Exercitarea în comun a autorităţii părinteşti. Excepţii. Convenţia părţilor. Posibilitatea cenzurării convenţiei de către instanţă. Interesul superior al copilului.

Exercitarea în comun a autorităţii părinteşti. Excepţii. Convenţia părţilor. Posibilitatea cenzurării convenţiei de către instanţă. Interesul superior al copilului.

În materia divorţului, noul cod civil consacră regula în conformitate cu care autoritatea părintească se exercită de către ambii părinţi, doar în situaţii excepţionale, pentru motive întemeiate, putându-se dispune exercitarea ei doar de către unul dintre părinţi.

Având în vedere conţinutul noţiunii de autoritate părintească, împrejurarea că exercitarea autorităţii părinteşti presupune de fapt exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor referitoare la copil, iar regula consacrată de lege este cea a exercitării ei în comun, instanţa de judecată nu poate accepta în mod automat convenţia părţilor în această privinţă, interesul superior al copilului fiind acela de a fi crescut de ambii părinţi.

Secţia pentru cauze cu minori şi de familie - Decizia civilă nr. 89/26 iunie 2012

Prin  sentinţa civilă nr. 3042 din 28.11.2011 a Judecătoriei Mediaş a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta N.S.V. împotriva pârâtului N.P.L. şi în parte cererea reconvenţională formulată în contradictoriu între părţi, în baza art. 374 Cod civil, fiind desfăcută prin acordul soţilor căsătoria încheiată între părţi la data de 06.02.2010 la Primăria M. şi înregistrată sub nr. 15/2010.

S-a dispus revenirea reclamantei la numele avut înainte de căsătorie; în baza art. 397 Cod civil s-a stabilit ca autoritatea părintească faţă de minorul N.P., n. la 04.06.2010 să fie exercitată în comun de ambii părinţi, iar conform art. 400 al. 2 Cod civil, s-a stabilit la reclamantă locuinţa minorului.

S-a stabilit în sarcina pârâtului obligaţia de plată a pensiei de întreţinere pentru minor, în natură, cuantificată la suma de 200 lei, care va fi achitată de pârât lunar, începând cu data introducerii acţiunii 26.07.2011.

Conform art. 401 Cod civil s-a stabilit în favoarea pârâtului dreptul de a avea legături personale cu minorul.

În baza art. 324 Cod civila s-a atribuit reclamantei beneficiul folosinţei locuinţei situate în Mediaş, acesta fiind proprietatea comună a soţilor.

 Fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut în esenţă următoarele:

Cu certificatul de căsătorie seria x nr. y, reclamanta a făcut dovada că la data de 06.02.2010, părţile s-au căsătorit la Primăria M. judeţ Sibiu, act înregistrat sub nr. 15/2010.

Din relaţiile de căsătorie ale părţilor a rezultat minorul N.P., născut la 04.06.2010 .

Susţinerile reclamantei  în ceea ce priveşte relaţiile dintre soţi au fost confirmate de pârât şi părţile şi-au exprimat acordul în ceea ce priveşte desfacerea căsătoriei .

În privinţa modalităţii de exercitare a autorităţii părinteşti, s-a reţinut că, în temeiul art. 397 cod civil, după divorţ autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel.

Dispoziţiile  art. 263 cod civil şi prevederile Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului prevăd că toate măsurile luate trebuie să se subordoneze cu prioritate interesului superior al copilului.

Instanţa a determinat interesul major al minorului prin examinarea tuturor criteriilor de apreciere, şi anume: vârsta acestuia, conduita celor doi părinţi, situaţia materială a fiecărei părţi , posibilităţile lor concrete de a se ocupa efectiv de copil, împrejurări reliefate în ancheta psihosocială.

Aceste împrejurări au fost analizate de instanţă şi faţă de textele legale invocate, dar mai ales ţinând seama de interesul superior al copilului aşa cum este  prevăzut la art. 263 cod civil, cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti instanţa a dispus ca exercitarea autorităţii părinteşti faţă de minorul N.P., va reveni ambilor părinţi conform art. 396 şi 397 cod civil.

Solicitarea reclamantei ca autoritatea părintească faţă de minor să fie exercitată exclusiv de către mamă, nu a putut fi primită de instanţă, în primul rând pentru că reclamanta nu a invocat vreun ,, motiv temeinic,, aşa cum acestea se regăsesc în accepţiunea prevederilor articolului 398 cod civil, şi în al doilea rând pentru faptul că nici probele administrate în cauză nu au reliefat un asemenea motiv. Astfel depoziţiile martorilor audiaţi în cauză au făcut referire la relaţiile dintre soţi dar şi la relaţiile dintre părinţi şi copilul minor. Martora R.E. mama reclamantei afirmă că până la separarea în fapt , pârâtul s-a preocupat mai mult de serviciu şi a acordat o atenţie minimă minorului şi în special relaţiei de afectivitate cu acesta, însă ulterior separării în fapt a soţilor pârâtul şi-a schimbat radical comportamentul devenind mai responsabil şi îndeplinindu-şi astfel obligaţiile parentale. S-a conturat în mod cert legătura de afectivitate a minorului atât cu tatăl cât şi cu bunicii paterni, faptul că zilnic bunicul patern îl ia pe minor la domiciliul său şi al pârâtului, unde minorul petrece câteva ore, în condiţii normale pentru dezvoltarea unui copil mic şi ceea ce este cel mai important , unde beneficiază de o atenţie şi o căldură familială necesară pentru o dezvoltare armonioasă a unui copil mic.

În acelaşi sens sunt şi concluziile anchetei psihosociale efectuate în cauză care propun ,,custodia comună,, menţionând că ambii părinţi alături de bunici se ocupă în mod efectiv  de creşterea minorului.

Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta, care a criticat soluţia pentru greşita stabilire a programului de vizitare, aceasta pentru că minorul este doar în vârstă de  un an şi 5 luni, iar plata în natură a obligaţiei de întreţinere este incorectă, ea fiind obligată să accepte bunuri de care nu are nevoie. Autoritatea ambilor părinţi nu e necesară, cât timp minorul este sugar şi dependent de mamă, locuind cu aceasta, e normal că doar ea va exercita autoritatea părintească.

În şedinţa din 2.04.2012, părţile au depus o tranzacţie (fila X), de care instanţa să ia act.

Prin decizia civilă nr. 88/02.04.2012 pronunţată în dosarul nr. 3149/257/2011 Tribunalul Sibiu – Secţia I civilă, în temeiul art. 286 şi urm. şi 246 şi urm. C.pr.civ., a admis apelul împotriva sentinţei atacate, pe care a schimbat-o în parte, luând parţial act de înţelegerea părţilor.

Astfel, s-a modificat programul de vizitare a minorului de către N.P.L., pensia de întreţinere pentru minor a fost stabilită la cuantumul de 300 lei lunar, iar plata ei se face în bani, conform art. 350 alin. 3 Cod civil.

A fost înlăturată din tranzacţia părţilor dispoziţia privind exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorului N.N.P. exclusiv de către mamă.

Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Nu au fost acordate cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul a înlăturat din tranzacţia părţilor dispoziţia privind exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorului N.N.P. exclusiv de către mamă. În ce priveşte acest aspect, s-a arătat că instanţa nu poate valida convenţia părţilor, căci aceasta încalcă prevederile art.503 C.civ., iar părţile nu se găsesc în situaţiile prevăzute de art.507 C.civ., interesul minorului nefiind acela de a se separa de tatăl său, în termenii art. 506 C.civ.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs, în termenul legal, motivat şi corespunzător timbrat, reclamanta N.S.V., aducându-i critici de nelegalitate, solicitând modificarea parţială a hotărârii recurate, iar în rejudecare, să se ia act integral de tranzacţia intervenită între părţi şi depusă la dosarul cauzei în apel, urmând ca autoritatea părintească asupra minorului N.N.P.  să fie exercitată doar de către mamă, conform art. 398 din noul Cod civil; cu cheltuieli de judecată, în caz de opoziţie.

În expunerea motivelor de recurs, reclamanta a susţinut în esenţă că tranzacţia încheiată este legală, iar exercitarea autorităţii părinteşti doar de către unul dintre părinţi este justificată, situaţia fiind reglementată de dispoziţiile art. 398 Ncc.

S-a susţinut că există motive temeinice pentru exercitarea autorităţii părinteşti doar de către mamă, având în vedere vârsta fragedă a minorului, ieşirile violente la pârâtului, principiul disponibilităţii părţilor şi interesul minorului.

S-a apreciat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile legale, întrucât art. 507 Ncc invocat în motivarea deciziei se aplică altor situaţii decât celor care decurg dintr-un divorţ, iar art. 504 Ncc derogă clar de la acest capitol şi face trimitere directă la art. 397-399 Ncc.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C.pr.civ.

Prin decizia civilă nr. 89/26.06.2012 Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia pentru cauze cu minori şi de familie a respins ca nefondat recursul reclamantei N.S.V., fără cheltuieli de judecată.

Pentru a dispune astfel, Curtea a reţinut următoarele:

Părţile s-au căsătorit la data de 06.02.2010, iar din convieţuirea lor a rezultat minorul N.P., născut la data de 04.06.2010.

Prin sentinţa civilă nr. 3042/2011 a Judecătoriei Mediaş, irevocabilă privind divorţul, în temeiul art. 374 C.civ. a fost desfăcută prin acordul soţilor căsătoria încheiată de părţi.

Potrivit dispoziţiilor art. 397 C.civ., după divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel.

Conform art. 398 C.civ., dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi, iar celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi de a consimţi la adopţia acestuia.

Aşadar, în materia divorţului, noul cod civil consacră regula în conformitate cu care autoritatea părintească se exercită de către ambii părinţi, doar în situaţii excepţionale, pentru motive întemeiate, putându-se dispune exercitarea ei doar de către unul dintre părinţi.

Art. 507 Ncc, reţinut de instanţa de apel, enumeră situaţii general valabile care conduc la exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte, fiind aplicabil deopotrivă pentru ipoteza părinţilor căsătoriţi şi a celor divorţaţi.

Pe lângă ipotezele expuse de art. 507 Ncc, pentru motivele întemeiate indicate de art. 398 Ncc, instanţa poate dispune exercitarea autorităţii părinteşti doar de către un părinte.

Având în vedere conţinutul noţiunii de autoritate părintească, împrejurarea că exercitarea autorităţii părinteşti presupune de fapt exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor referitoare la copil, iar regula consacrată de lege este cea a exercitării ei în comun, instanţa de judecată nu poate accepta în mod automat convenţia părţilor în această privinţă, interesul superior al copilului fiind acela de a fi crescut de ambii părinţi.

În absenţa oricăror probe şi a reţinerii unui motiv pentru exercitarea autorităţii de către unul dintre părinţi, nu se poate deroga de la regula conform căreia autoritatea părintească se exercită în comun.

Referitor la speţa de faţă, se constată că în mod corect instanţa de apel a cenzurat convenţia părţilor în privinţa modalităţii de exercitare a autorităţii părinteşti cu privire la minorul N.P., neexistând motive întemeiate pentru exercitarea acesteia doar de către mamă.

Vârsta fragedă a minorului sau împrejurarea că va locui din toamnă în altă localitate nu justifică înlăturarea celuilalt părinte de la luarea deciziilor importante care îl privesc, fiind esenţial pentru dezvoltarea firească a copilului şi pentru respectarea interesului său superior ca tatăl să fie o prezenţă constantă în viaţa sa şi să îşi exercite în mod corespunzător drepturile şi obligaţiile părinteşti care îi revin.

În cauză nu s-a făcut dovada că pârâtul ar avea o atitudine necorespunzătoare faţă de minor, că ar fi consumator de droguri sau de alcool, că ar pune în pericol grav dezvoltarea minorului, nefiind incidentă nici o altă situaţie similară, care să justifice exercitarea autorităţii părinteşti doar de către mamă.

Având în vedere aceste aspecte, se constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente în materie, neputându-se reţine cazul de modificare prev. de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

Curtea a mai reţinut că soluţia instanţei de apel a fost argumentată, iar trimiterea la dispoziţiile art. 507 Ncc a fost corectă, neputându-se considera că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau că motivele sunt străine de natura pricinii. De asemenea, cenzurarea tranzacţiei părţilor a fost conformă normelor legale în materie şi corespunde interesului superior al copilului.

Pentru toate considerentele expuse, constatând nefondate criticile aduse de recurentă hotărârii atacate, în temeiul art. 312 C.pr.civ. Curtea a respins recursul declarat împotriva deciziei civile nr.88 din 02.04.2012 pronunţată de Tribunalul Sibiu – Secţia I Civilă.

Domenii speta

Spete similare