Recalculare pensie. Venituri obţinute de cadre didactice în Regatul Maroc

În cazul cetăţenilor români care şi-au desfăşurat activitatea în străinătate, sub imperiul reglementărilor prescrise de Decretul nr. 233/1974, revenea Statului Român, prin organismele abilitate în acest sens şi în virtutea principiului oficialităţii, care caracteriza sistemul de guvernământ, atributul reţinerii tuturor contribuţiilor datorate bugetului de stat, inclusiv a celor pentru asigurările sociale, în vederea stabilirii drepturilor de pensie, iar conservarea dovezilor în acest sens nu îi incumbă reclamantului, fiind o sarcină excesivă în contextul actual.

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 5103 din 03 decembrie 2013, Tribunalul Harghita a admis acţiunea formulată de reclamantul V. Ş., în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Harghita şi a dispus anularea Deciziei nr. 163118 din 10.07.2013, privind recuperarea sumelor încasate necuvenit cu titlul de prestaţii de asigurări sociale şi restituirea către reclamant a sumelor reţinute.

De asemenea, a obligat pârâta să recalculeze drepturile de pensie ale reclamantului cu luarea în considerare a veniturilor obţinute de acesta în Regatul Maroc în perioada 16.09.1976 – 16.09.1980 şi să plătească reclamantului diferenţele de pensie rezultate în urma recalculării, începând cu data de 01.03.2010. 

Totodată a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut că în perioada din litigiu reclamantul şi-a desfăşurat activitatea de profesor în Regatul Maroc, în baza Ordinului nr. 3435/26.12.1977, emis de Ministerul Educaţiei şi Învăţământului din Republica Socialistă România şi a Protocolului de colaborare încheiat între cele două state, iar prin Decizia nr. 1-163118 din 03.07.2009 i-a fost acordată pensie pentru munca depusă şi limită de vârstă, care ulterior a fost revizuită prin Decizia nr. 163118 din 10.07.2013, sub aspectul nevalorificării perioadei 15.09.1976 - 28.09.1980, pe motiv că potrivit art. 2 din Decretul nr. 233/1974, în acest interval de timp reclamantul se afla în concediu fără plată, cu acelaşi prilej fiind emisă şi Decizia nr. 163118/10.07.2013, privind recuperarea sumei de 2.037 lei, reprezentând drepturi de pensie încasate necuvenit în perioada 01.08.2010 – 31.07.2013.

Instanţa a apreciat că soluţia pe care pârâta a adoptat-o este nelegală, întrucât potrivit dispoziţiilor art.  8  alin. 1 din Legea nr. 19/2000  şi ale art. 19 alin. 1 din Legea nr. 263/2010, constituie stagiu de cotizare perioadele în care s-au plătit contribuţii de asigurări sociale în sistemul public din România, precum şi în alte ţări, în condiţiile stabilite prin acordurile sau convenţiile internaţionale la care România este parte.

Astfel, prin Decretul nr. 215/1984, emis de Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, a fost ratificată Convenţia din 27 iulie 1983 în domeniul asigurărilor sociale dintre Guvernul Republicii Socialiste România şi Guvernul Regatului Maroc, care stabilea prin art. 2 că prevederile convenţiei se vor aplica, în ceea ce priveşte, România, la: legislaţia privind regimul de asigurări sociale (bătrâneţe, invaliditate, boală, accidente de muncă, boli profesionale, deces); legislaţia referitoare la prestaţiile familiale; legislaţia cu privire la asistenţa sanitară.

În ceea ce priveşte Marocul, convenţia stabilea că aceasta se va aplica la: legislaţia referitoare la regimul de securitate socială; legislaţia referitoare la despăgubiri în cazul accidentelor de muncă şi al bolilor profesionale; orice dispoziţie legislativă, reglementări sau hotărâri acceptate de autoritatea publică referitoare la regimurile de securitate socială, în măsura în care privesc lucrătorii sau persoanele asimilate lucrătorilor şi se referă la riscuri şi prestaţii acoperite în mod normal de regimurile de securitate socială.

De asemenea, la art. 5 din convenţie s-a prevăzut că în ipoteza în care un cetăţean al unei părţi contractante, angajat pe teritoriul acestei părţi contractante, este detaşat de către cel ce angajează, pentru a efectua o muncă în contul acestui angajator pe teritoriul celeilalte părţi contractante, el va continua, până la expirarea celei de-a treizeci şi şasea luni care urmează datei detaşării sale, să fie supus legislaţiei primei părţi, ca şi cum el ar fi încă angajat pe teritoriul amintitei părţi.

Totodată, potrivit art. 15 din convenţie, aceasta se aplica şi situaţiilor apărute înainte de intrarea sa în vigoare, prevăzându-se că nicio prestaţie nu va fi datorată pe baza convenţiei pentru o perioadă anterioară intrării sale în vigoare, cu toate că perioadele de asigurare îndeplinite mai înaintea amintitei intrări în vigoare sunt luate în considerare pentru determinarea prestaţiilor.

Sub acelaşi aspect, Tribunalul a reţinut că anterior intrării în vigoare a dispoziţiilor în materie ale Legii nr. 19/2000, situaţia celor detaşaţi în străinătate era reglementată prin Decretul nr. 233/1974, act normativ care prevedea în art. 7 că cetăţenii români detaşaţi în una din ţările cu care România avea încheiată o convenţie în domeniul politicii sociale, nu erau ţinuţi să facă dovada plăţii contribuţiilor sociale, fiindcă reţinerea acestora se făcea în virtutea legii, în acelaşi decret stipulându-se la art. 3 alin. 1, că după deducerea contribuţiei la fondul pentru pregătirea şi perfecţionarea personalului, suma în valută rămasă la dispoziţia salariatului se plăteşte în lei, pentru întreţinerea familiei şi acoperirea celorlalte obligaţii.

Totodată, art. 2 din Decretul nr. 233/1974 prevedea că cetăţenii români angajaţi în străinătate sunt obligaţi ca din veniturile realizate să-şi asigure întreţinerea familiilor şi acoperirea celorlalte obligaţii din ţară, iar art. 3 alin. 3 stipula că din venitul brut realizat în valută pentru munca prestată se scădeau impozitele, taxele, reţinerile pentru fondul de pensie, asigurări sociale şi medicale, cheltuielile reprezentând chiria şi întreţinerea locuinţei din străinătate şi indemnizaţia de instalare.

În acelaşi sens, Tribunalul a observat că în Anexa Protocolului de colaborare şi cooperare încheiat între ministerele învăţământului român şi marocan s-a prevăzut că salariul obţinut de reclamant era impozabil, partea marocană obligându-se a transmite României baremul actual în vigoare, relativ la calculul  impozitelor.

Ţinând cont de cele anterior menţionate, instanţa a apreciat că perioada de timp în care reclamantul a fost trimis să lucreze în Maroc trebuie să fie valorificată ca stagiu de cotizare, iar calculul pensiei cuvenit acestuia se impune a se face prin luarea în considerare a venitului lunar realizat, neexistând vreo dovadă din care să reiasă că în perioada amintită nu ar fi fost achitate contribuţii de asigurări sociale şi nici vreo raţiune pentru care să se concluzioneze în acest sens, din moment ce, conform contractului de angajare, reclamantul a beneficiat de toate serviciile ce implicau plăţile unor astfel de contribuţii (concedii de odihnă, de boală, ajutor de deces, de repatriere, etc.).

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta, solicitând schimbarea sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii reclamantului ca neîntemeiată.

În motivarea căii de atac promovate s-a susţinut că hotărârea atacată este nelegală, deoarece potrivit art. 4 din contractul de angajament în baza căruia reclamantul şi-a desfăşurat activitatea în Maroc, remuneraţia acestuia a fost supusă impozitării în conformitate cu regimul fiscal din statul respectiv, neconţinând nicio dispoziţie referitoare la drepturi şi obligaţii pentru România în domeniul pensiilor.

S-a mai arătat că în conformitate cu prevederile art. 2 din Decretul nr. 233/1974, Statul Român nu suporta niciun fel de cheltuială pentru cetăţenii români angajaţi în străinătate, aceştia fiind consideraţi în concediu fără plată la unitatea din ţară de la care proveneau, astfel că perioada lucrată de reclamant în Maroc nu constituie stagiu de cotizare în sistemul public de pensii din România, nefiind achitate contribuţiile de asigurări sociale pentru fondul de pensii.

De asemenea, relativ la Convenţia bilaterală dintre România şi Regatul Maroc, pârâta a arătat că aceasta nu a produs efecte, deoarece potrivit Adresei nr. H2-1/833 din 26.03.2013, emisă de Direcţia Internaţională şi Tratate din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, convenţia amintită nu a intrat niciodată în vigoare.

Apelanta a mai subliniat că şi în situaţia în care acest eveniment s-ar fi produs, convenţia amintită nu ar fi acordat reclamantului drepturi din sistemul public de pensii din România, deoarece potrivit dispoziţiilor art. 1 pct. 7 din Convenţie, prin perioadă de asigurare se înţelege timpul de cotizare sau alte perioade recunoscute sau asimilate de către legislaţia fiecărei părţi contractante, iar prin art. 4 s-a stabilit că legislaţia aplicabilă cetăţenilor români era cea marocană.

În drept, apelanta a invocat dispoziţiile art. 466 şi urm. din Codul de procedură civilă.

Reclamantul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, arătând că hotărârea atacată este legală, prima instanţă reţinând în mod corect că, raportat la prevederile Decretului nr. 233/1974 şi ale Convenţiei bilaterale dintre România şi Regatul Maroc, perioada de activitate desfăşurată în acest stat constituie stagiu de cotizare în sensul Legii nr. 19/2000 şi al Legii nr. 263/2010, astfel că trebuie să fie luată în considerare la stabilirea drepturilor de pensie.

Examinând apelul dedus judecăţii, prin raportare la motivele invocate şi în limitele efectului devolutiv al căii de atac, reglementat de art. 476 – 478 din Noul Cod de procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:

Prin Ordinul nr. 3435/26.12.1977, Ministerul Educaţiei şi Învăţământului din Republica Socialistă România a dispus, în temeiul Decretului nr. 233/1974 şi a Legii nr. 3/1977, trimiterea unui număr de 50 de cadre didactice, printre care şi reclamantul, pentru a-şi desfăşura activitatea profesională în Regatul Maroc o perioadă de 4 ani, prin dispoziţiile art. 4 din  ordinul menţionat stabilindu-se că pe durata funcţionării în străinătate li se asigură rezervarea posturilor la catedră şi că aceeaşi perioadă li se consideră vechime neîntreruptă în activitate.

Anterior, fusese încheiat în acest sens, la data de 4 iulie 1973, Protocolul privind colaborarea şi cooperarea între  ministerele educaţiei  din cele două state, iar prin dispoziţiile art. 2 din Anexa la protocolul menţionat au fost stabilite drepturile salariale şi celelalte drepturi de care urmau să beneficieze profesorii români, cu precizarea că salariile sunt impozabile, iar partea marocană va transmite baremul actual în vigoare, relativ la calculul impozitelor, aceeaşi prevedere fiind reluată în art. 10 din anexă, inclusiv cu privire la cotele transferabile din salariu şi specificarea devizelor în care poate fi efectuat transferul. 

Este adevărat, aşa cum susţine pârâta-apelantă, că potrivit dispoziţiilor art. 4 din Contractul de angajament încheiat la data de 16.19.1976 între reclamant şi Ministerul Educaţiei Naţionale din Regatul Maroc, remuneraţia angajatului era supusă impozitării în conformitate cu regimul fiscal în vigoare în Maroc, însă nu pot fi ignorate sub acelaşi aspect prevederile art. 1 lit. e) şi ale art. 2 alin. 3 din Decretul nr. 233/1974, în conformitate cu care cetăţenii români care îşi desfăşurau activitatea în străinătate beneficiau de concedii de odihnă plătite, precum şi de asistenţă medicală gratuită şi de drepturi de asigurări sociale, pentru ei  şi membrii de familie care îi însoţeau, iar perioada lucrată în străinătate se lua în calcul la stabilirea vechimii neîntrerupte în muncă, în aceeaşi unitate, precum şi ca vechime în funcţie şi în specialitate.

Or, o astfel de prevedere era deosebit de relevantă pentru persoanele aflate în situaţia reclamantului, deoarece din perspectiva dispoziţiilor art.  9 alin. 1 din Legea nr. 3/1977, vechimea în muncă ce se lua în considerare la stabilirea pensiilor pentru munca depusă, era timpul cât o persoană a fost încadrată în baza unui contract de muncă.

Aşa fiind, nu este întemeiată nici critica invocată de pârâta-apelantă prin raportare la dispoziţiile art. 2 alin. 2 din Decretul nr. 233/1974, în sensul că perioada lucrată în străinătate se consideră concediu fără plată, din interpretarea coroborată a prevederilor normei legale amintite Curtea constatând că, prin edictarea acesteia, s-a urmărit doar reglementarea din punct de vedere juridic a situaţiei angajatorului din ţară, în sensul de i se permite acestuia ca pe posturile ocupate de cei trimişi la muncă în străinătate să angajeze temporar alte persoane (art. 2 alin. 2 având următorul conţinut - „Pe perioada cât lucrează în străinătate, persoanele prevăzute la alineatul precedent sunt considerate în concediu fără plată la unitatea din ţară de la care provin. Pe posturile avute până la angajarea lor în străinătate pot fi încadrate temporar alte persoane”).

Prin urmare, observând şi că în conformitate cu prevederile art. 160 alin. 1 din Legea nr. 19/2000, act normativ sub imperiul căruia au fost stabilite drepturile de pensie pentru munca depusă şi limită vârstă în favoarea reclamantului, precum şi ale art. 16 lit. a) din Legea nr. 263/2010, vechimea în muncă recunoscută pentru stabilirea pensiilor până la data de 1 aprilie 2001, constituie stagiu de cotizare în sistemul public de pensii, Curtea a constatat că nu sunt întemeiate argumentele pârâtei-apelante referitoare la nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva faptului că reclamantul nu ar fi făcut dovada achitării contribuţiilor de asigurări sociale în România.

În acelaşi sens sunt şi  prevederile art. 3 alin. 1 şi 3 din Decretul nr. 233/1974, în conformitate cu care cetăţenii români angajaţi în străinătate erau obligaţi ca, din veniturile nete realizate în valută pentru munca prestată, să transfere lunar în ţară, pentru întreţinerea familiilor şi acoperirea celorlalte obligaţii, o parte calculată în dolari S.U.A., contra plată în lei, iar venitul net asupra căruia se calculau sumele reprezentând obligaţia de transfer se determina prin scăderea din venitul brut realizat în valută pentru munca prestată a impozitelor, taxelor, reţinerilor pentru fondul de pensii, asigurări sociale şi medicale, a cheltuielilor reprezentând chiria şi întreţinerea locuinţei din străinătate şi a indemnizaţiei de instalare.

Pe de altă parte, în conformitate cu prevederile art. 5 alin. 1 şi 4 din decretul menţionat, cetăţenii români angajaţi în străinătate erau obligaţi să declare la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare ale Republicii Socialiste România, în termen de 30 de zile de la data încasării, veniturile realizate în valută pentru munca prestată, precum şi reţinerile, contribuţiile şi cheltuielile prevăzute la art. 3 şi să anexeze la declaraţie actele doveditoare privind aceste venituri, reţineri, contribuţii şi cheltuieli, în acelaşi termen având obligaţia de a depune la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare sumele care urmau a se transfera în ţară.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 6 din acelaşi act normativ, calculul şi urmărirea încasării sumelor supuse obligaţiei de transfer se făcea de către misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale Republicii Socialiste România din ţările respective, iar sumele încasate se comunicau trimestrial ministerelor de care aparţineau angajaţii trimişi în străinătate, precum şi Ministerului Finanţelor.

Având în vedere considerentele anterior expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Curtea constată că, în cazul cetăţenilor români care şi-au desfăşurat activitatea în străinătate, sub imperiul reglementărilor prescrise de Decretul nr. 233/1974, revenea Statului Român, prin organismele abilitate în acest sens şi în virtutea principiului oficialităţii, care caracteriza sistemul de guvernământ, atributul reţinerii tuturor contribuţiilor datorate bugetului de stat, inclusiv a celor pentru asigurările sociale, în vederea stabilirii drepturilor de pensie, iar conservarea dovezilor în acest sens nu îi incumbă reclamantului, fiind o sarcină excesivă în contextul actual.

Din această perspectivă, Curtea a apreciat ca fiind lipsită de relevanţă invocarea de către pârâta-apelantă a criticii vizând greşita aplicare în cauză a prevederilor Convenţiei în domeniul asigurărilor sociale, încheiată între Guvernul Republicii Socialiste România şi Guvernul Regatului Maroc la data de 27 iulie 1983 şi ratificată de Statul Român prin Decretul nr. 215/1984 al Consiliului de Stat, argumentele anterior relevate fiind suficiente pentru a conchide în sensul că reclamantul este îndreptăţit a beneficia de drepturi de pensie stabilite prin luarea în considerare şi a veniturilor obţinute în perioada de activitate desfăşurată în Regatul Maroc.

Faţă de cele ce preced, constatând că soluţia primei instanţe este legală, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. 1 şi ale art. 453 alin. 1 din Codul de procedură civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă.

Fiind în culpă procesuală, în temeiul dispoziţiilor art. 453 din Codul de procedură civilă, apelanta urmează a fi obligată la plata către intimatul V. Ş. a sumei de 2350 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând 2000 lei onorariu avocaţial, conform chitanţei nr. 679 din data de 21.03.2014 (fila 57) şi 350 lei cheltuieli de transport, conform bonului fiscal nr. 424 din data de 23 martie 2014 (fila 57).

Domenii speta

Spete similare