Aplicarea legii civile în timp. Prescripţia dreptului la acţiune. Analizarea excepţiei în raport de legea sub imperiul căreia s-a născut.

Aplicarea legii civile în timp. Prescripţia dreptului la acţiune. Analizarea excepţiei în raport de legea sub imperiul căreia s-a născut.

Potrivit art. 1 din vechiul C. civ., legea dispune numai pentru viitor, neavând putere retroactivă, iar la art. 6 alin. 1 din noul C.civ. se statuează că legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare, ea neavând putere retroactivă.

Secţia I civilă - Decizia civilă nr. 70/29 noiembrie 2012

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Hunedoara sub nr. 7467/97/2011  reclamantul MM a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul  Român, prin Ministerul Finanţelor Publice ca prin hotărârea ce se va pronunţa, tribunalul:

-să constate caracterul ilicit al atingerilor aduse vieţii, sănătăţii, integrităţii personalităţii reclamantului şi părinţilor săi MA şi MA, respectiv valorilor lor fundamentale  constând în dreptul la viaţă, sănătate, libertate, integritate fizică şi psihică,

-să se dispună obligarea pârâtului la daune morale în cuantum de 500.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii;

În motivele acţiunii, reclamantul a arătat că la data de 6.09.1952 a fost ridicat împreună cu părinţii, pe considerentul că erau producători şi comercianţi. Pe timpul anilor petrecuţi la domiciliul forţat din Moldoviţa, au suferit atât fizic cât şi psihic, neavând condiţii minime de trai decent, hrană, medicamente, asistenţă medicală, nu li s-a permis să ia legătura cu restul familiei, au fost supuşi la munci epuizante, fără cele mai elementare măsuri de protecţie a vieţii sau integrităţii corporale, au locuit în condiţii greu de imaginat şi nu au avut niciun drept. Reclamantul susţine că din cauza acestor condiţii, tatăl său a decedat, iar mama sa şi dânsul personal s-au îmbolnăvit.

În drept s-au invocat dispoziţiile Noului Cod Civil – art. 1359, 1391, 256. Pentru prejudiciul suferit de reclamant se invocă art. 6 al. 6 din Noul Cod Civil, art. 61, 69, 252-253, 1349, 1359, 1381, 1391, 1531, 1385, 1386, 1366; art. 13 din Legea nr. 71/2011.

Pârâtul prin întâmpinare a invocat prescripţia dreptului la acţiune.

Prin sentinţa civilă nr. 277/2012 pronunţată de Tribunalul Hunedoara a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată şi completată de reclamantul MM în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut cu privire la prescripţia dreptului la acţiune:

Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe sa curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea (art. 8 alin. 1 din Decretul - Lege nr. 167/1958).

Reclamantul era în imposibilitatea obiectivă să formuleze mai înainte de anul 1990 o astfel de acţiune cu un asemenea obiect. Ca urmare a acestei situaţii, instanţa  a apreciat că a operat suspendarea cursului prescripţiei potrivit art. 13 lit. a din decret.

Începând însă cu anul 1990, s-a instaurat un nou regim democratic, care a recunoscut activitatea de reprimare realizată de stat prin structurile sale, motiv pentru care s-au emis o serie de acte normative speciale pentru categorii de persoane afectate de regimul totalitar. În această situaţie, se pune întrebarea până când a durat suspendarea cursului prescripţiei şi care este momentul de la care (cel mai devreme) şi până la care (cel mai târziu), se putea formula o astfel de acţiune fundamentată pe dreptul comun.

Legea nr. 586/2002 prevede că cererile prevăzute la art. 7 alin. 2 din OG nr. 105/1999 se depun până la 31 decembrie 2003, iar ulterior, prin art. II din Legea nr. 323/2004, s-a statuat că cererile prevăzute la art. 7 alin 2 din OG nr. 105/1999 se depun până la 31 decembrie 2006.

Coroborând dispoziţiile legale cu situaţia deportaţilor, instanţa a apreciat că perioada în care reclamantul era ţinut să dovedească abuzurile regimului Antonescu s-a încheiat la data de 31.12.2006, iar acţiunea a formulat-o la data de 26.10.2011, după aproximativ cinci ani de zile. Până la apariţia acestui act normativ, se poate susţine în mod întemeiat că prescripţia extinctivă a fost suspendată, în conformitate cu dispoziţiile art. 13 lit. a din acelaşi act normativ, întrucât cel împotriva căruia ea curge, a fost împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere, dar, după apariţia acestui act normativ, nu se poate afirma acelaşi lucru, întrucât prin lege se reglementează dreptul persoanei de a solicita unele drepturi ca urmare a persecuţiei la care a fost supusă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul solicitând schimbarea în tot a sentinţei atacate şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

În motivarea apelului, reclamantul susţine că instanţa de fond în mod greşit a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pe temeiul art. 8 din Decretul 167/1958 contrar principiului acţiunii legii în timp şi spaţiu. Nu s-a făcut o raportare la textele invocate de reclamant, ci au fost aplicate norme legale abrogate.

Apreciază că se aplică art. 2502 alin. 2 NCC privind imprescriptibilitatea acţiunii pentru apărarea unui drept nepatrimonial, deşi instanţa a reţinut în mod greşit că a operat o suspendare a termenului de prescripţie a acestei acţiuni până în anul 1990, fapt irelevant cât timp cererile reclamantului se întemeiază pe o lege care a intrat în vigoarea la 1.10.2011. Motivarea instanţei de fond o consideră străină de cauză, astfel că solicită constatarea nulităţii hotărârii în temeiul art. 261 cod procedură civilă şi art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă.

Reclamantul cere respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, pentru că nu există o asemenea excepţie.

Analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, din oficiu şi prin prisma motivelor de apel, Curtea a respins apelul,  constatând următoarele:

Reclamantul susţine că instanţa de fond s-a eschivat de la soluţionarea acţiunii, motivând că nu sunt aplicabile dispoziţiile noului Cod civil. Curtea constată că instanţa de fond a argumentat respingerea Noului cod civil, ca temei de drept al acţiunii faţă de prevederile art. 103 din Legea 71/2011, însă a analizat îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale invocate de reclamant în susţinerea pretenţiilor sale. Art. 103 din Legea 71/2011 prevede că obligaţiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii lor, astfel că în mod corect a fost soluţionată acţiunea în temeiul art. 998-999 cod civil. Cu toate acestea instanţa a reţinut că aceleaşi dispoziţii legale se regăsesc şi în noul cod civil.

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune, se constată că aceasta este împlinită, faţă de art. 201 din Legea 71/2011 care prevede că prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit. Or, dreptul la acţiune a reclamantului s-a născut la data când a cunoscut întinderea prejudiciului şi persoana vinovată de producerea lui, potrivit art. 8 din Decretul Lege 167/1958, iar potrivit art. 7 din acelaşi decret  prescripţia începe să curgă de la data la care se naşte dreptul la acţiune.

Reclamantul poate alege momentul la care să promoveze o acţiune, însă nu legea care guvernează raportul său juridic. Norma de drept aplicabilă unui act sau fapt juridic este determinată prin lege, şi nu prin voinţa arbitrară a reclamantului. Afirmaţia potrivit căreia dreptul său la acţiune s-a născut odată cu intrarea în vigoare a noului cod civil, care este temeiul de drept pe care înţelege să-l invoce în susţinerea pretenţiilor sale, nu este de natură a schimba legea aplicabilă, căci faptele pentru care solicită acordarea de despăgubiri s-au petrecut începând cu anul 1952, deci sub incidenţa vechiului cod civil şi a Decretului 167/1958. Intrarea în vigoarea a unui nou cod civil nu este de natură a deschide un nou drept la acţiune, pe temeiuri care existau şi anterior însă de care reclamantul nu a uzat.

În ceea ce priveşte faptul că în prezent este abrogat Decretul lege 167/1958: este adevărat că la data promovării acţiunii era abrogat, însă raportul juridic supus judecăţii este guvernat de legea sub care s-a născut.

 Deci, aşa cum corect a motivat şi instanţa de fond acţiunea promovată de reclamant este prescrisă, iar critica reclamantului raportat la acest aspect a fost respinsă.

Pe fondul apelului, se constată că reclamantul a investit instanţa de judecată cu o acţiune în răspundere delictuală, fapta ilicită a pârâtului Statul Român constând în strămutarea acestuia şi a familiei sale începând cu anul 1952, strămutare care a avut consecinţe negative asupra sănătăţii membrilor familiei sale.

Aplicarea legii civile în timp este guvernată de principiul neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că legea civilă se aplică numai pentru viitor, respectiv situaţiilor juridice ivite după intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior. Această regulă este consacrată atât de art. 1 din vechiul C. civ., potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor, neavând putere retroactivă, cât şi de noul C. civ., care în art. 6 alin. 1 statuează că legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare, ea neavând putere retroactivă.

Reglementând aplicarea legii civile în timp, legiuitorul a înţeles să expliciteze în noul C. civ. regula menţionată mai sus, precizând în art. 6 alin. 2 şi 5 că faptele juridice săvârşite înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data săvârşirii lor (alin. 2) şi că dispoziţiile legii noi se aplică tuturor faptelor săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare (alin. 5).

Excepţiile de la principiul neretroactivităţii sunt reglementate în mod expres şi limitativ. Astfel, potrivit art. 6 alin. 6 din noul C. civ., pe care îl invocă apelantul, dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi. Reclamantul susţine că aceste norme sunt incidente deoarece prin ele se asigură înlăturarea efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a noului C. civ., derivate din starea persoanelor, dacă aceste situaţii persistă după intrarea în vigoare a legii noi.

Curtea nu poate primi aceste argumente. În primul rând este de observat că obiectul acţiunii îl constituie obligarea pârâtului la plata de despăgubiri morale pentru strămutare începând cu 1952. Această faptă ilicită nu vizează starea persoanelor, aşa cum eronat susţine apelantul, ci se referă la o acţiune a statului prin care s-a produs un prejudiciu reclamantului şi familiei sale.

Analizând aplicarea legii civile în timp în materia răspunderii civile delictuale, Curtea a constatat că sunt incidente prevederile art. 3 şi art. 103 din Legea 71/2011, coroborat cu în art. 1381 alin. 2 şi 3 din noul C. civ. Ca urmare, câtă vreme strămutarea a avut loc în perioada 1952-1954, răspunderea delictuală pentru săvârşirea acestei fapte ilicite nu poate fi guvernată de dispoziţiile privind această instituţie cuprinse în noul Cod civil, norme adoptate după mai bine de 65 de ani.

Domenii speta

Spete similare