pedepsei închisorii pentru infracţiunea comisă, forma de vinovăţie cu care aceasta a fost săvârşită şi inexistenţa datelor din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni ori că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

Din punct de vedere al condiţiilor ce trebuie îndeplinite, legea procesual penală [art. 1606 C. pr. pen.] face distincţie între elementele de admisibilitate (referitoare la modul de sesizare a instanţei, momentul la care poate fi formulată cererea, numele, prenumele, domiciliul şi calitatea persoanei care formulează cererea, precum şi menţiunea cunoaşterii dispoziţiilor legii privitoare la cazurile de nerestituire a cauţiunii) şi cerinţele referitoare la temeinicie şi oportunitate [prevăzute de art. 1602 alin. (1) şi alin. (2) C. pr. pen.].

Aşa cum a reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia 17/2011 dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii: „examinarea pe fond a cererii de liberare provizorie presupune, în primul rând, verificarea prealabilă a subzistenţei temeiurilor în baza cărora s-a dispus arestarea preventivă, întrucât pentru a se putea dispune liberarea provizorie este obligatoriu ca măsura arestării să fi fost legal luată, prelungită şi menţinută. În caz contrar sunt incidente dispoziţiile art. 139 alin. (2) din acelaşi cod, care prevăd revocarea măsurii atunci când, printre altele, nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea ei”.

Dacă se constată că măsura arestării preventive a fost legal luată, prelungită, menţinută, iar temeiurile subzistă, se vor verifica condiţiile prevăzute de art. 1602 alin. (1) şi alin. (2) C. pr. pen. precum şi aptitudinea pe care măsura liberării provizorii o va avea de a asigura realizarea efectivă a scopului măsurilor preventive (cerinţa oportunităţii).

Condiţiile de admisibilitate în principiu a cererilor de liberare pe cauţiune sunt cele prevăzute de art. 1606 alin. (1), (2), (3) şi art. 1608 alin. (2) C. pr. pen, fiind întrunite în cauză. Astfel, cererile de liberare provizorie au fost formulate în cursul judecăţii, se referă la persoane care au calitatea de inculpat arestat preventiv, cererile cuprind: numele, prenumele, domiciliul şi calitatea persoanei care a făcut-o, menţiunea cunoaşterii dispoziţiilor legii privitoare la cazurile de revocare a liberării provizorii, obligaţia depunerii cauţiunii şi menţiunea cunoaşterii dispoziţiilor legii privind cazurile de nerestituire a cauţiunii, cauţiunea stabilită de tribunal (în cuantum de 50.000 lei) fiind depusă conform recipiselor de consemnare nr. 807029/1/20.08.2012 emisă de CEC Timişoara pentru inculpatul A.R.P. şi nr. 336164/1/21.08.2012 emisă la CEC Bank SA Sucursala Reşiţa pentru inculpatul G.V.

Condiţiile de fond ale cererii sunt prevăzute de art. 1602 alin. (1) şi (2) C. pr. pen., condiţii care sunt întrunite în speţă, inclusiv cerinţa subzistenţei temeiurilor care au justificat privarea de libertate a inculpaţilor

Inculpatul A.R.P. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de: art. 26 Cod penal raportat la art. 254 C. pen. şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (două acte materiale); art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (două acte materiale); art. 25 C. pen. raportat la art. 290 C. pen. şi art. 17 lit. c) din Legea nr.78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (patru acte materiale); art. 323 C. pen.  raportat la art. 17 lit. b) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., iar inculpatul G.V., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de: art.254 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr.78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (două acte materiale); art. 290 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (patru acte materiale); art. 323 C. pen. raportat la art. 17 lit. b) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., infracţiuni pentru care legea prevede pedepse cu închisoarea ce nu depăşesc 18 ani.

Este de subliniat ca de la momentul luării măsurii preventive şi până în prezent acuzarea nu a făcut dovada faptului ca inculpaţii ar intenţiona sa fugă sau sa se sustragă de la judecarea cauzei ori de la executarea pedepsei sau că ar exista date ca ar încerca să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă.

Fiind întrunite cerinţele de admisibilitate şi temeinicie prevăzute de lege, urmează a fi examinată oportunitatea liberării provizorii în contextul concret al cauzei şi în raport de persoana inculpaţilor

Prin decizia nr. 17/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că „în absenţa unor criterii legale care ar trebui să stea la baza aprecierii organului judiciar asupra temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar a inculpatului, instanţa trebuie să se raporteze atât la elementele ce privesc faptele pentru care este cercetat, cât şi la datele care circumstanţiază persoana inculpatului. Pentru punerea în libertate provizorie trebuie să fie reţinute nu numai aspecte referitoare la gravitatea faptei de care este acuzat un învinuit sau inculpat, ci trebuie cercetate toate circumstanţele apte a conduce la concluzia că, într-o cauză concretă, există ori nu temeiuri care să justifice o derogare de la regula judecării în stare de libertate....Totodată, judecătorul trebuie să aprecieze în funcţie de datele concrete din dosar dacă temeiurile iniţiale justifică sau nu în continuare privarea de libertate, având în vedere probele administrate nemijlocit, gravitatea faptei, pericolul concret pentru ordinea publică demonstrat prin probe, impactul social al faptei reţinute în sarcina inculpatului, limitele de pedeapsă, durata arestului, persoana inculpatului, vârsta, antecedente penale şi sănătatea acestuia.

Astfel, gravitatea unei acuzaţii nu este prin sine însăşi un motiv pertinent şi suficient pentru a justifica privarea de libertate, decât dacă se bazează pe date concrete, de natură să demonstreze că eliberarea persoanei deţinute preventiv ar crea un pericol real pentru ordinea publică, iar după trecerea unei perioade de timp de la data luării măsurii respective detenţia provizorie nu mai poate fi menţinută exclusiv în considerarea naturii infracţiunilor şi a impactului lor asupra ordinii publice.

De asemenea, reacţia opiniei publice nu poate să justifice, în mod singular, privarea de libertate, acceptarea concluziei contrare echivalând cu a considera că o persoană acuzată de fapte de o anumită gravitate ar trebui menţinută în stare de arest până la pronunţarea unei hotărâri pe fond de către instanţa de judecată, fără posibilitatea liberării acesteia în cursul procedurii.

În concluzie, analizând temeinicia cererii de liberare provizorie atât prin prisma textelor de lege incidente din dreptul intern, cât şi a jurisprudenţei instanţei europene, judecătorul poate constata că măsura liberării provizorii este suficientă pentru buna desfăşurare a procesului penal, fiind o măsură restrictivă de drepturi şi libertăţi care, prin seria de obligaţii ce pot fi stabilite de instanţă în sarcina inculpatului şi prin posibilitatea revocării ei, în cazul săvârşirii de noi infracţiuni sau încălcării obligaţiilor fixate, asigură garanţiile respectării acestora şi a realizării finalităţii avute în vedere de legiuitor”.

Curtea reţine că urmărirea penală, în integralitatea sa, s-a desfăşurat cu inculpaţii în stare de privare de libertate (începerea urmăririi penale a avut loc în data de 23.04.2012, iar din data de 26.04.2012 inculpaţii au fost reţinuţi iar apoi arestat preventiv).

Nu există date că inculpaţii ar fi încercat să influenţeze în vreo modalitate mersul anchetei penale. Referitor la persoana inculpaţilor, din datele aflate la dosarul cauzei nu rezultă indicii că aceştia ar intenţiona să se sustragă de la judecată.

Pericolul social al presupuselor fapte infracţionale este, indubitabil, un criteriu în evaluarea oportunităţii admiterii unei astfel de cereri, însă trebuie ţinut cont de faptul că legiuitorul a evaluat în abstract această împrejurare atunci când a impus condiţia ca pedeapsa prevăzută de lege (în cazul infracţiunilor intenţionate) să nu depăşească 18 ani. Prin urmare gravitatea „abstractă” a infracţiunilor are o evaluare legală, iar în cazul de faţă situaţia juridică a inculpaţilor se înscrie în limita impusă de legiuitor.

Calităţile avute de inculpaţi la data comiterii pretinselor fapte de natură penală (director APIA şi respectiv primar al comunei S.), sumele de bani pretinse, scopul urmărit şi natura relaţiilor cărora li s-a adus atingere, deşi sunt elemente ce pot caracteriza pericolul social şi au fost avute în vedere pentru justificarea privării de libertate (la luarea măsurii, la prelungire şi apoi la menţinere) nu sunt suficiente în prezent, în opinia Curţii, pentru a înlătura de la beneficiul liberării provizorii persoana inculpatului.

De altfel, soluţia preconizata de instanţa este în concordanţă si cu dispoziţiile art. 5 paragraf 3 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, potrivit cărora „orice persoana arestată sau deţinută… are dreptul de a fi judecata într-un termen rezonabil sau eliberata în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonata unei garanţii care sa asigure prezentarea persoanei în cauza la audiere”, dar si cu jurisprudenţa instanţei europene.

Astfel, în mai multe cauze Curtea a arătat ca avantajele pe care le prezintă detenţia preventiva nu pot fi negate (împiedica persoana suspectă sa fugă, se evită distrugerea unor probe, se împiedică săvârşirea unor noi infracţiuni) dar că aceasta are şi o serie de inconveniente, reprezentând o atingere adusă prezumţiei de nevinovăţie, producând o ruptură în mediul familial şi profesional, putând constitui uneori un mijloc de presiune asupra inculpatului pentru a-l constrânge să mărturisească.

În cauza Neumaister c. Austriei, Curtea a decis că temerea ca acuzatul urmează să se sustragă de la proces nu este suficientă, ci ea trebuie analizată în raport de datele personale ale inculpatului, respectiv dacă are un loc de muncă, o stabilitate familiala, dacă are cazier etc.

Or, în speţă, inculpaţii nu au antecedente penale, au familii şi copii, au o bună reputaţie socială anterioară, erau bine integraţi în societate.

Dacă măsura arestării preventive a fost oportună la momentul luării ei, având în vederea stadiul procesului penal în curs, perioada de detenţie preventivă, garanţiile prezentate de către inculpaţi, în prezent nu se mai justifică menţinerea ei.

Totodată analizând măsurile alternative detenţiei, prevăzute de codul de procedură penală, se reţine ca măsura liberării provizorii, prin care se suspendă arestarea preventivă, fiind o măsură restrictivă de libertate şi drepturi, prin seria de obligaţii în sarcina inculpaţilor care pot fi stabilite de instanţa şi prin posibilitatea revocării ei, în cazul săvârşirii de noi infracţiuni sau încălcării obligaţiilor fixate, se constată că este suficientă pentru buna desfăşurare a procesului penal.

Scopul procesului penal poate fi suficient asigurat prin garanţiile pe care le oferă persoana inculpaţilor si obligaţiile care li se impun la liberare, dispoziţiile art. 136 alin. (2) C. pr. pen prevăzând în mod expres că scopul masurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.

Ca atare, în cazul de faţă nu se poate retine nici un fel de argument care să explice şi să justifice în concret de ce doar privarea de libertate este singura măsură care este necesară pentru buna - desfăşurare a procesului penal şi a protecţiei ordinii publice.

Aşa fiind, pentru motivele mai sus menţionate, Curtea apreciază fondat recursul formulat de inculpaţi împotriva încheierii penale din data de 23.08.2012 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin secţia penală în dosarul nr. 2907/115/2012.

Va casa încheierea penală recurată şi, rejudecând:

În baza art. 1608a alin. (2) C. pr. pen., va admite cererile de liberare provizorie pe cauţiune formulată de inculpaţi.

Domenii speta

Spete similare