Anulare hotărâre de consiliu local. Instanţa competentă material

Anulare hotărâre de consiliu local. Instanţa competentă material

- Legea nr. 554/2004: art. 1, art. 2 şi art. 7

- Legea nr. 215/2001: art. 23 şi art. 36

În condiţiile în care legislaţia specifică dreptului administrativ nu califică o hotărâre de consiliu local, dată în exercitarea atribuţiilor prevăzute de  art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 215/2001, ca fiind act administrativ ori, dimpotrivă, act juridic civil, după cum se referă la proprietatea publică sau la proprietatea privată a unităţii administrativ teritoriale, concluzia care se impune este aceea că cea chemată să verifice legalitatea hotărârii respective este doar instanţa de contencios administrativ.

O acţiune în anularea actului juridic civil impune diferenţierea nulităţilor absolute de cele relative, cu toate implicaţiile vizând calitatea procesuală activă, termenul de prescripţie şi cazurile de nulitate, în vreme ce dreptul administrativ nu operează cu noţiunea de nulitate absolută ori relativă, ci cu noţiunea de legalitate. De asemenea, legalitatea unui act administrativ se analizează şi sub aspectul motivării acestuia, iar uneori o astfel de analiză se întinde şi asupra unor formalităţi anterioare şi/sau ulterioare adoptării ori emiterii actului contestat.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,

Decizia civilă nr. 1481 din 19 septembrie 2012, dr. C.B.N.

Prin sentinţa comercială nr. 1235/PI din 12 septembrie 2011 pronunţată în dosarul nr. 833/832/2010 Tribunalul Timiş, Secţia comercială, a respins cererea formulată de reclamantul U.N. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al comunei B. având ca obiect anularea Hotărârii Consiliul Local al comunei B nr. 60/08.10.2010, care prevede încetarea contractului de închiriere nr. 1668/15.08.2006, al cărui titular este şi care are ca obiect spaţiul comercial situat în loc. L. (…) jud. Timiş.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca tribunalul să se pronunţe dacă recurentul a deţinut sau a avut în folosinţă acest spaţiu comercial, conform contractului. Deşi a cerut depunerea la dosar a procesului-verbal de predare-primire, document care este parte integrantă a contractului de închiriere, instanţa nu s-a pronunţat cu privire la acest aspect, după cum nu a analizat nici împrejurarea dacă consiliul local poate sau nu să dispună rezilierea unui contract în care nu este parte.

Prin decizia civilă nr. 1481 din 19 septembrie 2012 Curtea de Apel Timişoara a admis recursul declarat de reclamantul U.N. împotriva sentinţei comerciale nr. 1235/PI din 12 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 833/832/2010 în contradictoriu cu pârâtul intimat Consiliul Local al comunei B. şi a casat în tot hotărârea atacată, trimiţând cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Timiş, Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a decide astfel, la termenul de dezbateri în fond, instanţa de control judiciar a ridicat, din oficiu, excepţia necompetenţei funcţionale a Secţiei comerciale a Tribunalului Timiş, în raport de obiectul litigiului dedus judecăţii, respectiv anularea unei hotărâri de consiliu local.

Este de menţionat că nu numai petitul cererii introductive de instanţă determină o asemenea concluzie, ci şi faptul că, însăşi partea adversă, prin întâmpinarea formulată în faţa instanţei iniţial învestită de reclamant, a invocat necompetenţa materială a Judecătoriei Făget, cu motivaţia că litigiul este unul de contencios administrativ. Pe de altă parte, atât prin cererea de recurs, cât şi prin concluziile scrise depuse în dosarul de recurs, în data de 19 iunie 2012, reclamantul a arătat că obiectul dosarului este „anulare act administrativ” şi că înţelege să se prevaleze de dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. Nu în ultimul rând, instituţia pârâtă, în data de 19 aprilie 2011, a ataşat şi dosarul administrativ, care a stat la baza adoptării hotărârii de consiliu contestată.

Este adevărat că, potrivit definiţiei dată prin art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, actul administrativ este acel act unilateral emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, prin care se nasc, se modifică sau sting raporturi juridice. Însă, tocmai această definiţie legală este cea care confirmă natura de act administrativ a Hotărârii Consiliului Local comunei B. nr. 60/08.10.2010.

Astfel, se poate observa că hotărârea menţionată este emisă de o autoritate a administraţiei publice locale, astfel cum apare calificată instituţia consiliului local în art. 23 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001. Totodată, Hotărârea Consiliului Local comunei B. nr. 60/08.10.2010, prin care s-a aprobat rezilierea contractului de închiriere nr. 1668/15.08.2006 încheiat între Primăria comunei B şi recurent, pentru spaţiul comercial situat în loc. L. (…) jud. Timiş, constituie un act emis în regim de putere publică, organul emitent având calitatea de subiect special învestit cu atribuţii de putere publică. Actul este dat în vederea executării legii, mai concret în vederea executării atribuţiilor de administrare a domeniului public şi privat al comunei, atribuţii conferite de legiuitor consiliilor locale prin art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 215/2001.

Prin urmare, Hotărârea Consiliului Local comunei B nr. 60/08.10.2010 îndeplineşte toate condiţiile actului administrativ, astfel cum a fost el definit prin art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. Hotărârea menţionată, fiind un act administrativ, devin incidente dispoziţiile Legii contenciosului administrativ, care prevăd în mod expres, la art. 1 alin. (1), competenţa instanţei de contencios administrativ în soluţionarea acţiunilor introduse de către persoana vătămată împotriva actelor administrative emise de autorităţile publice. Aceeaşi posibilitate este reglementată la alin. (2) al aceluiaşi articol şi în privinţa terţului vătămat în dreptul sau interesul său legitim printr-un act administrativ individual, adresat altui subiect de drept.

Prin urmare, în condiţiile în care legislaţia specifică dreptului administrativ nu califică o hotărâre de consiliu local, dată în exercitarea atribuţiilor prevăzute de  art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 215/2001, ca fiind act administrativ ori, dimpotrivă, act juridic civil, după cum se referă la proprietatea publică sau la proprietatea privată a unităţii administrativ teritoriale, concluzia care se impune este aceea că cea chemată să verifice legalitatea hotărârii respective este doar instanţa de contencios administrativ.

Această interpretare corespunde, de altfel, regulii de interpretare logică a normei de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, regulă potrivit căreia unei formulări generale a textului legal trebuie să-i corespundă o aplicare generală, fără distincţii pe care acel text legal nu le conţine.

Este adevărat că bunurile din domeniul privat al statului ori al unităţii administrativ teritoriale sunt supuse, în principiu, dispoziţiilor de drept comun, aşa cum instituie art. 121 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, însă aceste dispoziţii trebuie interpretate în sensul că bunurile menţionate pot fi înstrăinate şi urmărite silit, neavând caracter de bunuri inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile, precum bunurile din domeniul public. Chiar şi în cazurile bunurilor aparţinând proprietăţii private a unităţii administrativ teritoriale, legislaţia specifică dreptului administrativ cuprinde reguli speciale, ca, de exemplu, respectarea condiţiei organizării licitaţiei publice în cazul vânzării, concesionării ori închirierii, reguli speciale care confirmă competenţa instanţelor de contencios administrativ.

De asemenea, nu se poate susţine cu temei că o hotărâre de consiliu local care vizează administrarea domeniului privat al statului ori al unităţii administrativ teritoriale ar fi un simplu act de gestiune ori că aceasta nu se referă la un interes public, având în vedere că Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 defineşte interesul legitim public, în art. 2 alin. (1) lit. r), ca fiind „interesul care vizează (…) satisfacerea nevoilor comunitare şi realizarea competenţei autorităţilor publice”. Or, Hotărârea Consiliului Local comunei B. nr. 60/08.10.2010 se referă la un spaţiu comercial aparţinând primăriei, care deserveşte o nevoie comunitară. Tot astfel, îndeplinirea atribuţiilor de administrare a domeniului privat al oraşului, atribuţii prevăzute de lege, se încadrează în sintagma „realizarea competenţei autorităţii publice”, folosită de legiuitor în definirea interesului legitim public.

În speţa de faţă, reclamantul nu a cerut executarea contractului de închiriere, care are, într-adevăr, natura unui act juridic civil, ci anularea actul administrativ prin care autoritatea publică a înţeles să pună capăt acestui contract şi, astfel, să-şi exercite atribuţiile conferite de legiuitor consiliilor locale prin art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, invocând nelegalitatea hotărârii de consiliu.

Calificarea unei hotărâri de consiliu local ca fiind un act juridic civil atrage nu doar dificultăţi de ordin procedural cu privire la competenţă, termen de introducere a acţiunii, modalitatea de executare a hotărârilor judecătoreşti, în privinţa cărora dreptul administrativ conţine o serie de reguli derogatorii de la dreptul comun şi care nu se regăsesc în nicio altă ramură de drept, dar şi dificultăţi în privinţa aplicării dreptului material. În concret, o acţiune în anularea actului juridic civil impune diferenţierea nulităţilor absolute de cele relative, cu toate implicaţiile vizând calitatea procesuală activă, termenul de prescripţie şi cazurile de nulitate, în vreme ce dreptul administrativ nu operează cu noţiunea de nulitate absolută ori relativă, ci cu noţiunea de legalitate. Tot astfel, dreptul civil cuprinde dispoziţii vizând condiţiile de valabilitate ale actului juridic civil, ca, de exemplu, capacitate de exerciţiu, consimţământ, cauză, obiect, în timp ce dreptul administrativ operează cu noţiuni specifice, precum capacitate administrativă, cvorum, majoritate simplă, absolută ori calificată, acestea fiind condiţii esenţiale pentru valabilitatea unui act administrativ. De asemenea, legalitatea unui act administrativ se analizează şi sub aspectul motivării acestuia, iar uneori o astfel de analiză se întinde şi asupra unor formalităţi anterioare şi/sau ulterioare adoptării ori emiterii actului contestat.

În speţa de faţă, fiind vorba, aşadar, de atacarea unui act administrativ, în temeiul legislaţiei specifice dreptului administrativ, se impune concluzia că Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Timiş era competentă să judece în primă instanţă acţiunea pendinte, în procedura consacrată de dispoziţiile Legii nr. 554/2004.

Raportat la cele ce preced, Curtea a constatat că prima instanţă nu era competentă funcţional să procedeze la judecata pricinii, ceea ce echivalează cu neexaminarea fondului cauzei, atrăgând admiterea recursului şi casarea hotărârii pronunţate – în temeiul dispoziţiilor art. 3041 şi art. 312 alin. (5) Cod procedură civilă – cu trimiterea dosarului spre soluţionare Tribunalului Timiş, Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal (în sensul soluţiei de casare cu trimitere la secţia competentă funcţional, pentru motive similare celor existente în cauza de faţă, a se vedea Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţia comercială – decizia nr. 1656 din 15 mai 2008, publicată pe site-ul propriu, http://www.scj.ro/SE%20rezumate%202008/SE-1656-2008.htm).

Domenii speta

Spete similare