Contestaţie la executare

Dosar nr. 1496/244/2010 contestaţie la executare

R O M Â N I A

TRIBUNALUL VASLUI

CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ Nr. 247/R/2011

Şedinţa publică de la 08 Februarie 2011

Instanţa constituită din:

PREŞEDINTE PETRUŞ CIPRIAN DIACONARU

Judecător DIANA ELENA SÎRGHI

Judecător MIRELA-CRISTINA ŢÂRLEA

Grefier RAMONA AGAFIŢEI

Pe rol se află soluţionarea recursului civil formulat de recurent – contestator CONSILIUL LOCAL BUNEŞTI AVEREŞTI, în contradictoriu cu  intimaţii  D L, IL MV ML, HV, DE,  TG, TV, MM, GL, DM, GI, CD, CE, RM, DU, împotriva sentinţei civile nr. 1050/10.11.2010 a Judecătoriei Huşi, având ca obiect contestaţie la executare.

La apelul nominal, făcut în şedinţa publică, au răspuns reprezentantul recurentului – contestator, consilier Agripina Costel, ce depune delegaţia nr. 298/07.02.2011 şi intimatul CE, lipsă fiind celelalte părţi.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă care învederează următoarele: cauza se află primul termen de judecată; procedura de citare este legal îndeplinită; recursul a fost declarat şi motivat în termen; nu s-a depus timbrajul; nu s-a depus întâmpinare; nu s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă;

S-au verificat actele şi lucrările dosarului, după care,

Instanţa identifică pe intimatul C E care se legitimează cu.

Consilier Agripina Costel depune chitanţa nr. /08.02.2011, reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 97 lei şi timbru judiciar în valoare de 3 lei.

Instanţa constată achitată taxa judiciară de timbru şi aplicat timbru datorate de recurent pentru cererea de recurs.

Nemaifiind cereri noi de formulat, excepţii de invocat sau acte de depus la dosar, instanţa constată terminată cercetarea judecătorească şi acordă cuvântul în susţinerea motivelor de recurs invocate.

Recurentul – contestator Consiliul Local Buneşti Avereşti, prin consilier Agripina Costel, având cuvântul în susţinerea motivelor de recurs invocate, solicită admiterea recursului şi suspendarea executării silite privind plata sumei stabilite prin decizia Curţii de Apel Iaşi pentru imposibilitate de plată.

Intimatul având cuvântul în apărare, solicită respingerea recursului şi consideră că este vorba de o rea – voinţă din partea recurentei cu privire la neaplicarea hotărârii judecătoreşti.

Precizează că la momentul aprobării bugetului pe anul 2010, s-a defalcat suma de 50 000 ron pentru astfel de plăţi însă suma nu a revenit personalului.

În temeiul art. 150 Cod proc.civ., instanţa declară dezbaterile închise şi lasă cauza în pronunţare, după care s-a trecut la deliberare conform art. 256 Cod procedură civilă, dându-se decizia de faţă.

INSTANŢA

Deliberând asupra recursului civil de faţă constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr.  1050 din 10.11.2010 a Judecătoriei Huşi,  a fost respinsă  acţiunea civilă formulată de contestatorul Consiliul Local Buneşti Avereşti, în contradictoriu cu intimaţii  având ca obiect contestaţie la executare.

S-a dispus restituirea cauţiunii în cuantum de 1507 lei achitate de contestator şi pusă la dispoziţia instanţei cu chitanţa seria TA nr.1483809 din 17.09.2010 achitată la CEC Bank Huşi cu recipisa 433801/1.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin decizia civilă nr.626 din 29.05.2009 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi debitorul-contestator a fost obligat să achite creditorilor intimaţi contravaloarea tichetelor cadou aferente anilor 2006-2007 iar în luna aprilie 2010, intimaţii au solicitat executarea silită a acesteia, adresându-se personal cu câte o cerere în acest sens BEJ. Guţu Adrian din Huşi, formându-se dosarul de executare nr.117/2010.

Prin încheierea dată în camera de consiliu la data de 11.05.2010, Judecătoria Huşi a încuviinţat executarea silită a deciziei civile, astfel că în mod corect s-a trecut la emiterea somaţiei către debitoare, respectiv a procesului-verbal la data de 11.06.2010.

Coroborând dispoziţiile art. 3711 şi ale art. 3712 Cod procedură civilă,prima instanţă a reţinut că,  în mod corect intimaţii s-au adresat cu cerere de executare silită, având în vedere că hotărârea judecătorească era definitivă şi irevocabilă. Din probele administrate nu a rezultat că debitoarea - contestatoare este în imposibilitate de plată a sumei totale de 150.746 lei cu titlu de tichete cadou pentru ani 2006-2007, această împrejurare nefiind dovedită în cauză.

Debitorul-contestator a invocat prevederile OUG nr.18 din 9 martie 2010, solicitând suspendarea executării silite, având în vedere că titlul executoriu se referă la drepturi băneşti care sunt asimilate unor drepturi de natură salarială.

Potrivit OUG nr.18 din 9 martie 2010 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, s-a stabilit ca plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii în perioada 1 ianuarie - 31 decembrie 2010 să se realizeze în trei tranşe în perioada anilor 2011, 2012 şi 2013, bineînţeles în cotele stipulate în literele a,b şi c ale art.1.

În preambulul acestei ordonanţe s-a stipulat clar considerentele pentru care s-au dispus asemenea măsuri, având în vedere dificultăţile întâmpinate până în prezent în ceea ce priveşte executarea hotărârilor judecătoreşti având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar.

Ori, în speţă, din conţinutul deciziei civile nr.626 din 29.05.2009 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, rezultă că intimaţii-creditori au obţinut în justiţie recunoaşterea unui drept care nu este de natură salarială, tichetele cadou, aşa cum sunt ele prevăzute de legea 193/2006 având un caracter de indemnizaţie şi de asemenea, se atribui după anumit criterii (potrivit art.42 al.2 lit.b din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional), ceea ce nu este echivalent cu un drept salarial. În acelaşi sens, prima instanţă a reţinut şi prevederile art.48 al.1 din legea 128/1997 şi ale art.50 al.12 din legea 128/1997 .

Reţine instanţa de fond că, însăşi contestatorul realizând că aceste tichete cadou nu au caracter de drepturi de natură salarială, a motivat că ele se circumscriu sferei de noţiune a obligaţiilor băneşti, încercând să acrediteze ideea că şi acestor categorii de drepturi li se adresează OUG.18/2010 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.

Faţă de considerentele expuse, instanţa a respins cererea contestatoarei ca fiind neîntemeiată.

În baza art.274 Cod procedură civilă, ia act că intimaţii-creditori nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Faţă de soluţia pe fond a cererii de contestaţie, instanţa a dispus restituirea cauţiunii în cuantum de 1.507 lei achitate de contestator şi pusă la dispoziţia instanţei cu chitanţa seria TA nr.1483809 din 17.09.2010 achitată la CEC Bank Huşi cu recipisa 433801/1, conform dispozitivului sentinţei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat  recurs Consiliul Local Buneşti Avereşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru următoarele considerente:

În motivarea recursului, contestatoarea a arătat că, instanţa de fond a apreciat în mod eronat că probele administrate nu dovedesc imposibilitatea de plată a sumei de 150. 746 lei cu titlu de tichete cadou pentru anii 2006 -2007,  suma la a cărei plată a fost obligat prin decizia civilă nr. 626/29. 05. 2009 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, deoarece această  sumă poate fi plătită numai din veniturile proprii ale comunei Buneşti-Avereşti, iar veniturile proprii realizate, nu cele estimate şi prevăzute la începutul anului bugetar, demonstrează imposibilitatea reală de plată, aspect ce rezultă şi din referatul compartimentului contabilitate din cadrul aparatului de specialitate al primarului comunei Buneşti-Avereşti, privind situaţia veniturilor proprii încasate în perioada 2007-2009.

Arată recurentul că, bugetul nu i-a permis niciodată şi nici nu îi permite să efectueze integral, plata sumei de 150. 746 lei reprezentând tichete cadou - care nu au reprezentat niciodată o obligaţie legală pentru angajator ci doar o facultate a angajatorului, funcţie de veniturilor proprii încasate -, numai că instanţa de judecată a ridicat-o la rang de obligaţie .

A mai învederat recurentul că, prevederile OUG nr. 71/2009, cu modificările şi completările ulterioare, prin care s-a stabilit plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii, în perioada 1 ianuarie - 31 decembrie 2010, pot fi aplicate în speţă, deoarece, aceste drepturi au fost obţinute în virtutea calităţii de salariaţi, şi sunt asimilate unor drepturi de natură salarială, neavând sub nici o formă caracter de indemnizaţie, aşa cum motivează instanţa de judecată astfel încât, dacă legiuitorul a considerat să dispună acordarea în trei tranşe a drepturilor salariale şi celor de natură salarială câştigate de personalul din sectorul bugetar în instanţă, şi devenite executorii, poate fi luată în considerare şi aplicată această regulă şi la această speţă, chiar dacă legiuitorul nu face referire în mod direct la acest fel de drepturi băneşti, pe care suntem obligaţi să-i plătim, situaţia fiind, cu certitudine, unică în practica judecătorească.

Recursul nu a fost motivat în drept.

În dovedirea recursului, recurentul a ataşat declaraţiei de recurs, un set de înscrisuri ( filele 6 – 19) .

Intimaţii nu au formulat întâmpinare.

În recurs nu au fost administrate probe noi.

Analizând cauza prin prisma motivelor de recurs, a probelor administrate, dar şi sub toate aspectele potrivit art. 304 ind. 1 Cod procedură civilă, instanţa de control judiciar constată că recursul este nefundat, pentru următoarele considerente :

Prin decizia civilă nr.626 din 29.05.2009 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi  recurentul contestator a fost obligat să achite creditorilor intimaţi contravaloarea tichetelor cadou aferente anilor 2006-2007 precum şi cheltuielile de judecată  iar pentru că acesta nu a executat de bună voie  obligaţia, . intimaţii au solicitat executarea silită a acesteia, adresându-se personal cu câte o cerere în acest sens BEJ. Guţu Adrian din Huşi, formându-se dosarul de executare nr.117/2010.

Prin încheierea dată în camera de consiliu la data de 11.05.2010, Judecătoria Huşi a încuviinţat executarea silită a deciziei civile, astfel că în mod corect s-a trecut la emiterea somaţiei către debitoare, respectiv a procesului-verbal la data de 11.06.2010.

Prin  O.U.G. nr. 71 din 17 iunie 2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar (publicată în Monitorul Oficial nr. 416 din 18 iunie 2009) (art. 3) s-a reeşalonat în mod unilateral plata tuturor titlurilor executorii cu toate că ordonanţa de guvern similară anterioară fusese declarată neconstituţională în această privinţă (art. 1(1)) şi s-a suspendat până în anul 2012 orice procedură de executare silită (art. 1 (2)), urmând ca să se stabilească în viitor o procedură de plată a acestor titluri (art. 2). Ulterior, prin .U.G. nr. 45 din 19 mai 2010 pentru modificarea art. 1 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 71/2009  privind plata unor sume prevăzute in titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar (publicată în Monitorul Oficial nr. 337 din 20 mai 2010  ) s-a reeşalonat din nou în mod unilateral plata tuturor titlurilor executorii cu toate că ordonanţa de guvern similară anterioară fusese declarată neconstituţională în această privinţă (art. 1(1)) şi s-a suspendat până în anul 2012 orice procedură de executare silită (art. 1 (2)), urmând ca să se stabilească în viitor o procedură de plată a acestor titluri (art. 2).

În final, prin OUG nr. 113 din 8 decembrie 2010, privind modificarea alin. (1) al art. II din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 45/2010 pentru modificarea art. 1 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute in titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar (publicată în Monitorul Oficial nr. 853 din 20 decembrie 2010  ) s-a procedat la o nouă reeşalonare a sumelor datorate

Dispoziţii legale incidente :

Cod procedură civilă : 399 alin 1 teza I-a şi alin 2: „ (1) Împotriva executării silite, precum şi împotriva oricărui acte de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare…De asemenea, dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută la art. 2811, se poate face contestaţie şi în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu, precum şi în cazul în care organul de executare refuză să înceapă executarea silită ori să îndeplinească un act de executare în condiţiile prevăzute de lege.(2) Nerespectarea dispoziţiilor privitoare la executarea silită însăşi sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancţiunea anulării actului nelegal.” ; art. 399 alin 21 : „(2^1) De asemenea, după ce a început executarea silita, cei interesaţi sau vătămaţi pot cere, pe calea contestaţiei la executare, si anularea încheierii prin care s-a dispus investirea cu formula executorie, data fără îndeplinirea condiţiilor legale.”. Art. 3717 alin 1 – 3: „ (1) Partea care solicita indeplinirea unui act sau a altei activitati care intereseaza executarea silita este obligata sa avanseze cheltuielile necesare in acest scop. Pentru actele sau activitatile dispuse din oficiu cheltuielile se avanseaza de catre creditor. (2) Cheltuielile ocazionate de efectuarea executarii silite sunt in sarcina debitorului urmarit, afara de cazul cand creditorul a renuntat la executare sau daca prin lege se prevede altfel. De asemenea, debitorul va fi tinut sa suporte cheltuielile de executare facute dupa inregistrarea cererii de executare si pana la data realizarii obligatiei stabilite in titlul executoriu prin executare voluntara. (3) Sumele ce urmeaza sa fie platite se stabilesc de catre executorul judecatoresc, prin proces-verbal, pe baza dovezilor prezentate de partea interesata, in conditiile legii.”; 

Codul muncii, art. 155 :: Salariul cuprinde : salariul de bază, sporurile, indemnizaţiile, precum şi alte adaosuri ”

Contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2007 – 2010 : art. 42 alin 2 : „ (2) Alte venituri sunt: b) tichetele de masa, tichetele cadou, tichetele de creşă si alte instrumente similare acordate conform prevederilor legale si înţelegerii părţilor.” 

OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevazute in titluri executorii avand ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, modificată şi completată : art. 1 alin 2  „ (2) În cursul termenelor prevazute la alin. (1) şi (1^1) orice procedura de executare silita se suspenda de drept.” .

Din analiza celor recursului, raportat la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale incidente, rezultă că acesta este neîntemeiat, soluţia instanţei de fond fiind legală deşi cu o motivare  eronată .  .

Contestaţia  la executare, este mijlocul procesual prin care părţile interesate sau vătămate prin modul de realizare a executării silite, cu neobservarea sau ignorarea condiţiilor şi formalităţilor stabilite de procedura execuţională, se pot plânge instanţei competente în vederea desfiinţării sau anulării formelor sau actelor de executare nelegale.  Vizând exclusiv desfiinţarea măsurilor nelegale de urmărire silită, contestaţia la executare nu are aptitudinea declanşării unei noi judecăţi de fond.

În primul rând, instanţa constată că, drepturile ce fac obiectul titlului executoriu sunt drepturi de natură salarială, aşa cum reiese din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 155 Codul munci cu cele ale art. 42 alin 2 din contactul colectiv de muncă, aşa cum au fost redate mai sus.

În al doilea rând, instanţa de control judiciar reţine faptul că nu se contestată legalitatea actelor de executare, astfel încât din acest punct de vedere contestaţia la executare şi implicit recursul sunt nefondate.

Recursul este nefondat şi în ceea ce priveşte solicitarea privind suspendarea executării silite, din două considerente.

Astfel, ne aflăm în situaţia unei suspendări de drept ce operează fără intervenţia instanţei, aceasta din urmând putând doar să cenzureze actele de executare  emise cu nerespectarea dispoziţiilor legale  ce dispun suspendarea. Cum recurentul nu a solicitat acest lucru, instanţa nu poate proceda la verificarea actelor de executare, fiind ţinută de principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil.

În al treilea rând,  instanţa constată că dispoziţiile art. 1 alin 2 din OUG nr. 71/2009 contravin dispoziţiilor CEDO, respectiv art. 6 paragraf  1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei.

?Din perspectiva reglementărilor internaţionale :

Conform art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.

De asemenea, art. 20 alin 2 din Constituţia României  prevede că : „2) Dacă exista neconcordante între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile” .

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului: art. 17 : „1. Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât şi în asociaţie cu alţii.; 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.”

Potrivit dispoziţiilor art. 148 alin 2 din Constituţia României , „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne.

Conform  alin 4 al aceluiaşi articol , „Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2).

De asemenea art. 4 alin 3 teza II-a şi a III-a Versiunea Consolidată a Tratatului Privind Uniunea Europeană (publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 83 din 30 martie 2010 )  stipulează că : „Statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituţiilor Uniunii. Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale şi se abţin de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii. ” .

Art. 6 alin 1 teza 1 şi teza 2  şi alin 3 din Versiunea Consolidată a Tratatului Privind Uniunea Europeană (publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 83 din 30 martie 2010 ) prevede expres că : „Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile si principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adoptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor”. „ Drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Cartă se interpretează în conformitate cu dispoziţiile generale din titlul VII al Cartei privind interpretarea şi punerea sa în aplicare şi cu luarea în considerare în mod corespunzător a explicaţiilor menţionate în Cartă, care prevăd izvoarele acestor dispoziţii. ” (3) Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi astfel cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, CONSTITUIE PRINCIPII GENERALE ALE DREPTULUI UNIUNII. “

 CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE A UNIUNII EUROPENE (publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 83 din 30 martie 2010 ): art. 17 alin 1 : “ Dreptul de proprietate (1) Orice persoană are dreptul de a de?ine în proprietate, de a folosi, de a dispune ?i de a lăsa mo?tenire bunurile pe care le-a dobândit în mod legal. Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauză de utilitate publică, în cazurile ?i condi?iile prevăzute de lege ?i în schimbul unei despăgubiri juste acordate în timp util pentru pierderea pe care a suferit-o. Folosin?a bunurilor poate fi reglementată prin lege în limitele impuse de interesul general.  “ şi art. 52 alin 1 şi 3 “ (1) Orice restrângere a exerciţiului drepturilor şi libertăţilor recunoscute prin prezenta cartă trebuie să fie prevăzută de lege şi să respecte substanţa acestor drepturi şi libertăţi. Prin respectarea principiului proporţionalităţii, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare şi numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesităţii protejării drepturilor şi libertăţilor celorlalţi. 3) În măsura în care prezenta cartă conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de convenţia menţionată. Această dispoziţie nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecţie mai largă.

Înainte de a trece la verificarea încălcării drepturilor recunoscute reclamantei de dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului,  instanţa va face câteva precizări cu privire la posibilitatea sa de a aplica cu prioritate reglementările internaţionale, în condiţiile în care constată că normele interne vin în contradicţie cu acestea . 

Astfel, în ceea ce priveşte Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,  ca principiu general, dispoziţiile acesteia au forţă constituţională şi supralegislativă .

Este de observat că, normele juridice internaţionale privitoare la protecţia drepturilor omului au aplicabilitate directă în dreptul intern – self exuecuting -  obligaţia interpretării şi aplicării dispoziţiilor constituţionale în materia drepturilor omului în conformitate cu tratatele internaţionale ratificate de România, deci şi în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei, se impun tuturor autorităţilor publice române deoarece prevederile Constituţiei au aplicabilitate directă .

Convenţia  Europeană a Drepturilor Omului nu prescrie pentru state obligativitatea încorporării dispoziţiilor sale în dreptul lor intern însă, acest lucru rezultă din principiile generale ale dreptului internaţional coroborate cu spiritul Convenţiei şi cu acela al lucrărilor ei preparatorii. Art. 1 al Convenţiei prevede că părţile contractante “recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile” pe care aceasta le defineşte, fapt ce implică, indirect, ideea aplicării obligatorii a dispoziţiilor Convenţiei în dreptul intern al  statelor contractante.

Spre exemplificare, CEJ a impus pentru prima dată acest principiu în hotărârea Van Gend en Loos din 5.2.1963, rămasă de referinţă. In speţă, se pusese problema aplicabilităţii directe a art.12 (devenit art.25) al Tratatului .

În  aceeaşi jurisprudenţă constantă a  CCJE, s-a dispus : ’’judecătorul naţional însărcinat să aplice, în cadrul competenţei sale, dispoziţiile dreptului comunitar, are obligaţia de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziţie contrară a legislaţiei naţionale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aştepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional’” Hotărârea din 9 martie 1978, dată în cauza Amministrazione delle finanze dello Stato/Simmenthal, nr. C 106/77 .

Recent, Curtea Europeană a subliniat că, chiar dacă statele contractante nu au obligaţia formală de a încorpora Convenţia şi protocoalele adiţionale în ordinea internă de drept, din principiul subsidiarităţii rezultă că jurisdicţiile naţionale au obligaţia să interpreteze şi să aplice înseşi normele lor de drept intern în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei  iar Curtea este competentă să verifice dacă modul în care este interpretat şi aplicat dreptul intern produce efecte compatibile cu principiile Convenţiei, din care face parte integrantă şi  jurisprudenţa instanţei europene ( 30 mai 2000, Carbonara et Ventura împotriva Italiei, paragraf 68; 22 martie 2001, Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei, paragraf 49). Încă de la primele sale hotărâri Curtea a reţinut că drepturile şi libertăţile  pe care Convenţia le înscrie în Titlul I sunt recunoscute direct oricărei persoane care se află sub jurisdicţia statelor contractante ( 18 iunie 1971, DE Wilde, Ooms şi Versyp înpotriva Belgiei, paragraf 82) confirmată de curând şi prin  faptul că, prin jurisprudenţa sa, Convenţia are aplicabilitate directă în toate statele contractante ( 27 martie 2003, Scordino împotriva Italiei).

Totodată instanţa de contencios al drepturilor omului a reţinut  că este fundamental pentru mecanismul de protecţie stabilit de Convenţie ca înseşi sistemele naţionale de drept să permită redresarea eventualelor încălcări ce eventual s-au produs, Curtea exercitând controlul său cu respectarea principiului subsidiarităţii ( 10 mai 2001, Z et autresc/Royaume – Uni, paragraf 103).

Nu în ultimul rând, CONSILIUL CONSULTATIV AL JUDECĂTORILOR EUROPENI prin OPINIA nr. 9/10.11.2006 adresată Comitetului de Miniştrii a Consiliului Europei art. C lit. c) pct. 45 reţine statuările CJCE potrivit cărora : „45. CCJE subliniază că este recomandabil ca, în timpul modificării legislaţiei, legiuitorii să aibă în vedere recomandările Consiliului Europei. În mod similar, judecătorii, atunci când interpretează legea, ar trebui să se conformeze standardelor internaţionale, chiar şi celor care sunt considerate “soft law”” dar şi acelea potrivit cu care : „ CCJE încurajează, în ciuda diferenţelor dintre sistemele legale din Europa, eforturile pe care sistemele naţionale le pot face, în calitatea lor de interpreţi şi garanţi ai regulii de drept, dacă este necesar prin organizarea de schimburi de experienţă, pentru asigurarea faptului că dreptul naţional, incluzând jurisprudenţa, respectă jurisprudenţa CEDO; în particular, prin asigurarea redeschiderii unui caz, după ce CEDO a statuat existenţa unei violări a Convenţiei şi a Protocoalelor Adiţionale, iar violarea nu poate fi îndepărtată sau reparată în alt fel decât prin audierea cauzei;” .

Reţinând această bogată jurisprudenţă, este evident că, în cazul în care,  instanţele de judecată constată că legile interne încalcă pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conţinând dispoziţii mai puţin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi şi să facă aplicarea celor din reglementarea internaţională mai favorabilă.

În acelaşi sens, este şi literatura de specialitate care arată că: „ Judecătorul naţional – ca organ al statului independent de puterea legiuitoare – poate aplica în mod direct Recomandarea (2004)5 a Comitetului de Miniştri către statele membre privind verificarea compatibilităţii proiectelor de lege, a legilor în vigoare şi a practicilor administrative cu standardele impuse de C.E.D.O. (adoptată la 12.05.2004, la cea de-a 114-a sesiune). Modalitatea concretă în care se poate ajunge la acest obiectiv este indicată în pct.12 din Anexa la Recomandarea mai sus menţionată: “pentru asigurarea compatibilităţii, este suficient să se procedeze la schimbări de jurisprudenţă şi de practică. În conformitate cu sistemul juridic al unor state membre, compatibilitatea ar putea fi asigurată prin simpla neaplicare a măsurilor legislative respective“.  Punctul III.28 din aceiaşi Anexa la Recomandare prevede ca modalitate de verificare a compatibilităţii legilor în vigoare şi a practicii administrative de către instituţiile judiciare următoarele:“verificarea poate avea loc în cadrul procedurilor judiciare iniţiate de persoane care au calitate procesuală activă sau chiar de organe ale statului, persoane sau organisme care nu sunt afectate direct “

 I.  Prin refuzul executării hotărârii judecătoreşti - decizia civilă nr.626 din 29.05.2009 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi  , irevocabilă, se încălcă dreptul intimaţilor  la un proces echitabil, aşa cum este consacrat de art. 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că articolul 6 paragraful 1 garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanţă să judece orice contestaţie privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil, consacrând în acest fel "dreptul la o instanţă", unul dintre aspectele acestui drept fiind dreptul de acces, adică dreptul de a sesiza o instanţă în materie civilă (hotărârea Philis c. Greciei din 27 august 1991).

Totuşi, dreptul ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână inoperantă (fără efect) în detrimentul uneia dintre parţi.

Aceste principii au o mai mare importanţă în contextul contenciosului administrativ, cu ocazia unui diferend a cărui rezolvare este determinantă pentru drepturile civile ale justiţiabilului.Or, protecţia efectivă a justiţiabilului, restabilirea legalităţii, implică obligaţia administraţiei de a se plia unei sentinţe sau hotărâri pronunţate de o asemenea instanţă.

Daca administraţia refuză sau omite să execute hotărârea judecătorească sau întârzie să o facă, garanţiile articolului 6, de care a beneficiat justiţiabilul, în cursul fazei judiciare a procedurii, şi-ar pierde raţiunile de a fi.

În cauza Sabin Popescu c. României Curtea a amintit că dreptul de acces la justiţie, garantat de art. 6 din Convenţie, protejează şi executarea hotărârilor judecătoreşti definitive şi obligatorii şi, în consecinţă, executarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi împiedicată, anulată sau întârziată într-un mod excesiv.

Într-un raport al Comisiei în cauza Beis c. Greciei, se consideră că dreptul la o instanţă ar deveni în întregime iluzoriu şi teoretic dacă autorităţile statului ar putea refuza, fără a încălca articolul 6 al Convenţiei, să se supună unor hotărâri judecătoreşti date în contra lor, în litigii implicând determinarea drepturilor şi obligaţiilor civile. Acelaşi lucru este valabil şi pentru instituţiile de drept public, care sunt asimilate, în dreptul intern, într-o mare măsură, statului.

Neexistând posibilitatea satisfacerii creanţei prin căi care să nu necesite acordul statului, Curtea a considerat că acesta din urmă nu poate refuza executarea creanţei. Aceasta opinie a fost confirmată de Curte în hotărârea din cauza Antonakopoulos, Vortsela şi Antonakopoulou c. Greciei.

În cauza Oneryildiz c. Turciei, în care, după ce menţionează că reclamantul dobândise dreptul la o despăgubire, care nu fusese plătită, Curtea face trimitere la principiul stabilit în hotărârea Hornsby c. Greciei, arătând că preeminenţa dreptului implică obligaţia statului sau unei autorităţi publice de a se plia unei hotărâri judecătoreşti pronunţate împotriva lor, fără a aştepta o procedură de executare silită.

În cauza Metaxas c. Greciei, Curtea a menţionat că nu este oportun să se ceară unei persoane, care a obţinut o creanţă contra statului în urma unei proceduri judiciare, sa iniţieze procedura executării pentru satisfacerea creanţei sale (a se vedea şi Karahalios c. Greciei, cauza 62503/00, decizia de admisibilitate din 11 decembrie 2003, § 23).

Şi în cauza Costin c. României, Curtea a arătat că ar fi excesiv să pretinzi unui reclamant care a obţinut o hotărâre judecătorească definitivă contra Statului, să intenteze din nou acţiuni contra autorităţii cu scopul de a obţine executarea obligaţiei în cauză.

În consecinţă, statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea unor asemenea hotărâri.

Lipsa fondurilor autorităţii publice nu este considerată un motiv justificat pentru întârziere. Potrivit statuărilor instanţei de contencios european al drepturilor omului, dacă o reformă radicală a sistemului politic şi economic al unei ţări sau situaţia sa financiară poate justifica, în principiu, limitări draconice ale despăgubirilor, atare circumstanţe nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din Convenţie, cum ar, de exemplu,  principiul legalităţii şi cel al autorităţii şi efectivităţii puterii judecătoreşti (cauza Broniowski, împotriva Poloniei, paragrafele 175, 183 şi 184). Cu atât mai mult, absenţa totală a despăgubirilor nu se poate justifica nici măcar în context excepţional, în prezenţa unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin Convenţie (Hotărârea din 21 iulie 2005 în Cauza Străin şi alţii împotriva României, publicată în M. Of. nr.99 din 2 februarie 2006, paragraful 53).

Mai mult decât atât prin hotărârea din 20 mai 2010, dată în cauza LELAS c. CROAŢIEI (nr. 55555/08, paragraf 74 – teza finală), CEDO a arătat fără echivoc faptul că, : „Cu alte cuvinte, riscul născut din orice greşeală făcută de către autorităţile de stat trebuie să fie suportate de către stat şi ERORILE NU TREBUIE SĂ FIE REMEDIATE PE CHELTUIALA PERSOANEI INTERESATE, în special în cazul în care nici un alt interes privat nu este în joc (a se vedea Trgo v. Croaţia , nu 35298/04, § 67, 11 iunie 2009;. Gashi c. Croaţia, nr 32457/05, § 40, 13 decembrie 2007;.. şi Radchikov c. Rusiei, nr. 65582/01, § 50, 24 mai 2007 )” .

În cauza KECKO C. UCRAINEI, hotărârea din 8 noiembrie 2005 (nr. 63134/00 , paragraf 26 teza finală ) s-a reţinut că : „Curtea nu accepta argumentul referitor la buget invocat de către Guvern, deoarece NU ESTE PERMIS UNEI  AUTORITĂŢI DE STAT SĂ INVOCE LIPSA DE FONDURI CA O SCUZĂ PENTRU A NU-ŞI ONORA OBLIGAŢIILE SALE (a se vedea, mutatis mutandis, Burdov c. Rusiei, nr. 59498/00, § 35, CEDO 2002-III).” Aceeaşi linie a jurisprudenţei a fost menţinută de instanţa de contencios european şi în două cauze împotriva României CEDO reiterând, prin hotărârea din 26 ianuarie 2010, dată în cauza AURELIA POPA c. ROMÂNIEI ( nr. 1690/05, paragraf 24)  că : „Curtea reaminteşte că a statuat deja că, chiar dacă procedura este în curs de faliment poate justifica unele întârzieri în plata unei datorii, o astfel de procedură împotriva unei societăţi sub responsabilitatea statului nu poate în temeiul convenţiei, pentru a justifica neplata de către autorităţile de o cerere care decurge dintr-o oprire mort. Ca atare, ar trebui să fie reiterat faptul că autorităţile nu pot scuza lipsa de resurse pentru a nu executa o datorie pe baza unei hotărâri judecătoreşti (Moldoveanu, § 35; Grigoryev şi Kakaurova, supra, § § 16 şi 37, Shlepkin c. Rusiei, nr 3046/03, § 25, 1 februarie 2007 şi, mutatis mutandis, Kletsova c. Rusiei, nr 24842/04, § 30, 12 aprilie 2007 şi Burdov c. Rusiei, nr 59498/00, § 35 , CEDO 2002-III).” Acelaşi lucru fiind statuat anterior prin hotărârea din 29 iulie 2008, dată în cauza MOLDOVEANU c. ROMÂNIEI ( nr. 13386/02, paragraf 35) .

În plus, o procedură de executare silită, în dreptul român nu îşi poate produce efectele într-un termen rezonabil din pricina Ordonanţei Guvernului României nr. 22 din 30 ianuarie 2002, privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată şi completată prin Legea nr. 288 din 15 mai 2002 şi modificată şi completată prin Legea nr.110 din 25 aprilie 2007.

Anterior anului 2002 nu existau în dreptul intern texte legale care sa consacre o imunitate de executare a statului şi instituţiilor publice.

Ordonanţa Guvernului României nr. 22 din 30 ianuarie 2002, privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată şi completată prin Legea nr. 288 din 15 mai 2002 şi modificată şi completată prin Legea nr.110 din 25 aprilie 2007, a introdus o diferenţiere între stat (instituţiile publice) şi restul subiectelor de drept, prevăzând că:

"Art. 1: Creanţele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituţiilor publice se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligaţia de plată respectivă.

Art. 2 : Dacă executarea creanţei stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituţia debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somaţia de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.

Art. 3 : În cazul în care instituţiile publice nu îşi îndeplinesc obligaţia de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă şi/sau potrivit altor dispoziţii legale aplicabile în materie."

Curtea Constituţională a României a fost sesizată în numeroase rânduri pentru a examina constituţionalitatea O.G. nr. 22/2002. În decizia nr. 161/22.04.2003, Curtea a reţinut că ,,ar fi disproporţionat şi inechitabil a recunoaşte creditorilor instituţiilor publice dreptul de a-şi valorifica creanţele împotriva acestora în condiţiile dreptului comun, cu consecinţa perturbării grave a activităţii care constituie însăşi raţiunea de a fi a unor asemenea instituţii. Astfel, Ordonanţa Guvernului României nr. 22/2002 consacră, în materia executării creanţelor faţă de instituţiile publice, un regim derogatoriu de la dreptul comun, atât prin aceea ca instituie restricţii în urmărirea fondurilor băneşti ale acestora, cât şi pentru că limitează o atare urmărire exclusiv la fondurile băneşti”, timp de 6 luni.

În alte decizii, Curtea Constituţională a României, fără a reveni expres asupra acestei opinii, arată că "indiscutabil, ordonanţa instituie anumite limite ale executării, în sensul ca aceasta nu se poate face asupra oricăror resurse băneşti ale instituţiilor publice, ci numai asupra acelora alocate special de buget în acest scop. Această limitare nu este însă contrară Legii fundamentale, ci este în concordanţă cu principiile consacrate de aceasta şi nu înfrânge regula accesului liber la justiţie sau dreptul la un proces echitabil. Interzicerea executării silite asupra altor fonduri băneşti decât cele alocate de la bugetul de stat în acest scop nu constituie o discriminare a creditorului în favoarea statului, ci o normă de protecţie de interes general, fiind de neconceput ca pe calea executării silite a unui titlu executoriu să se ajungă la lipsirea unei instituţii publice de resursele sale financiare destinate acoperirii altor cheltuieli decât cele stabilite prin titlul executoriu.

Prin hotărârea din 20 iulie 2004, din cauza Shmalko c. Ucrainei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea dreptului la un proces echitabil, arătând că debitorul era un organ al statului, iar executarea silită a hotărârilor împotriva sa putea fi realizată numai dacă statul prevedea şi acorda pentru cheltuielile respective sume în bugetul de stat al Ucrainei, neputându-i-se reproşa reclamantului că nu a declanşat proceduri judiciare împotriva executorului.

Situaţia este similară şi pentru Ordonanţa Guvernului României nr. 22/2002, care încalcă egalitatea în drepturi a persoanelor ce participă la raporturi juridice de drept privat, statul român, prin instituţiile sale, având putere de discreţie şi rămânând la bunul lui plac când va putea sau nu să execute o hotărâre judecătorească.

După ce am fost privaţi de Ministerul Justiţiei de plata unor sume la care aveam dreptul pentru munca prestată, acum, după aproximativ patru ani de când ar fi trebuit să fim plătiţi, aceeaşi instituţie ne privează de dreptul de a recupera sumele de bani câştigate potrivit unor hotărâri judecătoreşti ce au putere de lege.

În plus, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 75 din 11 iunie 2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluţionarea unor aspecte financiare în sistemul justiţiei, publicată în  Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 462 din 20 iunie 2008, Statul Român prin Guvernul României, debitor al obligaţiilor stabilite în sarcina sa prin hotărârile judecătoreşti irevocabile menţionate, a stabilit în mod unilateral, în art. III, că „ Plata sumelor prevăzute în titlurile executorii emise până la intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sistemul justiţiei, se va realiza, eşalonat, în termen de 18 luni de la intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, modalitatea de eşalonare fiind stabilită prin ordin comun al ministrului justiţiei, ministrului economiei şi finanţelor, preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.  Ordinul prevăzut la alin. (1) se emite în termen de 15 zile de la intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă şi va fi comunicat executorilor judecătoreşti, precum şi trezoreriei ori instituţiei bancare unde debitorii au deschise conturi”.

La propunerea Ministerului Finanţelor Publice, Guvernul a adoptat în data de 17 iunie 2009 o ordonanţă de urgenţă care organizează plata sporurilor sau altor drepturi salariale acordate sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti în sectorul bugetar pentru perioada 2010-2012.

Potrivit OUG, adoptate în data de 17 iunie 2009 modificată aşa cum am arătat mai sus, hotărârile judecătoreşti titluri executorii vor fi plătite după următorul program: a) în anul 2010 se plăteşte 34% din valoarea titlului executoriu; b) în anul 2011 se plăteşte 33% din valoarea titlului executoriu; c) în anul 2012 se plăteşte 33% din valoarea titlului executoriu pentru  ca ulterior să se dispună o nouă eşalonare, prin modificarea textului anterior  : a) în anul 2012 se plăteşte 34% din valoarea titlului executoriu; b) în anul 2013 se plăteşte 33% din valoarea titlului executoriu; c) în anul 2014 se plăteşte 33% din valoarea titlului executoriu.

În atare condiţii, văzând faptul că însăşi debitorii obligaţiei, instituţii ale Statului Român,  nu numai că refuză executarea de bună –voie, dar împiedică sau întârzie executarea silită a creanţelor, prin adoptarea unor acte normative speciale care prevăd regimuri diferenţiate de executare a obligaţiilor în raport cu alţi debitori de drept comun şi care stabilesc în mod unilateral termene şi condiţii de plată a creanţelor către intimaţi din prezenta cauză, creditorii ai obligaţiei, instanţa reţine că  dispoziţiile OUG nr. 71/2009 sunt de natură a le încălca acestora dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, sub aspectul nerespectării termenului rezonabil, precum şi al principiului egalităţii armelor în proces (Cauza Stran si Stratis Andreatis contra Greciei, Hotărârea din 9 decembrie 1994).

Pentru aceste considerente, instanţa de control judiciar  reţine că acestea nu pot fi aplicate raportat la art. 20 alin 2 din Constituţia României, urmând să dea prioritate prevederilor Convenţiei EDO  .

II. Prin refuzul executării hotărârilor judecătoreşti menţionate anterior este încălcat şi  dreptul la proprietate, prevăzut şi garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, text care prevede că „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.

Nu  poate fi justificată vreo cauză de utilitate publică sau alte condiţii, la care face referire textul mai sus-menţionat sau cele indicate de către recurentul contestator, care să  priveze intimaţii  de sumele de bani ce li se cuvin potrivit unei hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile.

Dacă un stat se bucură de imunitate de executare silită, refuzul său de a plăti suma de bani la care a fost obligat printr-o hotărâre judecătorească este de natură să încalce atât dreptul la un proces echitabil, cât şi dreptul de proprietate protejat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 (refuzul unui stat, care se bucură de imunitate de executare silită, de a se supune unei hotărâri judecătoreşti prin care era obligat să plătească o sumă de bani, care constituie un "bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, constituie o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, dacă nu poate fi justificată printr-una din excepţiile prevăzute în acel articol - "The Heirs of Dierckx", raportul Comisiei din 6 martie 1990).

În al doilea rând, paragraful 2, ca şi restrângere a dreptului prevăzut în paragraful 1 al art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei, de care s-ar putea prevala Statul Român în apărare, considerăm că nu este, de asemenea, aplicabil. Este inadmisibil de susţinut, de către Statul Român, că prin Ordonanţa Guvernului nr. 22 din 30 ianuarie 2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice stabilite prin titluri executorii se „reglementează folosinţa bunurilor conform interesului general” sau pentru a „asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor”.

Pentru aceste considerente urmează ca instanţa să respingă recursul declarat de către recurentul CONSILIUL LOCAL BUNEŞTI AVEREŞTI împotriva sentinţei civile nr. 1050 din 10.11.2010 pronunţată de Judecătoria Huşi, sentinţă  pe care o va menţine.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de către CONSILIUL LOCAL BUNEŞTI AVEREŞTI împotriva sentinţei civile nr. 1050 din 10.11.2010 pronunţată de Judecătoria Huşi pe care o menţine.

IREVOCABILĂ.

Pronunţată în şedinţa publică, azi 08 Februarie 2011.

Domenii speta

Spete similare