Asigurari sociale- recalculare pensie

Pensie militară. Majorarea punctajului cu 50% solicitată de contestator, nu i se aplică deoarece potrivit prevederilor art.169 al.3 din Legea nr.263/2010, de creşterea cu 50% a punctajelor medii anuale, beneficiază şi cei ale căror drepturi de pensie s-au deschis în perioada 01.04.2001 – 02.11.2008, dar numai în situaţiile în care la determinarea punctajului mediu anual s-au utilizat stagiile complete de cotizare prevăzute de legislaţia în vigoare în perioada respectivă, ceea ce nu este cazul contestatorului căruia i s-a deschis dreptul la pensie în anul 2009 şi nu are un stagiu complet de cotizare, stagiu care este de 35 de ani, ci el a beneficiat de un stagiu redus de cotizare, stagiu la care i s-a împărţit punctajul mediu anual, el fiind avantajat la calculul pensiei deoarece punctajul mediu anual i s-a împărţit la un stagiu de cotizare mai mic decât stagiul complet de cotizare.

Prin sentinţa civilă nr.339/04.02.2013 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr.3608/108/2012* s-a reţinut că contestatorul a fost poliţist şi a beneficiat de pensie de stat potrivit Legii nr.179/2004, fiind înscris la pensie de serviciu prin decizia nr.156528/24.08.2009.

Potrivit art.1 lit.b din Legea nr.119/2010, pensiile de stat ale poliţiştilor au devenit pensii în înţelesul Legii nr.19/2000, iar în urma intrării în vigoare a acestei legi, pârâtul M.A.I. prin C.P.S, a procedat la recalcularea pensiei de stat a contestatorului.

Astfel, potrivit art.3 al.1 din Legea nr.119/2010, pensia de stat a contestatorului care a fost poliţist şi care a fost stabilită potrivit legilor cu caracter special, s-a recalculat prin determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr.19/2000.

Prin urmare, pârâta C.P.S, a emis decizia nr.156528 din 12.12.2011 unde a calculat un cuantum al pensiei de 3.377 lei (fila 6 dosar) ca urmare a aplicării algoritmului de calcul prevăzut de Legea nr.19/2000, conform art.3 din Legea nr.119/2010.

Instanţa constată că prin faptul că pensia de stat a contestatorului, a devenit pensie în înţelesul Legii nr.19/2000, această pensie de stat care a fost acordată prin decizia nr.156528/24.08.2009, s-a transformat în pensie în înţelesul Legii nr.19/2000, fiind recalculată potrivit acestei legi, astfel încât pensia de stat pe care a primit-o contestatorul în baza legilor speciale, nu se mai plăteşte.

Astfel, instanţa constată că Legea nr.179/2004, care prevedea pensia de stat pe care a primit-o contestatorul, anterior emiterii deciziei contestate, a fost abrogată prin art.196 lit.e din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

În condiţiile în care pensia contestatorului s-a recalculat şi este reglementată de Legea nr.119/2010 coroborată cu Legea nr.19/2000, iar în prezent şi de Legea nr.263/2010, stabilirea de către instanţă a unei alte modalităţi de calcul a pensiei decât cea prevăzută de actele normative în vigoare, reprezintă un exces de putere săvârşit de către aceasta prin îndeplinirea unor atribuţii care revin exclusiv puterii legislative.

Menţinându-se în plată o decizie care a fost dată în baza unei legi care este în prezent abrogată, aşa cum solicită contestatorul, nu se poate face decât prin repunerea în vigoare de către instanţele de judecată, a acelor dispoziţii care au fost abrogate expres de legiuitor, ceea ce este inadmisibil.

Rolul instanţelor judecătoreşti se circumscrie doar aplicării şi interpretării legii şi nicidecum completării sau modificări acesteia.

Depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, reprezintă de fapt incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera activităţii executive sau legislative.

Prin urmare instanţele judecătoreşti nu au competenta de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege si de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, întrucât încalcă principiul separaţiei puterilor, consacrat în art.1 alin.(4) din Constituţie, precum si prevederile art.61 alin.(1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a tarii.

Instanţele judecătoreşti nu au o asemenea competenta, misiunea lor constituţională fiind aceea de a realiza justiţia, potrivit art.126 alin.(1) din Legea fundamentala, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenta, întinderea si exercitarea drepturilor lor subiective.

Cu privire la invocarea de către contestator a art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa constată că în materie de pensie, Curtea EDO accepta reduceri substanţiale ale cuantumului pensiei si/sau ale altor beneficii de asigurări sociale fără a ajunge la concluzia încălcării articolului 1 al Protocolului nr.1: aproximativ 43% (T. c. Suediei – reducere de la 8625 coroane la 4950 coroane – neîncălcare); aproximativ 38% (Jankovic c. Croatia, 12 octombrie 2000); 5% (Lenz c. Germaniei); reducerea cu 66% a pensiei principale (reclamantul mai primea alte 2 pensii, si reducerea fusese necesara pentru ca suma celor 3 pensii sa nu depăşească un plafon maximal stabilit de lege pentru pensiile publice – Callejas c. Spaniei, 18 iunie 2002); reduceri intre 30 si 50% din cuantumul unei alocaţii speciale pentru văduve (Adriana C. Goudswaard-Van Der Lans c. Olandei, decizie de inadmisibilitate din 22 septembrie 2005).

Comparând cuantumul pensiei de stat de care contestatorul a beneficiat în temeiul Legii nr.179/2004 cu drepturile de pensie rezultate în urma aplicării Legii nr.19/2000 rezultă o diferenţă de 287 lei, ceea ce înseamnă o micşorare a pensiei cu 7,83 %.

Prin decizia nr.871/25.06.2010 Curtea Constituţională a constatat că legea este constituţională, Curtea analizând constituţionalitatea legii si în raport cu dispoziţiile art.15 alin.2 din Constituţie precum şi cu respectarea principiului neretroactivităţii legii civile.

Curtea a reţinut ca textele legale criticate afectează pensiile speciale doar pe viitor si numai în ceea ce priveşte cuantumul acestora nu si stagiul efectiv de activitate, vârsta eligibila.

De asemenea şi prin decizia nr.1.283/29.09.2011, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr.119/2010 şi a constatat că eliminarea pensiilor de serviciu nu a reprezentat o sarcină individuală excesivă, această sarcină fiind suportată de cvasimajoritatea personalului care beneficia de astfel de pensii, în egală măsură.

Aceste statuări ale Curţii Constituţionale nu pot fi modificate de o instanţa de drept comun in interpretarea aceluiaşi principiu, acela al neretroactivităţii legii civile. 

În practica CEDO s-a statuat că instanţele naţionale pot şi chiar au obligaţia de a da prioritate convenţiei atunci când standardul fixat de legea constituţională internă este mai mic decât cel fixat de CEDO, astfel încât, deşi legea este declarată constituţională, ea poate, în circumstanţe concrete şi particulare, să încalce Convenţia.

Constituţia României consacră şi garantează atât inviolabilitatea dreptului de proprietate privată (art.44 şi 136 al. 5), dreptul cetăţenilor la pensie şi la un nivel  de trai decent (art.47), condiţiile privind restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi (art.53), egalitatea de drepturi a cetăţenilor art.16 al.1), dar şi neretroactivitatea legii civile (art.15 al. 2), iar nivelul de protecţie constituţională al acestor drepturi este cel puţin la nivelul normelor internaţionale în domeniul drepturilor omului.

Verificând conformitatea Legii nr.119/2010 cu principiile şi drepturile constituţionale mai sus arătate, Curtea Constituţională, prin decizia nr. 871/25.06.2010 a constatat că legea este constituţională. Este adevărat că prin deciziile de neconstituţionalitate Curtea Constituţională verifică doar conformitatea în abstract a legii cu Constituţia, în timp ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului se pronunţă asupra interpretării şi aplicării în concret a legii, verificând efectele pe care le poate avea aplicarea unei legi la o anumită stare de fapt.

Acest lucru înseamnă că instanţele de drept comun au obligaţia de a respecta statuările Curţii Constituţionale şi doar în mod cu totul şi cu totul excepţional poate constata că o anumită normă, declarată constituţională, produce efecte contrare Convenţiei într-un caz concret, în funcţie de circumstanţele speţei, iar nu în general, în abstract.

În stabilitatea efectelor contrare Convenţiei într-un caz dat, instanţele naţionale trebuie să aibă în vedere şi jurisprudenţa CEDO cu privire la definirea principiului ori dreptului pretins încălcat, iar hotărârea dată trebuie să se circumscrie limitelor stabilite în situaţii similare, nefiind admisibil ca instanţele naţionale să lărgească sfera definirii unui drept sau principiu, acest atribut aparţinând în exclusivitate Curţii Europene a Drepturilor  Omului.

Este adevărat că prin jurisprudenţa CEDO s-a stabilit că noţiunea de „bun” înglobează  orice interes al unei persoane de drept privat ce are o valoare economică, astfel că dreptul la pensie poate fi asimilat unui drept de proprietate, iar pensia unui bun proprietate privată. Cu toate acestea, jurisprudenţa CEDO a precizat că acest lucru nu înseamnă o garantare a dreptului de a primi o pensie într-un anumit cuantum. Dreptul ocrotit prin art.1 din protocol nr.1 la Convenţie nu este un drept absolut, el comportând limitări aduse de către stat, care sub acest aspect are o largă marjă de apreciere.

În acest sens, CEDO a acceptat reduceri substanţiale ale cuantumului unor pensii sau altor beneficii de asigurări sociale fără a ajunge la concluzia încălcării art. 1 al Protocolului nr.1.

Astfel, în cauza Callejas contra Spaniei din 18.06.2002 s-a constatat că reducerea cu 66% a pensiei principale nu constituie o încălcare a dreptului de proprietate. De asemenea în cauza Hasani contra Croaţiei (30.09.2010) reclamanta a  invocat o încălcare a dreptului de proprietate deoarece la data naşterii copilului  legea  prevedea o indemnizaţie de maternitate până la împlinirea vârstei de 3 ani, iar după 1 an legea a fost modificată în sensul că indemnizaţia se acordă doar până la împlinirea vârstei de 1 an, situaţie în care reclamantei i-a încetat plata acestei indemnizaţii. CEDO a reţinut că art.1 din Protocolul nr.1 nu conferă dreptul de a obţine proprietatea asupra unui bun .

Trebuie remarcat faptul ca noţiunea de „bun „, in sensul Convenţiei, se poate aplica, ţinând cont de natura pensiei - pensie speciala - părţii contributive a pensiei de serviciu, pentru care trebuie sa existe garanţii, nu si suplimentului - partea necontributivă, ce se suporta din bugetul de stat. Această distincţie dintre beneficiile de natură contributivă şi cele necontributive sub aspectul incidenţei art.1 din Protocolul adiţional la Convenţie, este abnotată chiar şi de CEDO în cauza Andrejeva împotriva Letoniei, 2009.

Această prevedere nu restricţionează în nici un fel libertatea statului de a decide să instituie sau nu o anumită formă de asistenţă socială sau o anumită schemă de asigurări sociale sau să abroge felul sau cuantumul beneficiilor plătite în cadrul acestor scheme.

În consecinţă, este la libera apreciere a statului de a decide cu privire la aplicarea oricărui regim de securitate socială sau de a alege tipul ori cuantumul beneficiilor pe care la acordă, singura condiţie impusă statului este aceea de a respecta art.14 din Convenţie, privind nediscriminarea.

Cu toate acestea, ingerinţa statului trebuie să corespundă celor 3 limitări, condiţii impuse  de art.1 din Convenţie şi anume: - ingerinţa să fie prevăzută de lege; - să existe un scop legitim; şi - să existe un raport rezonabil de proporţionalitate.

Prima condiţie este satisfăcută în cauză deoarece limitările aduse unor drepturi de pensie s-au realizat printr-o lege (Legea nr.119/2010).

Scopul legitim urmărit prin luarea măsuri a fost determinat de necesitatea diminuării cheltuielilor bugetare şi instituirea unui regim egalitar de pensii având la bază principiul contributivităţii şi eliminarea inechităţilor existente în sistem şi nu în ultimul rând, situaţia de criză economică şi financiară cu care se confruntă statul.

În analiza respectării condiţiei proporţionalităţii trebuie avut în vedere, astfel cum a subliniat şi Curtea Constituţională, că măsurile instituite prin legea nouă nu aduc atingere componentei contributive a dreptului reclamantei la pensie, fiind afectată doar componenta necontributivă care este supusă practic condiţiei ca statul  să dispună de resursele financiare pentru a putea fi acordată.

Transformarea pensiei de serviciu a contestatorului dobândită în temeiul din Legii nr.179/2004 într-o pensie de limită de vârstă al cărui cuantum s-a diminuat, reprezintă în mod cert o ingerinţă din partea Statului Român, însă analiza condiţiei proporţionalităţii trebuie să ţină cont în ce măsură contestatorul şi familia sa a fost lipsită în mod efectiv de mijloacele de subzistenţă.

Or, cuantumul redus al pensiei în litigiu este mai mare decât salariul mediu pe economie.

De asemenea, pensia contestatorului recalculată reprezintă de circa 10 ori nivelul pensiei minime de 350 lei stabilit pe anul 2011 (redenumită „ indemnizaţie socială pentru pensionari” conform  art.7 Legea nr.118/2010 privind unele măsuri  necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar) şi este de cca. 3,5 ori mai mare decât pensia medie lunară care este de circa 900 lei.

Prin urmare, nu se poate reţine că prin măsura luată, contestatorul a fost lipsit de mijloacele de subzistenţă.

Sub aspectul proporţionalităţii, lipsa despăgubirii pentru diminuarea pensiei nu poate conduce eo ipso la încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Curtea EDO lasă o marja mare de apreciere statelor în stabilirea propriilor politici in aceasta materie, iar aceasta marjă este si mai mare atunci când necesitatea intervenţiei statului rezultă din consecinţele pe care criza economica internaţională le produce asupra deficitului bugetar.

Prin decizia nr.29/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, s-a statuat că instanţele trebuie să aibă în vedere la analizarea raportului de proporţionalitate, indemnizaţia socială pentru pensionari ori pensia medie lunară, ceea ce instanţa a avut în vedere, aşa cum am arătat anterior. Astfel, contestatorul nu suportă o sarcină individuală excesivă prin reducerea pensiei, acestuia nu i-a fost suprimată integral pensia, ci i-a fost redusă, dar chiar redusă, pensia acestuia este mai mare decât salariul mediu pe economie şi este aproape dublul unei pensii medii lunare.

De asemenea, într-o cauză recentă pronunţată de Curtea EDO respectiv cauza Frimu şi alţii c. României, s-a analizat chiar aplicarea Legii nr.119/2010 din perspectiva Convenţiei EDO şi s-a reiterat că „...deşi articolul 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție garantează plata prestaţiilor sociale pentru persoanele care au achitat contribuţii la bugetul asigurărilor sociale, acest lucru nu poate fi interpretat ca oferind dreptul la acordarea unei pensii într-un cuantum determinat (a se vedea, în special, Skorkiewicz c. Poloniei, decizia din 1 iunie 1999, nr. 39860/98 ; decizia Jankovic c. Croaţiei, nr. 43440/98 ; decizia Kuna c. Germaniei, nr. 52449/99 ; Blanco Callejas c. Spaniei, decizia din 18 iunie 2002, nr. 64100/00, şi Maggio și alții c. Italiei, 31 mai 2011, nr. 46286/09, 52851/08, 53727/08, 54486/08 şi 56001/08, par. 55). Statele părţi la Convenţie dispun de o marjă largă de apreciere pentru reglementarea politicii lor sociale. Curtea a reamintit, în acest sens, dată fiind cunoaşterea directă a propriei societăţi şi a nevoilor sale, că autorităţile naţionale sunt, în principiu, cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai adecvate în atingerea scopului stabilirii unui echilibru între cheltuielile şi veniturile publice, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepţia cazului în care aceste mijloace se dovedesc în mod evident lipsite de un temei rezonabil (Jankovic, citată anterior ; Kuna, citată anterior, şi Mihăieș și Senteş c. României, decizia din 6 decembrie 2011, nr. 44232 /11 şi 44605/11). În speță, Curtea a subliniat că reforma sistemelor de pensii a fost fundamentată pe motivele obiective invocate la adoptarea Legii nr.119/2010, şi anume contextul economic actual şi corectarea inegalităţilor existente între diferitele sisteme de pensii”.

Şi în cauza Constantin Abăluţă şi alţii c. României, cauză care se referă chiar la pensiile militare, Curtea EDO a reținut că reforma sistemului de pensii nu a avut un efect retroactiv şi nu a adus atingere drepturilor la prestaţii sociale, dobândite în temeiul contribuţiilor la bugetul asigurărilor sociale, achitate în timpul anilor de serviciu, ci numai unei părți din pensie, care era susținută integral de la bugetul de stat şi care reprezenta un avantaj de care reclamanții beneficiaseră mulțumită naturii profesiei lor. În ceea ce priveşte diferenţa de tratament, în raport de alte categorii de pensionari, Curtea a constatat că o diferență este discriminatorie, în sensul art.14 din Convenţie, în cazul în care nu are nici o justificare obiectivă şi rezonabilă, dar în speță, Curtea a reținut că faptul că alte categorii sociale se bucură în continuare de un mod de calcul favorabil al pensiilor lor ține, de asemenea, de marja de apreciere a statului. Prin urmare, Curtea a considerat că măsurile criticate de reclamanți nu i-au determinat pe aceștia să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul de proprietate şi nu au fost în mod nejustificat discriminați în raport cu alți pensionari.

Cu privire la capătul de cerere subsidiar, prin care se contestă decizia de revizuire deoarece prin aceasta nu s-au luat în calcul primele care i-au fost acordate de-a lungul timpului, sporurile, al treisprezecelea salariu etc., instanţa reţine că revizuirea pensiei s-a făcut cu respectarea art.164 din Legea nr.19/2000 unde se arată cum se face determinarea punctajelor şi ce venituri şi sporuri trebuie să se ia în vedere la calculul punctajului, ceea ce pârâtul a făcut iar decizia de revizuire a respectat întocmai dispoziţiile acestui articol. De asemenea, a fost reţinut şi faptul că contestatorul a lucrat în condiţii speciale de muncă.

Aceleaşi dispoziţii ale art.164 din Legea nr.19/2000 au fost preluate de art.165 din Legea nr.263/2010.

În ceea ce priveşte majorarea punctajului cu 50%, instanţa constată că potrivit prevederilor art.169 al.3 din Legea nr.263/2010, de creşterea cu 50% a punctajelor medii anuale, beneficiază şi cei ale căror drepturi de pensie s-au deschis în perioada 01.04.2001 – 02.11.2008, dar numai în situaţiile în care la determinarea punctajului mediu anual s-au utilizat stagiile complete de cotizare prevăzute de legislaţia în vigoare în perioada respectivă, ceea ce nu este cazul contestatorului căruia i s-a deschis dreptul la pensie în anul 2009 şi nu are un stagiu complet de cotizare, stagiu care este de 35 de ani, ci el a beneficiat de un stagiu redus de cotizare, stagiu la care i s-a împărţit punctajul mediu anual, el fiind avantajat la calculul pensiei deoarece punctajul mediu anual i s-a împărţit la un stagiu de cotizare mai mic decât stagiul complet de cotizare.

De asemenea, contestatorului i s-a luat în calcul întreaga perioadă lucrată în condiţii speciale, după cum rezultă din decizia de pensie nr.156528/12.12.2011, respectiv 21 de ani, 8 luni şi 6 zile, iar pentru perioada lucrată după ieşirea la pensie, contestatorul trebuie să depună la casa sectorială de pensii adeverinţă care să îi dovedească această perioadă, urmând ca vechimea să îi fie calculată la stagiul de cotizare.

Referitor la susţinerea contestatorului că a contribuit la pensia suplimentară, instanţa constată că acest fapt nu este dovedit, deoarece din datele care au condus la determinarea punctajului mediu anual (fila 7 dosar), rezultă că doar în perioada 1978-1984, contestatorul a lucrat în sistemul civil, iar conform art.168 al.1 lit.i din Legea nr.263/2010, doar asiguraţii care au contribuit la fondul de pensie suplimentară cu 2, 3 sau 5% beneficiază de o creştere a punctajului, astfel încât cei care nu au contribuit, nu sunt beneficiarii acestei creşteri.

Domenii speta

Spete similare