Pretenţii

Deliberând asupra cererii de faţă, reţine următoarele:

OBIECT:

Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B.G.A. în contradictoriu cu A.N.P.R.P., înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 4.11.2011 sub nr de dosar 5887/110/2011 s-a solicitat instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 156424,74 lei, reprezentând totalul compensaţiilor băneşti acordate în temeiul Legii 290/2003.

MOTIVE:

În motivarea acţiunii reclamantul a arătat faptul că prin Hotărârea nr 21/17.12.2007 emisă de către Comisia Judeţeană Bacău s-a admis cererea şi s-a propus acordarea sumei de 156424,74 lei.

Reclamantul a invocat dispoziţiile Legii 247/2005 referitoare la termenele în care trebuia făcută plata .

TEMEI ÎN DREPT: Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii 290/2003.

SUSŢINERILE PÂRÂTEI:

Pârâta ANPR a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii, invocând lipsa fondurilor, având în vedere faptul că potrivit dispoziţiilor articolului 18 alineat 5 din HG 1120/2006 compensaţiile băneşti se achită beneficiarilor în limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie. Pârâta a invocat dispoziţiile articolului 41 din Charta Europeană a Drepturilor Fundamentale şi interpretarea Recomandării /Rec/CM/2007/7 , interpretare care este în sensul că nu se poate vorbi de o încălcare a articolului 10 din Convenţia Europeană asupra cetăţeniei când există foarte multe cereri depuse, iar mijloacele folosite se dovedesc a fi insuficiente. Pârâta a mai făcut trimitere la Hotărârea Pilot Atanasiu şi alţii împotriva României.

ANALIZA INSTANŢEI:

În fapt, prin Hotărârea nr 21/17.12.2007 emisă de Comisia Judeţeană Bacău pentru Aplicarea Legii 290/2003 s-a admis cererea formulată de domnul B.G.A. şi s-a dispus acordarea de despăgubiri în cuantum de 156424,74 lei pentru locuinţele, anexele, terenurile aferente construcţiilor şi pentru terenurile agricole şi culturile situate în Ucraina.

În drept, potrivit dispoziţiilor articolului 10 alineat 2 din Legea 290/2003 în vigoare la data formulării acţiunii:

„Despăgubirile sau compensaţiile băneşti vor fi acordate beneficiarilor în termen de un an de la comunicarea hotărârii comisiei judeţene ori a municipiului Bucureşti, după caz, sau a hotărârii prevăzute la art. 8 alin. (4) sau (6), respectiv la art. 9; plata lor se poate face şi în rate, în maximum 2 ani, în funcţie de disponibilităţile băneşti ale direcţiilor prevăzute la art. 11 alin. (1)”.

Instanţa apreciază întemeiată apărarea reclamantului, refuzul pârâtei de îndeplinire a obligaţiei de plată a despăgubirilor stabilite prin Hotărârea nr 21/17.12.2007 pentru bunurile rămase în localitatea Lunca aducând atingere dreptului de proprietate al părţii, fiind încălcate prevederile articolului 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În jurisprudenţa Curţii un reclamant nu poate invoca o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează la “bunurile” sale, în sensul acestei dispoziţii, noţiunea de “bunuri” acoperind atât “bunurile actuale” cât şi valorile patrimoniale, inclusiv creanţele, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o “speranţă legitimă” de a obţine beneficierea efectivă de un drept de proprietate. În schimb, speranţa de a i se recunoaşte dreptul la moştenirea unui fost drept de proprietate pe care de mult timp îi este imposibil să-l exercite efectiv nu poate fi considerată drept un “bun” în sensul articolului 1 al protocolului nr. 1 (Prinţul Hans-Adam II de Lichtenstein contra Germaniei [GC], nr. 42527/98, § 83, ECHR, 27 iunie 2001).

În cazul în speţă reclamantul nu urmăreşte să i se recunoască moştenirea unui fost drept de proprietate, ci beneficierea dreptului de proprietate recunoscut prin actul definitiv al unei autoritati administrative, avand astfel un bun în sensul articolului 1 al Protocolului nr.1, neputându-se contesta valoare patrimonială a dreptului de a obtine compensatii banesti. Curtea Europeana a recunoscut aplicarea articolului 1 in cazurile avand ca obiect drepturi banesti reprezentate de compensatii pentru bunurile abandonate dincolo de graniţele statului, apreciind că a existat o încalcare a dreptului de proprietate, în ciuda dificultăţilor economice invocate de stat (cauza Broniowski c Poloniei)

Instanta apreciază faptul că refuzul paratei de a executa plata despagubirilor, atât timp cât dreptul reclamantului a fost recunoscut printr-o hotărâre definitivă reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate al acesteia, actul administrativ nefiind contestat sub aspectul legalităţii şi nici sub aspectul temeiniciei.

Sustinerile pârâtei referitoare la lipsa fondurilor nu poate constitui o justificare în sensul articolului 1, întrucât, deşi se poate reţine faptul că a intervenit din motive de utilitate publică, această neexecutare nu este proporţională, drepturile reclamantului nefiind respectate nici măcar parţial.  Curtea Europeană aminteşte constant faptul că trebuie să fie menţinut un echilibru just între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului, echilibrul fiind distrus dacă individul respectiv suportă o obligaţie specială şi exorbitantă (Sporrong şi Lönnrot din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, pag. 26-28, §§ 69-74 şi Străin şi alţii contra României, nr. 57001/00, § 44, 21 iulie 2005). In cauzele impotriva Romaniei in materia incalcarii articolului 1, Curtea a stabilit faptul ca statul român trebuie să garanteze prin măsuri legale şi administrative adecvate realizarea efectivă şi rapidă a dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba de o restituire în natură sau de acordarea unei despăgubiri, conform principiului supremaţiei dreptului şi al legalităţii protecţiei drepturilor patrimoniale, ţinând cont de principiile enunţate de în materie de despăgubire (cauza Viasu).

Instanţa nu neagă marja de apreciere de care dispune statul pentru a stabili ceea ce este în interesul public, atunci când este vorba de adoptarea şi aplicarea unor măsuri de reformă economică, marjă recunoscută in jurisprudenţa Curtii (hotărârea Ramadhi şi alţi), dar retine faptul ca a trecut o perioada de 10 ani de la formularea cererii fără ca pârâta să achite reclamantului vreo parte din compensaţiile băneşti la care acesta este îndreptăţit, termenul îndelungat supunând partea unei sarcini disproporţionate şi excesive.

În ceea ce priveşte dispoziţiile OUG 10/2013 pentru plata eşalonată a despăgubirilor stabilite potrivit dispoziţiilor Legii nr. 9/1998, ale Legii 290/2003 având în vedere data intrării în vigoare a actului normativ- 28.02.2013 şi data introducerii acţiunii-4.11.2011, instanţa apreciază că aceste prevederi nu sunt incidente în cauză, pentru respectarea principiului securităţii raporturilor juridice şi a neretroactivităţii legii, actul normativ modificând dispoziţiile legare care constituie temeiul juridic al acţiunii părţii.

Principiile consacrate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în situaţiile referitoare la intervenţia legiuitorului în administrarea justiţiei, menită să influenţeze stabilirea judiciară a cauzelor aflate pe rol (Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Andreadis c. Greciei, 9 decembrie 1994, par. 49; National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society şi Yorkshire Building Society c. Marii Britanii, 23 octombrie 1997, par. 112; Zielinski, Pradal şi Gonzalez şi alţii c. Franţei [MC], par. 57; mutatis mutandis, Aubert şi alţii c. Franţei, 9 ianuarie 2007, par. 84, şi Ducret c. Franţei, 12 iunie 2007, par. 35-41), sunt aplicabile în speţă, având în vedere momentul modificării actului normativ şi influenţa acestei modificări asupra analizei caracterului justificat/nejustificat al refuzului autorităţii. Curtea EDO a sancţionat intervenţia statului prin puterea legislativă, având ca scop modificarea în favoarea sa a unei legi aplicabile cauzei în care statul era parte şi prin aceasta crearea unei şanse de câştig a procesului, analizând-o ca o încălcare a dreptului la un proces echitabil.

Fata de aceste aspecte, având în vedere prevederile articolului 10 din Legea 290/2003, articolului 1 din Protocolul 1, şi jurisprudenţa Curţii Europene în această materie, instanţa urmează a admite acţiunea aşa cum a fost formulata şi a obliga pârâta să plătească reclamantului suma de 156424,74 lei.

Domenii speta

Spete similare