Litigiu de muncă. Contestaţie decizie de sancţionare

Litigiu de muncă. Contestaţie decizie de sancţionare

-Codul Muncii, art. 268

-Legea nr. 51/1995

Dispoziţiile Legii nr.51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat vizează exercitarea în justiţie a dreptului la acţiune, iar în jurisdicţia muncii sunt aplicabile prevederile speciale cuprinse în Codul muncii, care prevede doar dreptul salariatului de a fi asistat de un reprezentant al sindicatului.

 În concluzie, reclamantul şi-a putut exercita, în plenitudinea sa, dreptul la apărare în cadrul cercetării disciplinare.

Cercetarea disciplinară s-a finalizat cu raportul nr.11465 din 15.04.2010, raport în care s-a constat săvârşirea abaterii disciplinare. În raport cu această dată trebuie calculat termenul de 30 de zile prevăzut de art. 268 din Codul muncii, termen care, de altfel, a fost respectat în condiţiile în care decizia de sancţionare a fost emisă la data de 14.05.2010.

Prin cererea înregistrată la data de 17.06.2010, reclamantul L.A.  a solicitat anularea Deciziei nr.887 din 14.05.2010, emisă de pârâta A.R.R..

 În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că, prin procedura de cercetare disciplinară, i-a fost încălcat dreptul la apărare, iar în ceea ce priveşte temeinicia sancţiunii disciplinare, a arătat că a intervenit prescripţia răspunderii, iar cele constatate de comisia de disciplină nu sunt reale.

 Tribunalul Mureş, prin Sentinţa civilă nr.967 din 12 mai 2011, a admis în parte acţiunea reclamantului şi, pe cale de consecinţă, a anulat decizia atacată respingând pretenţiile formulate de reclamant.

 În considerentele hotărârii, Tribunalul Mureş a reţinut următoarele:

 Prin decizia atacată, pârâta A.R.R. a sancţionat reclamantul cu retrogradarea din funcţia de şef de agenţie în funcţia de inspector de specialitate gradul I, cu acordarea salariului corespunzător noii funcţii, pentru o perioadă de 60 de zile.

 În decizia de sancţionare s-a reţinut că au fost încălcate prevederile art.70 alin.5 din contractul colectiv de muncă pe anii 2008 – 2010, dispoziţii care stabileau incompatibilitatea de angajat al Autorităţii Rutiere Române cu calitatea de administrator asociat al unui operator de transport, şcoală de conducători auto, centru de pregătire profesională ori orice altă activitate supusă controlului sau autorizării A.R.R. Aceeaşi incompatibilitate era prevăzută şi în situaţia soţului sau rudelor de gradul II inclusiv.

 Ca urmare a unei verificări, s-a întocmit un raport al serviciului de monitorizare nr.11465 din 15.04.2010, din care rezulta faptul că reclamantul L.A. deţinea calitatea de asociat unic şi administrator la o societate care a obţinut licenţa de transport pentru perioada 20.04.2006 – 19.04.2011. În acelaşi raport s-a menţionat că reclamantul avea calitatea de asociat unic şi la o a doua societate, în care administrator era mama sa, societate care de asemenea a obţinut o licenţă valabilă până în anul 2013.

 Cu toate acestea, incompatibilitatea prevăzută de art.70 alin.5 nu a fost încălcată, deoarece mama reclamantului nu mai avea calitatea de administrator la cea de a doua firmă începând cu data de 02.02.2009, iar societatea nu a mai desfăşurat activităţi începând cu data de 17.03.2010.

 Pe de altă parte, decizia atacată este lovită de nulitate absolută pentru că a fost emisă cu încălcarea prevederilor art.267 alin.4 raportat la art.295 alin.1 din Codul muncii, prin raportare la prevederile art.2 alin.1 şi 4, art.36 alin.1 din Legea nr.51/1995 pentru că în faza cercetării disciplinare nu i s-a permis reclamantului să fie asistat de către un avocat.

 Decizia contestată este lovită de nulitate absolută şi pentru că a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor art.263 din Codul muncii, în condiţiile în care reclamantului i s-a imputat o necorespundere profesională, adică îndeplinirea defectuoasă a atribuţiunilor de serviciu, când, în realitate, este vorba de o incompatibilitate ori încălcarea unei anumite incompatibilităţi.

 Nulitatea deciziei atacate este determinată şi de încălcarea prevederilor art.268 alin.1 din Codul muncii, deoarece presupusa incompatibilitate a fost sesizată pârâtei la data de 10.03.2010, iar sancţiunea a fost aplicată peste termenul legal de 30 de zile.

 În fine, decizia atacată este nulă şi pentru încălcarea prevederilor art.263 din Codul muncii, în condiţiile în care o incompatibilitate nu reprezintă o sancţiune disciplinară, ci un fapt de necorespundere profesională.

 Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a declarat recurs pârâta A.R.R., solicitând modificarea acesteia, iar, pe fond, respingerea acţiunii ca nefondată.

 În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a arătat următoarele:

1.nerespectarea procedurii de cercetare prealabilă

 Instanţa de fond a reţinut că procedura cercetării disciplinare nu s-a efectuat în conformitate cu prevederile art.267 alin.4 din Codul muncii, deoarece nu i s-a permis reclamantului să fie asistat de avocat. În realitate, procedura s-a desfăşurat potrivit cerinţelor Codului muncii, salariatului oferindu-i-se posibilitatea să-şi susţină în faza cercetării prealabile toate apărările pe care avea să le formuleze în favoarea sa şi să ofere probele şi motivele pe care le consideră necesare singur sau asistat de un reprezentant al sindicatului. De altfel, prevederile art.267 alin.4 nici nu condiţionează legalitatea cercetării disciplinare de prezenţa unui avocat.

 Dispoziţiile Legii nr.51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat vizează exercitarea în justiţie a dreptului la acţiune, iar în jurisdicţia muncii sunt aplicabile prevederile speciale cuprinse în Codul muncii, care prevede doar dreptul salariatului de a fi asistat de un reprezentant al sindicatului.

 În concluzie, reclamantul şi-a putut exercita, în plenitudinea sa, dreptul la apărare în cadrul cercetării disciplinare.

2.temeinicia constatărilor din decizia contestată

 Instanţa de fond a fost în eroare atunci când a constatat că datele oferite de O.R.C. ar fi indicat inexistenţa unei incompatibilităţi. Potrivit listing-ului oferit de O.R.C., la data constatării, adică la data de 05.03.2010, mama reclamantului era administrator şi asociat la una dintre cele două societăţi menţionate în raport. Astfel, chiar dacă raporturile de muncă ar fi fost suspendate, calitatea de asociat a mamei reclamantului exista la momentul efectuării controlului.

 De asemenea, cesionarea părţilor sociale de către mama reclamantului nu poate fi reţinută atâta vreme cât operaţiunea nu a fost înregistrată potrivit prevederilor art.54 din Legea nr.31/1990.

 Un alt argument este acela că, deşi instanţa de fond face trimitere în motivarea hotărârii la concedierea disciplinară a salariatului, sancţiune în raport cu care îşi argumentează soluţia, în speţă, este vorba de o altă sancţiune disciplinară aplicată şi anume retrogradarea din funcţie, cu acordarea unui salariu corespunzător.

 Aşa cum s-a arătat, reclamantul a fost cercetat disciplinar pentru nerespectarea obligaţiilor liber asumate, conform actului adiţional nr.8 la contractul individual de muncă nr.820/2007, act adiţional care a avut în vedere prevederile art.70 alin.5 din contractul colectiv de muncă pentru perioada 2008 – 2010.

 Fapta reclamantului de a nu respecta interdicţiile prevăzute de contractul colectiv de muncă şi de actul adiţional mai sus amintite constituie abaterea disciplinară prevăzută de art.48 lit.h din regulamentul intern prin raportare la art.28 lit.a, care interzice tuturor salariaţilor săvârşirea unor abateri de la regulile de morală conform cărora salariaţii nu pot solicita sau accepta, direct ori indirect, pentru ei sau pentru alţii vreun avantaj sau beneficiu în considerarea funcţiei pe care o deţin.

 Iată aşadar că nerespectarea actului adiţionat nr.8, semnat de către reclamant, reprezintă o abatere disciplinară.

 Sancţiunea disciplinară aplicată prin decizia atacată a ţinut cont de gravitatea faptei săvârşite de reclamant, care, prin neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin actul adiţional nr.8, a creat o situaţie de avantaj S.C. N.T. S.R.L., administrată de mama reclamantului.

 3. emiterea tardivă a deciziei de sancţionare

 Instanţa de fond a reţinut că decizia atacată de reclamant a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art.268 alin.1 din Codul muncii, potrivit cărora decizia de sancţionare trebuie emisă în termen de 30 de zile de la data la care se aduce la cunoştinţă săvârşirea abaterii disciplinare.

 Instanţa se află în eroare, deoarece cercetarea disciplinară s-a finalizat cu raportul nr.11465 din 15.04.2010, raport în care se constata săvârşirea abaterii disciplinare. În raport cu această dată trebuie calculat termenul de 30 de zile prevăzut de art.268 din Codul muncii, termen care, de altfel, a fost respectat în condiţiile în care decizia de sancţionare a fost emisă la data de 14.05.2010.

 Reclamantul a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat, expunând în susţinerea poziţiei sale procesuale argumentele reţinute deja de către instanţa de fond.

 Verificând hotărârea atacată, Curtea a reţinut că recursul pârâtei este nefondat pentru următoarele argumente:

 Reclamantul a contestat în faţa instanţei decizia emisă de pârâtă prin care i s-a aplicat sancţiunea disciplinară a retrogradării din funcţie, cu diminuarea corespunzătoare a salariului. Tribunalul Mureş a reţinut că nelegalitatea deciziei este determinată de mai multe aspecte. În concret, s-a constatat că nu a fost respectată procedura aplicării sancţiunii disciplinare, încălcându-se dreptul la apărare precum şi termenul în care putea fi aplicată sancţiunea disciplinară şi că constatările comisiei de cercetare privind încălcarea incompatibilităţilor sunt nefondate.

 Tribunalul a reţinut că fiecare dintre viciile deciziei de sancţionare atrag nulitatea acesteia.

 Curtea a constat, iar părţile nu au negat acest lucru, că în faţa comisiei de cercetare disciplinară prealabilă, reclamantul s-a prezentat însoţit de un avocat (de altfel, acest aspect este consemnat chiar în decizia atacată), însă comisia de cercetare a refuzat participarea acestuia la procedura cercetării.

 Instanţa de fond a reţinut că prin acest refuz i-a fost încălcat dreptul reclamantului de a-şi realiza apărarea în faţa comisiei de cercetare, încălcându-se prevederile art.267 din Codul muncii prin raportare la art.2, 3 şi 36 din Legea nr.51/1995.

 Pârâta, în recurs, a apreciat că instanţa de fond a ajuns la concluzii greşite pentru că, potrivit dispoziţiilor art.267 alin.4 din Codul muncii, reclamantul putea fi asistat doar de un reprezentant al sindicatului şi prin urmare toate garanţiile pentru realizarea unei cercetări disciplinare corecte şi complete au fost asigurate. Curtea a considerat că pârâta este în eroare, iar concluziile Tribunalului Mureş sunt corecte pornind de la interpretarea dispoziţiilor invocate de ambele părţi.

 Prevederile art. 267 alin.4 din Codul muncii sunt incluse în procedura cercetării disciplinare pentru a garanta că efectuarea cercetării disciplinare se realizează respectând principiul dreptului la apărare al salariatului cercetat. Tribunalul Mureş a considerat că cercetarea disciplinară este nelegală nu pentru că reclamantul nu a fost asistat de un reprezentant al sindicatului, ci pentru că i s-a refuzat dreptul de a fi asistat de un avocat.

 Garanţia prevăzută de art.267 din Codul muncii presupune exercitarea, în plenitudinea lui, a dreptului la apărare, inclusiv dreptul reclamantului de a fi asistat în faţa comisiei de cercetare disciplinară de către un avocat. Faptul că alineatul 4 al art.267 nu indică în mod expres posibilitatea asistării salariatului de un avocat, nu-i dă dreptul comisiei să refuze ca acesta să fie asistat de avocat, în condiţiile în care salariatul îşi doreşte acest lucru.

 În concluzie, prevederile din Codul muncii coroborate cu cele din Legea nr.51/1995 nu condiţionează desfăşurarea cercetărilor de prezenţa unui avocat, însă refuzul comisiei disciplinare de a permite accesul avocatului la procedura cercetării încalcă dreptul salariatului la apărare.

 Susţinerea pârâtei în sensul că dreptul unei persoane de a fi asistată de un avocat se exercită doar în faţa instanţelor de judecată este greşită pentru că cercetarea disciplinară ea însăşi este o procedură în care salariatul se bucură de toate garanţiile dreptului la apărare.

 Prin urmare, constatând că cel puţin sub unul dintre aspecte decizia de sancţionare este lovită de nulitate absolută, Curtea urmează să respingă recursul pârâtei, fără a mai fi necesară cercetarea celorlalte motive de nelegalitate invocate în recurs, ce ţin de netemeinicia deciziei sau nerespectarea termenului de aplicare a sancţiunii disciplinare.

Domenii speta

Spete similare