Despăgubiri materiale conform Legii 221/2009

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt – Secţia  I Civilă la data de 07.12.2011 sub nr.4849/104/2011, reclamanta D. F. a chemat în judecată pe pârâtul S. R. prin M. F. P. B. – D. G. a F. P. O., solicitând să se dispună obligarea S. R. la plata sumei de 10.000 euro, reprezentând contravaloarea bunurilor mobile şi imobile confiscate de regimul comunist autorului său, P. M., care a fost condamnat politic, şi 5.000 euro reprezentând prejudiciul cu caracter moral suferit de familie şi implicit de autorul său, ca urmare a condamnării suferite.

În motivare, reclamanta a arătat că autorul său, P.M., născut la data de 3 iunie 1908 în comuna I., judeţul Olt, în perioada 1952-1977 a fost condamnat la pedeapsa de 25 de ani de muncă silnică, la 10 ani degradare civilă şi confiscarea averii personale, fiind declarat ,,culpabil pentru crima de favorizare a infractorului în baza dispoziţiilor art.6 din Decretul 199/1950’’, aşa cum reiese din sentinţa nr.232 din 11 noiembrie 1952 a T. M. T. B., rămasă definitivă ca urmare a respingerii recursului formulat în cauză prin decizia nr.272/1953 de la 5 martie 1953 pronunţată de Tribunalul Suprem.

Reclamanta precizează că la data de 30 aprilie 1953, autorul său a fost înregistrat la colonia de muncă M. B. S. în vederea executării pedepsei la care a fost condamnat, fiind pus în libertate la data de 18 aprilie 1964, anterior împlinirii termenului privind măsura luată împotriva lui.

Arată reclamanta că pe toată perioada detenţiei, autorul său a fost supus unor torturi crâncene, îndurând suferinţe fizice şi psihice şi, având în vedere că prin această condamnare a fost considerat un pericol la adresa regimului comunist, i-a fost confiscată întreaga avere mobilă şi imobilă, iar la data de 27 iulie 1985 a decedat în comuna I., judeţul Olt.

De asemenea, se mai arată că tatălui său i-au fost confiscate bunurile mobile şi imobile, respectiv: 0,50 ari şi casă de locuit; 2 boi, 2 cai; car, plug şi alte utilaje folosite de familie la munca câmpului.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr.221/2009.

Au fost depuse la dosar, în copie,  CI,  acte de stare civilă,  sentinţa nr. 232 din 11 noiembrie 1952 pronunţată de T. M. T Bucureşti în dosarul nr.390/1952, adeverinţă eliberată de Penitenciarul Craiova, decizia nr.272 din 5 martie 1953 pronunţată de Tribunalul Suprem – Colegiul Militar, adresa nr.895/1953 a Penitenciarului Baia Sprie, proces verbal nr.895 din 30 aprilie 1953 a CNSAS-SIPRD, dosarul CNSAS, mandat de arestare nr.272 din 7 martie 1953, certificat nr.93024 din 1 februarie 1993 eliberat de Direcţia Generală a Arhivelor Statului,.

Pârâtul S. R. prin M. F. P. – D. G.a F. P. Olt a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii formulată de  reclamanta D. F.

Faţă de capătul de cerere prin care se solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea autorului reclamantei, pârâtul arată că prin decizia nr.1360 din 21.10.2010, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate invocată, constatând că  prevederile art.5  alin.1, lit.(a) teza I (privind acordarea unor despăgubiri morale) din Legea 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06.03.1945-22.12.1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.

Mai mult, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr.12 a admis recursul în interesul legii formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că, urmare a deciziilor  Curţii Constituţionale nr.1358/2010 şi nr.1360/2010, dispoziţiile art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea 221/2009 privind condamnările  cu caracter politic şi măsuri administrative asimilate acestora  şi-au încetat efectele şi nu pot constitui temei juridic  pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării  deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.

Referitor la daunele materiale solicitate, pârâtul precizează că legea a instituit ca măsură reparatorie acordarea de despăgubiri  reprezentând echivalentul valorii bunurilor  confiscate  prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, ţinându-se seama dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr.10/2001 sau ale Legii 247/2005.

Pentru acordarea acestor despăgubiri se impune a se face dovada calităţii de proprietar asupra acestor bunuri, dovada confiscării bunurilor respective (este necesar ca această confiscare  să fie făcută prin hotărârea de condamnare, aceasta fiind o condiţie imperativă pentru a putea beneficia de despăgubiri pentru bunurile confiscate şi nerestituite), dovada nerestituirii bunurilor, dovada faptului că nu a fost obţinută nicio despăgubirile prin echivalent, etc.

În drept, au fost invocate prevederile art.115 cod procedură civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 869/23.05.2012 Tribunalul Olt a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei D. F., în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. F. P. B. – DGFP Olt.

S-a reţinut, relativ la primul capăt de cerere, ca dovada condamnării politice a autorului reclamantei s-a facut in cauza prin sentinta nr. 232 din 11 noiembrie 1952 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti în dosarul nr.390/1952 (filele 23-34 dosar) si decizia nr.272 din 5 martie 1953 pronunţată de Tribunalul Suprem – Colegiul Militar (filele 37-45), potrivit cărora  aut. P. M. a fost condamnat in temeiul dispoz art.6 din Decr.199/1950 comb. cu art.284 pct.1 si final C.P.

Potrivit art.5 al.1 lit.b) din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic si măsurile administrative  asimilate acestora pronuntate in perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare.

In speţă, pentru a beneficia de despăgubirile solicitate reclamanta era ţinută potrivit dispoz art.1169 C.civ din 1864, a face dovada calităţii de proprietar a autorului său asupra acestor bunuri, dovada confiscării bunurilor respective (este necesar ca această confiscare  să fie făcută prin hotărârea de condamnare), dovada nerestituirii bunurilor, dovada faptului că nu a fost obţinută nicio despăgubirile prin echivalent.

Prin sentinta de condamnare a def. P. M. s-a dispus si confiscarea averii personale a acestuia, însă la dosarul cauzei nu s-a depus nici un înscris din care să rezulte in concret bunurile ce au făcut obiectul confiscării.

Cu privire la cel de-al doilea petit, s-a reţinut că prin Decizia 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial din 15 noiembrie 2010, dispoz. art.5 alin.1 din Legea nr.221/2009 care stabileau un drept la despăgubiri pentru persoanele condamnate şi moştenitorii acestora, şi pe care reclamanta şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată, au fost declarate neconstituţionale,  astfel că instanţa trebuie să aibă în vedere art. 31 alin. 1 din Legea 47/1992 şi dispoziţiile art. 147 din Constituţie potrivit cărora, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituţională îşi încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, iar pe durata acestui termen  dispoziţiile sunt suspendate de drept. La data soluţionării cererii de faţă termenul de 45 zile prevăzut de textul constituţional  a expirat, astfel că cererea este lipsită de temei juridic.

În condiţiile stabilite de art. 31 alin.1 şi 3 din Legea 47/1992 şi art.147 alin.4 din Constituţie, decizia care a declarat neconstituţională o dispoziţie legală este definitivă şi obligatorie, efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia. Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că, după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.

Caracterul obligatoriu opozabil tuturor al deciziilor Curţii Constituţionale, prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe, implică antrenarea răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii, răspundere similară cu aceea a nerespectării unei legi adoptate de către Parlament sau a unei ordonanţe emise de Guvern, care decurge din caracterul imperativ al dispoziţiilor art.1 alin.(3) din Constituţie, potrivit cu care România este stat de drept. Concluzia care se impune este aceea că dispoziţia din lege declarată neconstituţională nu se mai poate aplica, instanţa investită cu soluţionarea unei acţiuni căreia i se aplica norma declarată neconstituţională având obligaţia să nu aplice în acea cauză dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost constatată prin decizia Curţii Constituţionale.

De altfel prin Decizia în interesul legii nr.12/19.09.2011 pronunţată de ÎCCJ, s-a statuat că declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art.5 alin. (1) lit.a) teza I din Legea nr.221/2009 a avut drept consecinţă atât încetarea efectelor juridice ale acestora, cât şi  imposibilitatea de a le invoca drept temei juridic în cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.

Constatând această situaţie de fapt, tribunalul a reţinut că cererea reclamantei născută din dispoziţiile normei invocate mai sus nu poate fi primită, atâta timp cât legiuitorul nu a modificat sau completat dispoziţiile art. 5 ce a fost declarat neconstituţional, situaţie ce a impusrespingerea si a celui de-al doilea capăt de cerere, ca neîntemeiat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta D. F. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, cale de atac admisă prin decizia nr. 11407/29.11.2012 pronunţată de Curtea de Apel  Craiova, prin care s-a casat sentinţa şi  s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

S-a reţinut de instanţa de recurs că s-a solicitat de către reclamant administrarea probei cu înscrisuri,  proba cu expertiză tehnică de specialitate pentru a putea fi expertizate  bunurile precizate ca fiind  confiscate,  aceste probatorii nu au mai fost administrate, fără nici o motivare  în acest sens din partea instanţei de fond.

Aceasta echivalează cu o nesoluţionare a fondului cauzei şi, pentru a nu lipsi părţile de un grad  de jurisdicţie se impune  rejudecarea cauzei în faţa aceleiaşi instanţe.

Cauza s-a reînregistrat pe rolul Tribunalului Olt sub nr. 4849/104/2011* la data de 21.01.2013.

La rejudecare, tribunalul a încuviinţat şi a administrat proba cu martori şi proba cu expertiză.

A. J. a F. P. Olt pentru DGFP C.  în numele M. F. P. B., reprezentant legal al S. R., a depus la dosar concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

Faţă de capătul de cerere prin care reclamanta solicită daune morale, apreciază că cererea nu poate fi soluţionată favorabil de către instanţa de fond, fără a-şi depăşi  limitele puterii judecătoreşti acordate şi fără a-şi aroga atribuţii de legiferare, având în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor invocate, respectiv a dispoz. art. 5 alin. 1 lit. a din legea nr. 221/2009.

În privinţa despăgubirilor materiale, legea a instituit ca măsura reparatorie, acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare, fiind necesar a se ţine seama dacă bunurilor respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile legii nr. 10/2001  sau ale legii nr. 247/2005.

Pentru acordarea acestor despăgubiri se impunea  a se face dovada calităţii de proprietar asupra bunurilor a căror contravaloare se solicită, dovada confiscării bunurilor respective.

Consideră că, având în  vedere înscrisurile de la dosar nu este dovedită proprietatea bunurilor, nu este dovedită confiscarea şi mai mult decât atât nu pot fi acordate despăgubiri pentru bunurile solicitate dar care nu se subsumează sferei de aplicare a legii nr. 10/2001.

De asemenea, subliniază faptul că prin încheierea din data de 14.02.2013, s-a pus în vedere reclamantei să depună la dosarul cauzei o listă cu bunurile mobile şi imobile a căror contravaloare se solicită şi inventarul agricol la momentul confiscării bunurilor.

 Mai arată că, prin încheierea din data de 18.04.2013 s-a reţinut precizarea reclamantei, în sensul că lista solicitată este la fila 21 din dosarul C.A. Craiova, însă la fila 21 aşa cum se poate observa nu este decât Buletinul clădirilor şi locuinţelor pe anul 1941, sat I., jud. R., ceea ce nu reprezintă un act de proprietate ori o dovadă a confiscării, nicidecum o listă a bunurilor ori inventar agricol la data confiscării.

Susţine că nu se poate reţine ca bunuri confiscate la data arestării, respectiv anul 1941, bunurile care erau menţionate în Buletinul  de clădiri şi locuinţe aferent anului 1941, între perioade existând o diferenţă mai mare de 10 ani.

Faţă de cele  prezentate, rezultă că reclamantei i-au fost efectiv confiscate doar bunurile reţinute în fişa personală întocmită la data arestării, bunuri care se aflau în proprietatea autorului reclamantei la data arestării, respectiv teren – 0,50 ari şi o casă.

Apreciază că pentru restul bunurilor solicitate nu este dovedită proprietatea, nu este dovedită confiscarea şi mai mult decât atât nu pot fi acordate despăgubiri pentru bunurile care se subsumează sferei de aplicare a legii nr. 10/2001.

S-a solicitat judecarea cauzei în condiţiile art. 241 alin. 2 C.p.civ.

Analizând cererea reclamantei în considerarea dispoziţiilor legale incidente în cauză şi prin raportare la probele de la dosar, tribunalul apreciază că aceasta este întemeiată în parte, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (denumită în continuare Legea nr. 221/2009), orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare.

Potrivit art.1 din Legea nr. 221/2009, constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârşite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată şi care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.

În speţa de faţă, defunctul P. M., autorul reclamantei, a fost condamnat pentru fapta prevăzută şi pedepsită de art. 6 din D. 199/1950 comb. cu art. 284 pct. 1 şi al. final C.P. la o pedeapsă de 25 ani muncă silnică, condamnare dispusă prin sentinţa nr. 232/11.11.1952, pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti în dosarul nr.390/1952 (f. 23-34 dosar), si decizia nr.272 din 5 martie 1953 pronunţată de Tribunalul Suprem – Colegiul Militar (f. 37-45), prin care s-a dispus şi confiscarea averii personale.

Această condamnare se încadrează în dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 221/2009, fiind de drept  o condamnare cu caracter politic, astfel încât, reclamanta este  îndreptăţită să beneficieze de prevederile acestei legi speciale de reparaţie.

Din coroborarea înscrisurilor de la dosar (dosar de penitenciar f. 49, buletinul clădirilor şi locuinţelor din satul Ianca, plasa Dunărea, judeţul Romanaţi f. 36, 37) cu depoziţiile martorilor C.D. şi A. F. (f. 18, 19), tribunalul reţine că, anterior condamnării, autorul P. M. avea în proprietate o casă cu două camere, un grajd, magazie, o anexă cu două camere, care avea şi beci, împreună cu terenul aferent de 0,50 ari, doi boi, un car, un plug, grapă, prăşitoare, butoaie, întrucât era dogar.

Potrivit concluziilor raportului de expertiză de specialitate agricultură, completat (f. 62, 63), valoarea terenului ce a aparţinut autorului este de 302,5 lei, iar potrivit concluziilor raportului de expertiză de specialitate construcţii, completat (f. 94), valoarea de piaţă pentru imobilele construcţii sus-menţionate este de 27.209 lei.

În aceste condiţii, primul petit formulat de reclamantă este apreciat întemeiat în parte,aceasta fiind îndreptăţită a primi contravaloarea imobilelor confiscate autorului său, urmând ca pârâtul să fie obligat la plata sumei de 27.511,5 lei.

Deşi reclamanta a solicitat, prin primul capăt de cerere, obligarea pârâtului şi la plata contravalorii bunurilor mobile confiscate, această pretenţie nu poate fi primită de tribunal.

Se are în vedere în acest sens Decizia nr. 6/15 aprilie 2013, cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, modificată şi completată, în referire la bunurile confiscate prin hotărâri de condamnare sau ca efect al măsurilor administrative cu caracter politic, ce pot fi restituite prin echivalent, pronunţată de ÎCCJ, prin care s-a statuat, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleaşi categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obţinut deja o reparaţie.

Or, în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, astfel cum aceasta a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, nu intră decât terenurile şi construcţiile (imobile prin natură) şi utilajele şi instalaţiile preluate odată cu imobilul (imobilele prin destinaţie). În acest sens sunt dispoziţiile art. 6 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora:

„(1) Prin imobile, în sensul prezentei legi, se înţeleg terenurile, cu sau fără construcţii, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcţii.

(2) Măsurile reparatorii privesc şi utilajele şi instalaţiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.”

În consecinţă, în baza art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv terenuri şi construcţii (imobile prin natură) şi utilaje şi instalaţii preluate odată cu imobilul (imobile prin destinaţie).

În cauză însă, bunurile a căror contravaloare este solicitată de reclamantă (2 boi, 3 cai, car, plug şi alte utilaje folosite la munca câmpului) sunt bunuri mobile care, dată fiind natura lor, nu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, nefiind astfel îndeplinită condiţia impusă în acest sens de art. 5 alin. ) lit. b din Legea nr. 221/2009, pentru acordarea despăgubirilor solicitate.

Cât priveşte cel de-al doilea petit, privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale, tribunalul constată că problema de drept care se pune în speţă este dacă dispoziţiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii formulate în baza lor şi dacă mai pot constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.

Conform art. 3307 alin. 4 C.proc.civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menţionată, se impune respingerea celui de-al doilea capăt de cerere.

Tribunalul reţine că potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării lor în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.

Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.

Or, în speţă, cererea reclamantei a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Olt la data de 07.12.2011, ulterior deci publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.

Este de necontestat că măsura arestării şi condamnării la 25 de ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii luată împotriva autorului P.M. prin sentinţa penală nr. 232/11.11.1952 i-a generat prejudicii de netăgăduit şi că aceasta, în baza textului iniţial al legii era îndreptăţită la a primi daune morale pentru prejudiciul creat (făcând aplicarea art. 5 alin. (1) lit. a) raportat la art. 1 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 221/2009).

Cu toate acestea, textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.

În acest context al analizei, se reţine că ultraactivitatea unui text de lege şi după publicarea în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală - a fost de altfel definitiv tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care (în compunerea prevăzută de art. 3306 alin. 1 C.proc.civ., astfel cum acesta a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010) prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 - publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011 a statuat că în situaţia în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, pe care şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene, nu i le legitimează”.

Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, tribunalul apreciază că soluţia ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât respingerea capătului 2 de cerere.

Raportat la aceste considerente, tribunalul va admite în parte acţiunea formulată de reclamantă, va obliga pe pârât să plătească reclamantei suma de 27.511,5 lei cu titlu de despăgubirii civile reprezentând daune materiale, şi va respinge ca neîntemeiat capătul 2 de cerere.

În temeiul art. 274 C.proc.civ. şi la cererea reclamantei, va fi obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 2000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. 

Data publicarii pe portal:3 aprilie 2014

Domenii speta

Spete similare