Indemnizaţie pentru creşterea copilului. Reducerea cuantumului acesteia. Legalitate.

Indemnizaţie pentru creşterea copilului. Reducerea cuantumului acesteia. Legalitate.

Diminuarea indemnizaţiei este prevăzută de Legea nr. 118/2010 şi are un scop legitim de interes general, fiind determinată de reducerea cheltuielilor bugetare, iar soluţia legislativă cuprinsă în art. 1 din legea criticată a fost determinată de apărarea securităţii naţionale, astfel cum rezultă din expunerea de motive a Guvernului.

În cazul reducerii indemnizaţiei de creştere a copilului printr-o lege, pentru viitor, nu este vorba de o lipsire de „bun”, ci se poate vorbi doar de necesitatea respectării dreptului asupra unei „valori patrimoniale” cu privire la care există o speranţă legitimă a asiguratului, astfel că aprecierea proporţionalităţii măsurii nu presupune verificarea acordării, de către stat, a unei despăgubiri adecvate, ci presupune, potrivit principiilor analoage a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie de pensii, în concret, verificarea următoarelor condiţii: în ce măsură angajatul a fost lipsit în totalitate de salariu, acesta şi familia sa au fost lipsiţi în totalitate de mijloace de subzistenţă sau măsura este discriminatorie.

Sub acest aspect instanţa europeană acceptă reduceri substanţiale ale cuantumului pensiei şi/sau ale altor beneficii de asigurări sociale fără a ajunge la concluzia încălcării articolului 1 al Protocolului nr. 1, astfel că se poate concluziona,  că ingerinţa Statului Român prin Guvern în dreptul la indemnizaţia pentru creşterea copilului, prin diminuarea acestuia cu un cuantum fix de 15%, dar nu mai puţin de 600 lei, având în vedere caracterul ei general şi fără discriminare, şi pe o perioadă de timp limitată, este proporţională cu scopul legitim urmărit de Legea nr. 118/2010 şi prin urmare dreptul intern  trebuie aplicat, nefiind incidente prevederile art. 20 din Constituţia României.

Secţia de contencios administrativ şi fiscal - Decizia nr. 7429/06 noiembrie 2012

Prin cererea înregistrată la această instanţă sub dosar nr. 1738/107/2011 reclamanta U.O.M. a chemat în judecată pârâta Agenţia Judeţeană pentru Prestaţii Sociale A.I., pentru ca în contradictoriu cu aceasta să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 2114 lei reprezentat de diferenţa dintre indemnizaţia de maternitate stabilită prin Decizia nr. 1265803581351 emisă la data de 10.02.2010 de către AJPS A. şi cea efectiv achitată pentru perioada iulie 2010 – decembrie 2010, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii se arată că prin decizia nr. 1265803681351 emisă la data de 10.02.2010 pârâta a dispus în considerarea disp. art. 19 pct. 2 lit. L din HG 1285/2008, art. 9 alin.3 din OUG nr. 148/2005 aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 7/2007, art. 10 din OUG nr. 148/2005, art. 19 al.2, art. 19.1 şi art. 19.2 din normele metodologice de aplicare a prevederilor  OUG 148/2005 aprobarea indemnizaţiei pentru creşterea copilului în cuantum de 2158 lei.

Conform art. 2 din decizia menţionată drepturile au fost acordate începând cu data de 01.01.2010.

Până în luna iunie 2010 indemnizaţia de maternitate a fost virată în cuantumul prevăzut prin decizia menţionată. Din luna iulie 2010 indemnizaţia a fost plătită în cuantum de 1856 lei, la momentul formulării acţiunii fiind înregistrată neachitată suma de 2114 lei.

Reclamanta mai arată că pârâta a invocat ca motiv al neachitării în integralitate a drepturilor stabilite conform deciziei emise art. 12 din Legea nr. 118/2010.

Reclamanta apreciază că o atare motivare şi respectiv reducerea cuantumului indemnizaţiei de maternitate reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 53 din Constituţie – fiind vorba de un drept în plată legal stabilit şi prin urmare este exclusă posibilitatea diminuării acestuia. Prin acceptarea diminuării indemnizaţiei de maternitate în modalitatea efectuată se aduce atingere principiului protecţiei aşteptărilor legitime – principiu indisolubil legat de statul de drept, în condiţiile în care nu mai există siguranţa în ceea ce priveşte previzibilitatea normelor de drept.

Măsura dispusă încalcă norme de drept şi principii expres prevăzute în ceea ce priveşte protecţia copilului. În mod cert în această situaţie nu se pune în discuţie noţiunea de interes general al comunităţii, măsura fiind discriminatorie şi în contradicţie cu art. 47 din Constituţie, prin care statul este obligat să ia măsuri de protecţie socială de natură să asigure un nivel de trai decent sau cu art. 49 care precizează că în privinţa copiilor statul acordă un regim special de protecţie.

Prin urmare, reclamanta apreciază că măsura restrângerii drepturilor recunoscute constituie o ingerinţă care afectează dreptul de proprietate în substanţa acestuia, încălcând în această modalitate art. 1 din protocolul nr.1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Din alt punct de vedere reclamanta consideră că reducerea cuantumului indemnizaţiei impunea cu necesitate – fiind în situaţia unui act administrativ – modificarea acestuia şi doar în acest context punerea în aplicare a dispoziţiilor legale invocate de către pârâtă. Inexistenţa unei modificări a deciziei prin care a stabilit indemnizaţia de maternitate lipseşte de consecinţe juridice reţinerile efective din cuantumul acesteia, care apar a fi nelegale.

În probaţiune reclamanta a depus la dosar următoarele acte: extras pentru perioada 01.01.2010-09.02.2011, decizia nr. 1265803681351/10.02.2010, răspunsul pârâtei la cererea reclamantei de restituire a sumei de 2114 lei.

Pârâta, legal citată, a formulat întâmpinare (fila 19) prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată întrucât achitarea drepturilor băneşti a avut ca temei art. 12 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar şi a reprezentat o măsură cu efect temporar, respectiv a durat doar până la 31.12.2010.

Prin Sentinţa nr.4419/CAF/2011 Tribunalul Alba  a respins acţiunea reclamantei reţinând că prin Decizia nr. 1265803681 emisă de pârâtă la data de 10.02.2011 (fila 28) s-a stabilit acordarea indemnizaţiei pentru creşterea copilului 0-2 ani în cuantum de 2158 lei pentru reclamanta U.O.M., în calitate de reprezentant legal al copilului B.S.

Reclamanta a primit drepturile stabilite cu acest titlu în acest cuantum până în luna iunie 2010 iar în perioada iulie-decembrie 2010 le-a primit diminuate cu 15%.

În drept: potrivit art. 12 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vedere restabilirii echilibrului bugetar cuantumul indemnizaţiilor acordate în temeiul art. 1 din OUG nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 7/2007, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cele care se află în plată la data intrării în vigoare a prezentei legi se diminuează cu 15%. Dacă din calcul rezultă un cuantum mai mic de 600 lei se acordă 600 lei.

Se constată că reclamantei i-a fost diminuată indemnizaţia cu 15% în perioada iulie 2010 – decembrie 2010, ca efect al aplicării legii mai sus indicate. Măsura luată în baza acestui act normativ a avut caracter efectiv temporar întrucât începând cu luna ianuarie 2011 cuantumul indemnizaţiei s-a achitat integral.

Se constată că această măsură nu contravine nici normelor de drept comunitar, întrucât pe de o parte ea nu are caracter discriminatoriu, fiind aplicată tuturor persoanelor aflate în atare situaţie, iar pe de altă parte s-a respectat cerinţa proporţionalităţii între mijloc şi scopul legitim urmărit, respectiv reducerea cheltuielilor bugetare, aşa cum de altfel a statuat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 874/25.06.2010.

Chiar dacă s-ar identifica această indemnizaţie ca având regimul dreptului de proprietate prevăzut de art. 53 din Constituţie sau cu regimul unui bun în forma art. 1 din protocolul nr. 1 CEDO, totuşi aceste drepturi pot comporta limitări, restrângeri, îngrădiri, dacă sunt justificate în scop legitim, cerinţe rezonabile, proporţionale în concurs cu interesul public, general. Or această soluţie a reducerii tuturor drepturilor băneşti bugetare ca efect al crizei şi pe durată temporară s-a dovedit a fi constituţională şi conformă cu normele comunitare, considerent pentru care se reţine că drepturile băneşti cuvenite cu titlu de indemnizaţie pentru creşterea copilului au fost achitate reclamantei în condiţiile prevăzute de lege, astfel că acţiunea promovată este neîntemeiată, urmând a fi respinsă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta U.O.  solicitând modificarea hotărârii în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.

În motivarea recursului reclamanta susţine în esenţă că  hotărârea instanţei de fond este insuficient motivată, nu analizează în detaliu apărările reclamantei,iar pe fond se susţine în esenţă că potrivit jurisprudenţei Curţii E.D.O. indemnizaţia de creştere a copilului reprezintă un bun în sensul art. 1 alin. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia E.D.O., iar privarea de proprietate asupra acestui bun impune obligaţia corelativă a statului de a despăgubi pe proprietar, pentru că fără plata unei sume rezonabile, raportată la valoarea bunului, ea constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor prevăzut de norma europeană sus amintită.

Legea nr. 118/2010 nu oferă reclamantei posibilitatea de a obţine despăgubiri pentru privarea de proprietate, care n-a fost justificată de Guvern prin nici o circumstanţă excepţională.

Se mai arată că reducerea indemnizaţiei şi imposibilitatea  de a-şi mai recupera vreodată sumele de bani aferente acestui procent au dus la ruperea, în defavoarea salariaţilor şi a asiguraţilor  a justului echilibru ce trebuie păstrat între protecţia proprietăţii şi cerinţele interesului general.

Spre realizarea acestei analize se susţine că judecătorul naţional nu este împiedicat de constatarea de către Curtea Constituţională că Legea nr. 118/2010 respectă exigenţele Constituţiei, în a face aplicarea dispoziţiilor art. 20 din legea fundamentală şi să dea prioritate pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

În drept, se invocă art. 304 pct. 7 şi 9 C.p.civ..

Prin întâmpinare pârâta a solicitat respingerea recursului reclamantei, apreciind hotărârea instanţei de fond drept temeinică şi legală.

Analizând sentinţa atacată sub toate aspectele cauzei conform art. 3041 C.p.civ. cât şi prin prisma motivelor invocate, Curtea constată că recursul formulat de reclamantă este nefondat pentru următoarele considerente:

Instanţa de fond a identificat în mod corect problematica juridică aplicabilă cauzei de faţă, soluţia la care a ajuns fiind rezultatul cercetării existenţei dreptului reclamantei din perspectiva dreptului intern şi al constatării împrejurării că acesta a făcut obiectul controlului de constituţionalitate de organismul intern cu atribuţii în domeniu, analiza instanţei de fond concretizându-se şi într-o analiza a art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia E.D.O. Chiar dacă nu exhaustivă ,totuşi motivarea instanţei este clară ,nu conţine motive contradictorii şi urmează a fi complinită şi cu argumentele prezentei decizii. Astfel, instanţa de recurs apreciază că nu este incident motivul de recurs prev. de art.304 pct .7 Cpr civ..

În ce priveşte motivul de recurs invocat potrivit art.304 pct.9 Cpr civ., se reţine că soluţia instanţei de fond este în concordanţă  cu prevederile legale ,constituţionale şi internaţionale în materia dreptului la salariu,dreptului la muncă şi  dreptului de proprietate .

În primul rând este de reţinut că Legea 118/2010 a fost analizată de Curtea Constituţională, sigur raportat la prevederile Constituţiei României şi apreciată ca respectând exigenţele legii fundamentale.

Prin Decizia nr. 874/2010, generală şi obligatorie, referitor la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, examinând obiecţia de neconstituţionalitate a  art.10-17, cu privire la prestaţiile sociale al căror cuantum a fost diminuat, a constatat următoarele :

– cuantumul prestaţiilor sociale prevăzute expres de textul constituţional al art. 47 (de exemplu: ajutorul de şomaj) poate fi diminuat cu respectarea condiţiilor impuse de art. 53 din Constituţie; cele constatate de către Curte la analiza constituţionalităţii restrângerii exerciţiului dreptului la munca fiind mutatis mutandis aplicabile şi în acest caz;

– cuantumul prestaţiilor sociale care nu sunt prevăzute de textul constituţional al art. 47 (de exemplu, cele cuprinse la art. 15 din legea criticata) poate fi dimensionat de către legiuitor in funcţie de posibilităţile bugetare existente la un moment dat; astfel, reducerea acestui cuantum nu contravine prevederilor constituţionale invocate.

Argumentele reţinute în ce priveşte măsura de diminuare a cuantumului salariului cu 25% se pot aplica şi situaţiei în cauză ,în sensul că deşi diminuarea constituie o restrângere a exerciţiului dreptului constituţional la muncă/asigurări sociale  ce afectează dreptul la salariu/indemnizaţie, este adoptată cu respectarea  prevederilor art. 53 din Constituţie.

O atare măsură se poate realiza numai în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de art. 53 din Constituţie, putând fi justificată de întrunirea, în mod cumulativ, a cerinţelor expres prevăzute de norma constituţională mai sus menţionată, şi anume să fie prevăzută prin lege, să se impună restrângerea sa, restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituţional, şi anume pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav, să fie necesară într-o societate democratică, să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

Curtea a reţinut că diminuarea cu 25% a cuantumului salariului, ca un corolar al dreptului la muncă, este prevăzută prin legea criticată şi se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare. Acelaşi argument se poate reţine şi în ce priveşte diminuarea indemnizaţiei de creştere a copilului cu 15% dar nu mai puţin de 600 lei.

De asemenea, soluţia legislativă cuprinsă în art. 1 din legea criticată a fost determinată de apărarea securităţii naţionale, astfel cum rezultă din expunerea de motive a Guvernului. Este evident că securitatea naţională nu implică numai securitatea militară, deci domeniul militar, ci are şi o componentă socială şi economică. Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că nu numai existenţa unei situaţii manu militari atrage aplicabilitatea noţiunii de „securitate naţională” din textul art. 53, ci şi alte aspecte din viaţa statului - precum cele economice, financiare, sociale - care ar putea afecta însăşi fiinţa statului prin amploarea şi gravitatea fenomenului.

S-a apreciat că restrângerea prevăzută de legea criticată este necesară într-o societate democratică tocmai pentru menţinerea democraţiei şi salvgardarea fiinţei statului.

Cu privire la proporţionalitatea situaţiei care a determinat restrângerea, tot Curtea Constituţională a constatat că există o legătură de proporţionalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 15% a cuantumului) şi scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) şi că există un echilibru echitabil între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.

Curtea a mai constatat totodată că măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 15% se aplică tuturor categoriilor de beneficiari  în acelaşi cuantum şi mod.

Curtea reţine că legea criticată nu aduce atingere substanţei dreptului, din moment ce condiţiile prevăzute la art. 53 din Constituţie, analizate anterior, sunt respectate. Curtea observă, de asemenea, că măsura criticată are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanţa dreptului constituţional protejat, subliniind evidenţa faptului că restrângerea exerciţiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menţine ameninţarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată.

În acest sens, Curtea a constatat că măsura criticată are o durată limitată în timp, şi anume până la data de 31 decembrie 2010.

Ori dreptul constituţional analizat prin decizia de mai sus coincide cu cel reglementat de art. 1 din Protocolul 1 adiţional CEDO,iar condiţiile care permit ingerinţa statului asupra dreptului ,limitând-o  strict ,astfel încât să aibă un caracter proporţionat,echilibrat şi nediscriminatoriu sunt chiar cele analizate de instanţa de fond  şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ,astfel încât nu pot avea o altă abordare ,chiar dacă sunt  reglementate în acte  diferite,însă cu conţinut asemănător.

Dar  chiar dacă s-ar proceda la o analiză a compatibilităţii dreptului intern raportat la convenţia menţionată făcând abstracţie de cele de mai sus,nu se impune  înlăturarea legii interne şi  aplicarea directă şi preeminentă a  tratatelor internaţionale ratificate de România, respectiv a art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia E.D.O.

Este indiscutabil că dreptul la salariu în lumina jurisprudenţei Curţii E.D.O. reprezintă un „bun” în sensul art. 1 alin. 1 din Primul protocol, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reclamantul poate pretinde că a avut cel puţin o „speranţă legitimă” de a îl vedea concretizat, în schimb, în cazul reducerii salariilor printr-o lege, pentru viitor, se poate vorbi doar de o „valoare patrimonială” cu privire la care există o speranţă legitimă a salariatului bugetar, distincţie care este importantă sub aspectul aşa numitului „test de proporţionalitate”, adică analizarea proporţionalităţii dintre diminuarea salariului cu 25% şi scopul urmărit de Legea nr. 118/2010, întrucât „Convenţia nu conferă dreptul de a continua să primeşti un salariu într-un anume cuantum (…) O creanţă poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, dacă are o bază suficientă în dreptul intern.” (Cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei).Aceste argumente pot fi aplicate şi în ce priveşte indemnizaţia pentru creşterea copilului.

Pentru a analiza dacă sunt încălcate prevederile art. 1 din Primul protocol, mai trebuie verificat dacă există o ingerinţă a autorităţilor publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea de bun, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, dacă sunt îndeplinite condiţiile privării de proprietate, respectiv dacă ingerinţa este prevăzută de lege, dacă ingerinţa urmăreşte un scop legitim de interes general (a intervenit pentru o cauză de utilitate publică), dacă ingerinţa este proporţională cu scopul legitim urmărit, adică dacă s-a menţinut un „just echilibru” între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.

Astfel, diminuarea indemnizaţiei este prevăzută de Legea nr. 118/2010 şi are un scop legitim de interes general, fiind determinată de reducerea cheltuielilor bugetare, iar soluţia legislativă cuprinsă în art. 1 din legea criticată a fost determinată de apărarea securităţii naţionale, astfel cum rezultă din expunerea de motive a Guvernului. Securitatea naţională nu implică numai securitatea militară, deci domeniul militar, ci are şi o componentă socială şi economică. Astfel, nu numai existenţa unei situaţii manu militari atrage aplicabilitatea noţiunii de „securitate naţională” din textul art. 53 din Constituţie, ci şi alte aspecte din viaţa statului - precum cele economice, financiare, sociale - care ar putea afecta însăşi fiinţa statului prin amploarea şi gravitatea fenomenului. Situaţia de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi, implicit, securitatea naţională.

În cazul reducerii indemnizaţiei de creştere a copilului printr-o lege, pentru viitor, aşa cum s-a mai arătat, nu este vorba de o lipsire de „bun”, ci se poate vorbi doar de necesitatea respectării dreptului asupra unei „valori patrimoniale” cu privire la care există o speranţă legitimă a asiguratului, astfel că aprecierea proporţionalităţii măsurii nu presupune verificarea acordării, de către stat, a unei despăgubiri adecvate, ci presupune, potrivit principiilor analoage a jurisprudenţei Curţii E.D.O. în materie de pensii, în concret, verificarea următoarelor condiţii: în ce măsură angajatul a fost lipsit în totalitate de salariu, acesta şi familia sa au fost lipsiţi în totalitate de mijloace de subzistenţă sau măsura este discriminatorie.

Sub acest aspect instanţa europeană acceptă reduceri substanţiale ale cuantumului pensiei şi/sau ale altor beneficii de asigurări sociale fără a ajunge la concluzia încălcării articolului 1 al Protocolului nr. 1, astfel că se poate concluziona,  că ingerinţa Statului Român prin Guvern în dreptul la indemnizaţia pentru creşterea copilului, prin diminuarea acestuia cu un cuantum fix de 15%,dar nu mai puţin de 600 lei, având în vedere caracterul ei general şi fără discriminare, şi pe o perioadă de timp limitată, este proporţională cu scopul legitim urmărit de Legea nr. 118/2010 şi prin urmare dreptul intern  trebuie aplicat, nefiind incidente prevederile art. 20 din Constituţia României.

În ceea ce priveşte critica reclamantei vizând faptul că instanţa de fond a reţinut greşit că începând cu luna ianuarie i s-a achitat indemnizaţia în întregime, se observă că acest aspect este lipsit de relevanţă, întrucât obiectul litigiului îl constituie reducerea indemnizaţiei pentru perioada iulie-decembrie 2010.

Faţă de aceste considerente, Curtea a reţinut că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică, iar faţă de dispoziţiile art. 312 din Codul de procedură civilă recursul a fost respins, ca neîntemeiat.

Domenii speta

Spete similare