Suspendarea executării deciziei de impunere

Sentinţă civilă 4104 din 16.10.2012


Prin sentinţa civilă nr. 4104 din 16.10.2012 a Tribunalului Arad, pronunţată în dosarul nr. 5991/108/2012, a fost respinsă cererea formulată şi precizată de reclamant pentru suspendarea executării deciziei de impunere, privind majorările de întârziere până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a dosarului nr. 5839/108/2012 al Tribunalului Arad.

În considerentele hotărârii, tribunalul a statuat că, cererea de suspendare a actului administrativ formulată în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, precum în speţa de faţă, este admisibilă în măsura îndeplinirii cerinţelor prevăzute la art. 14 din Legea contenciosului administrativ, aceasta fiind şi soluţia de unificare a practicii judiciare adoptată în plenul judecătorilor Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sens în care instanţa supremă s-a pronunţat în mod constant prin decizii de speţă (spre exemplificare Decizia nr. 2367 din 21 iunie 2006 publicată în Jurisprudenţă 2006 II).

S-a reamintit de către tribunal că potrivit art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat, în care caz, instanţa poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, iar cererea de suspendare se poate formula odată cu acţiunea principală sau printr-o acţiune separată, până la soluţionarea acţiunii în fond, dispoziţiile art. 14 alin. (2) - (7) aplicându-se în mod corespunzător.

Pe de altă parte, art. 14 din aceeaşi lege statuează că în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond, iar în cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate, iar potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. 2 şi 4 din lege, instanţa soluţionează cererea de suspendare, de urgenţă şi cu precădere, cu citarea părţilor, iar hotărârea prin care se pronunţă suspendarea este executorie de drept, ea poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare.

S-a reţinut, în contextul celor evidenţiate mai sus, de către tribunal că actul administrativ se bucură de o prezumţie de legalitate fiind el însuşi titlu executoriu iar suspendarea actului administrativ, ca operaţiune juridică de întrerupere vremelnică a efectelor acestuia apare ca o situaţie de excepţie care presupune cu necesitate îndeplinirea cumulativă a condiţiilor privind existenţa cazului bine justificat şi prevenirea producerii unei pagube iminente.

Cele două condiţii, prin tonul lor restrictiv – imperativ denotă caracterul de excepţie al măsurii suspendării executării actului administrativ, presupunând aşadar dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat care să fie de natură a argumenta existenţa „unui caz bine justificat” şi a „iminenţei producerii unei pagube”.

Or, în privinţa „cazului bine justificat” reclamantul a invocat aspecte de nelegalitate a deciziei de impunere, contestând că ar fi efectuat tranzacţii cu terenuri construibile şi susţinând că, dimpotrivă este vorba de terenuri ocupate de construcţii şi care nu sunt aşadar construibile nici din punct de vedere tehnic şi nici în raport cu termenul definit în codul fiscal, dar aceste aspecte nu întemeiază cazul bine justificat întrucât reprezintă aspecte ce ţin de legalitatea actului administrativ, întrucât ea vizează fondul actului şi deci se analizează exclusiv în cadrul acţiunii în anulare (sens în care s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr.3511/18.10.2006, publicată în Jurisprudenţă 2006 II).

Existenţa cazului bine justificat poate fi reţinută dacă din împrejurările cauzei ar rezulta o îndoială puternică şi evidentă asupra prezumţiei de legalitate care constituie unul dintre fundamentele caracterului executoriu al actelor administrative iar în prezenta cauză reclamantul nu a invocat asemenea împrejurări de fapt sau drept de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ aşa cum prevede art.2 alin.1 lit.f din Legea nr.554/2004, ci a făcut trimitere la motivele evidenţiate în acţiune în susţinerea petitelor privind anularea actului administrativ fiscal reprezentat de decizia de impunere, şi respectiv a deciziei de soluţionare a contestaţiei formulată de reclamant, adică tocmai la aspectele de nelegalitate la care s-a făcut referire în aliniatul precedent al sentinţei de faţă, care nu au o aparenţă de valabilitate atât de puternică încât să justifice prin ele însele îndeplinirea acestei condiţii.

Cazul bine justificat presupune un indiciu temeinic de nelegalitate care să se impună în mod evident şi în procedura suspendării executării actului administrativ, ocazie unde instanţa astfel investită verifică numai aparenţa dreptului căci aşa cum a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia 4901/2007, în aplicarea dispoziţiilor art.14 alin.1 din legea nr.554/2004 instanţa nu trebuie să examineze pe fond actul a cărui suspendare se solicită ci analiza actului administrativ se limitează la o simplă pipăire a fondului (aceeaşi instanţă supremă pronunţându-se în acelaşi sens cu referire la limitele cercetării efectuate de instanţă cu ocazia soluţionării cererii de suspendare a executării actului administrativ şi prin deciziile nr. 507 din 26.01.2007, publicată în Jurisprudenţă 2007 I şi 3316 din 29.06.2007, publicată în Jurisprudenţă 2007 II).

Cele evidenţiate mai sus, referitoare la prima condiţie despre care s-a făcut deja vorbire, se regăsesc şi în jurisprudenţa de dată recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în care sens s-a menţionat că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ şi astfel de împrejurări au fost reţinute ca fiind emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, a unuia emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ ori modificarea importantă a actului administrativ fiscal în calea recursului administrativ (decizia nr. 764 din 16 februarie 2012, pronunţată în dosarul nr. 7309/2/2011).

Cu alte cuvinte, cazul bine justificat poate să fie reţinut pe baza unor indicii de răsturnare a prezumţiei de legalitate decelate dintr-un probatoriu căruia nu i se poate pretinde amploarea şi consistenţa probelor ce urmează a fi administrate în cadrul acţiunii în anularea actului pentru că în caz contrar s-ar prejudicia fondul cauzei ceea ce nu este permis în cadrul procedurii sumare a suspendării executării chiar dacă aceasta nu înseamnă că indiciile de nelegalitate trebuie să se refere exclusiv la dimensiunea formală a actului administrativ pentru că legea nu face distincţie între cerinţele de legalitate de ordin procedural şi cele substanţiale, esenţial fiind doar ca aparenţa de nelegalitate să fie evidentă deci să poată fi identificată fără o examinare aprofundată a cauzei (decizia nr. 107 din 13 ianuarie 2012, pronunţată în dosarul nr. 12331/2/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal).

Or, în cauza de faţă, nu se pune problema incidenţei cazului bine justificat în sensul deja amplu detaliat mai sus, câtă vreme aspectele legate de calificarea terenurilor pentru care reclamantul a încheiat în cursul anilor 2007 – 2010 un număr de 91 de tranzacţii, ca fiind sau nu construibile, în sensul dispoziţiilor în materie ale codului fiscal, pot fi lămurite numai în cadrul acţiunii de drept comun ce face obiectul dosarului nr. 5839/108/2012 al Tribunalului Arad, pe de altă parte nu prezintă nicio relevanţă pentru pricina de faţă aserţiunea reclamantului cum că i-a fost admisă o contestaţie de vreme ce aceasta viza o altă decizie de impunere decât cea pentru care se solicită suspendarea executării şi anume decizia nr. 9797/06.07.2010, în vreme ce contestaţia formulată împotriva deciziei de impunere, supusă judecăţii sumare în dosarul de faţă, a fost respinsă prin decizia pârâtei, şi nu în ultimul rând, împrejurarea că reclamantul a achitat obligaţia de plată principală datorată cu titlu de TVA prin chitanţa depusă la dosar în niciun caz nu poate să producă îndoieli serioase cu privire la legalitatea actului administrativ, ci dimpotrivă relevă o împrejurare contrară, aceea că partea vizată de actul de impunere a achiesat tocmai la prezumţia de legalitate a acestuia, în contextul în care aceeaşi instanţă supremă a statuat prin decizia enunţată la aliniatul precedent că atât cazul bine justificat, dar şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului ce poate efectua analiza sumară a aparenţei dreptului pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, dar cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

În privinţa prevenirii producerii unei pagube iminente tribunalul reţine că susţinerile reclamantului în acest sens enunţate deja la primul alineat al considerentelor de faţă ce ar justifica astfel, în opinia părţii reclamante, paguba iminentă nu sunt de natură a conduce la concluzia îndeplinirii acestei condiţii.

În primul rând, susţinerea potrivit căreia executarea imediată ar produce un prejudiciu reclamantului prin indisponibilizarea sumei respective reprezentată de majorările de întârziere nu este suficientă pentru a demonstra iminenţa producerii unei pagube întrucât aceasta ar trebui să constea într-o consecinţă a executării iar nu în însăşi executarea actului administrativ atacat. Paguba nu poate consta în suma de bani ce trebuie plătită potrivit actului administrativ fiscal contestat ci ar trebui să constea într-o împrejurare generată de această plată întrucât astfel orice executare a unui act administrativ ar aduce cu sine şi iminenţa producerii unei pagube astfel încât aceasta ar reprezenta o regulă iar nu o situaţie de excepţie aşa cum este reglementată de Legea nr.554/2004 (în care sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 3050 din 21.09.2006 publicată în Jurisprudenţă 2006 II).

Nu în ultimul rând, deşi reclamantul a dovedit pe parcursul judecăţii că asupra unui bun imobil care îi aparţine a fost instituit sechestru asigurător, aceeaşi instanţă supremă s-a pronunţat în sensul că nu reprezintă un caz bine justificat şi nu este iminentă producerea unei pagube în sensul art. 14 alin. 1 din lege, instituirea sechestrului asigurător, precum în speţa de faţă, întrucât bunul sechestrat chiar dacă nu poate forma obiectul unor acte de dispoziţie, poate fi folosit în continuare potrivit scopului său (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie decizia nr. 3747 din 1.11.2006, publicată în Jurisprudenţă 2006 II),  precum în speţa de faţă unde din chiar procesul verbal de sechestru rezidă fără dubiu că bunul imobil sechestrat a fost lăsat în custodia reclamantului.

Cele arătate mai înainte cu privire la condiţia pagubei iminente sunt în deplin acord şi cu jurisprudenţa, iarăşi de dată recentă, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, arătându-se sub acest aspect că în orice caz existenţa unui prejudiciu (existenţa unei iminenţe de producere a unui prejudiciu) presupune producerea unei pagube ca urmare a încălcării unor dispoziţii legale, astfel că punerea în executare a unui act administrativ nu poate constitui temei pentru invocarea iminenţei unui prejudiciu din moment ce actul administrativ respectiv se bucură încă de o puternică prezumţie de legalitate (decizia nr. 491 din 02 februarie 2012, pronunţată în dosarul nr. 1047/36/2011).