Minori

Prin ÎNCHEIEREA din 5.11.2013 pronunţată de Judecătoria Oneşti în dosarul nr.6466/270/2013 s-a dispus:

În baza art. 1491 alin 9 C.p.p. s-a respins propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oneşti privind arestarea preventivă a inculpatului  V.C.V.

În baza art. 1491 alin. 12 C.p.p. cu referire la art. 146 alin 111 C.p.p.  s-a dispus luarea faţă de inculpatul V.C.V. a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, fără încuviinţarea instanţei, pe o perioadă de 30 de zile începând cu data de  05.11.2013 până la data de 04.12.2013, inclusiv.

În baza art. 145 alin 11 din C.p.p. pe durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea inculpatul  a fost  obligat  să  respecte următoarele obligaţii:

-să se prezinte la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecata  ori de cate ori  este  chemat;

-să se prezinte la secţia de politie în a cărei rază teritorială locuieşte conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori  este  chemat;

-să  nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei;

-să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.

S-a dispus ca o copie de pe încheiere să se comunice  inculpatului, secţiei de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte acesta, jandarmeriei, poliţiei comunitare, organelor de frontieră, organelor competente să elibereze paşaportul.

S-a atras atenţia inculpatului că încălcarea cu rea-credinţă a obligaţiilor impuse va atrage înlocuirea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea cu măsura  arestării preventive.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:

La data de 05.11.2013 a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Oneşti sub nr. 6466/270/2013 propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oneşti privind luarea măsurii arestării preventive pe o durată de până la 20 de zile faţă de inculpatul V.C.V..

În susţinerea propunerii de arestare preventivă s-a arătat că inculpatul este cercetat sub aspectul comiterii infracţiunii de tâlhărie, faptă prevăzută de art. 211 alin. 1, 2 lit. c şi alin. 2 ind. 1 lit. a C.pen. cu aplicarea art. 99 şi următoarele C.pen., reţinându-se în sarcina inculpatului, că în ziua de 04.11.2013, în urma unei înţelegeri prealabile, în timp ce învinuitul minor B.V.I. a asigurat paza, învinuitul minor V.C.V. a deposedat-o prin violenţă de o geantă şi o poşetă în care se aflau actul de identitate, carduri bancare şi suma de 2.400 lei, aparţinând numitei D.T., în timp ce se afla pe scara imobilului din Oneşti.

S-a reţinut de Parchet că în cauză este incident cazul prevăzut de art. 148 alin. 1 lit. f C.p.p.

Instanţa a constatat că în cauză, din materialul probator administrat până la acest moment procesual, rezultă probe care să justifice presupunerea rezonabilă că inculpatul ar fi comis infracţiunea pentru care este cercetat, respectiv proces verbal de prindere în flagrant, declaraţie parte vătămată, declaraţiile inculpatului, declaraţii de martori, proces verbal de conducere în teren, toate coroborate cu cele arătate de inculpat în faţa instanţei, acesta recunoscând săvârşirea faptei.

Cu toate acestea, instanţa a reţinut că în cauză nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile prevăzute de art. 148 alin. 1 lit. f C.p.p., pe care se întemeiază propunerea formulată. Astfel, deşi fapta pentru care inculpatul este cercetat este sancţionată cu o pedeapsă ce depăşeşte 4 ani, aşa cum este prevăzut în prima parte a textului legal indicat, cea de a doua condiţie prevăzută de acest text („există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică”) nu mai este îndeplinită.

Astfel, în concret, infracţiunea de a cărei comitere este bănuit inculpatul nu prezintă o asemenea gravitate încât să justifice privarea de libertate a acestuia, putând fi aplicată o altă măsură prevăzută de lege, cunoscut fiind că măsura arestării preventive are un caracter excepţional, având în vedere inclusiv faptul că inculpatul este minor.

Instanţa a considerat că nu este necesară şi nici proporţională luarea unei măsuri privative de libertate faţă de inculpat, măsura arestării fiind cea mai gravă măsură dintre măsurile preventive. Astfel raportat la circumstanţele personale ale inculpatului care este minor, a recunoscut faptele, se  află la primul conflict cu legea penală, nefiind cunoscut cu antecedente penale, instanţa a reţinut  că prin lăsarea în libertate a acestuia nu s-ar crea o stare de pericol pentru comunitate.

Aşadar, deşi în mod concret fapta reţinută în sarcina sa poate fi privită generic ca infracţiune cu un grad de pericol ridicat, instanţa a apreciat că în cauza concretă fapta nu prezintă o asemenea gravitate pentru comunitate pentru a justifica privarea de libertate a inculpatului, aceasta întrucât comiterea de infracţiuni, chiar de o gravitate deosebită – reflectată de exemplu prin natura şi cuantumul sancţiunii, nu constituie, prin ea însăşi temei pentru privarea de libertate a învinuitului sau inculpatului în forma detenţiei preventive.

Existenţa pericolului concret pentru ordinea publică se impune a se stabili atât în funcţie de circumstanţele reale ale faptei, cât şi de elemente ce ţin de persoana inculpatului, astfel după cum acestea sunt prevăzute de art. 136 alin. 8 Cod procedură penală.

Reamintim şi constatările jurisprudenţiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia arestării preventive, cu relevanţă în cauza concretă ce face obiectul prezentei propuneri:

- nu se poate supune unei evaluări abstracte caracterul rezonabil al unei detenţii, fiind de datoria instanţelor judecătoreşti să justifice în mod concret, pe baza faptelor, motivele pentru care publicul ar fi efectiv ameninţat în cazul în care acuzatul ar fi cercetat în stare de libertate  (Patsouria c. Greciei din 6 noiembrie 2007;,

-privarea de libertate a unei persoane este o măsură atât de gravă încât ea nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puţin severe, sunt considerate insuficiente pentru salvgardarea unui interes personal sau public ce ar impune detenţia (cauza Witold Litwa c. Poloniei);

- pericolul de împiedicare a bunei desfăşurări a procedurii penale nu poate fi invocat în mod abstract de autorităţi, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice (Becciev c. Moldovei, din 4 octombrie 2005; Calmanovici c. României);

-prin aceea că nu au prezentat fapte concrete în ceea ce priveşte riscurile antrenate în caz de punere în libertate a acuzatului şi prin faptul că nu au ţinut cont de măsurile alternative, precum şi prin faptul că au ales să se sprijine în principal pe gravitatea faptelor comise şi să nu analizeze individual situaţia reclamantului, autorităţile nu au oferit motive "relevante şi suficiente" pentru a justifica necesitatea de a-l menţine în arest preventiv ( Calmanovici c.României).

Instanţa a reţinut şi că buna desfăşurare a procesului penal nu presupune în mod automat privarea inculpatului de libertate.

Faţă de cele expuse mai sus, în baza art. 1491 alin 9 C.p.p. s-a respins propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oneşti privind arestarea preventivă a inculpatului V.C.V.. 

Fiind  întrunite  condiţiile  prevăzute de  art. 143 alin. 1 din C.p.p., raportat  la  împrejurările  în  care  este  bănuit  inculpatul  că  ar  fi  săvârşit  fapta, pentru  a  păstra  un  control  asupra  acestuia, instanţa  a dispus  luarea  faţă  de  inculpatul V.C.V. a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, fără încuviinţarea instanţei, pe o perioadă de 30 de zile începând cu data de  05.11.2013 până la data de 04.12.2013, inclusiv.

În baza art. 145 alin 11 din C.p.p.  pe durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea inculpatul a fost obligat să respecte următoarele obligaţii:

-să se prezinte la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată  ori de câte ori  este  chemat;

-să se prezinte la secţia de politie în a cărei rază teritorială locuieşte conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori  este  chemat;

-să  nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei;

-să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria Oneşti.

S-a criticat hotărârea instanţei de fond pentru netemeinicie sub aspectul greşitei respingeri a propunerii de arestare preventivă, avându-se în vedere că în cauză sunt îndeplinite condiţiile art.148 lit.f din Codul de procedură penală, în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă este mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea inculpatului în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Faţă de aceste motive s-a solicitat admiterea recursului şi casarea încheierii recurate.

Tribunalul examinând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele invocate şi din oficiu, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Tribunalul apreciază că măsura arestării preventive nu se impune a fi luată faţă de inculpatul V.C.V. întrucât nu sunt întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 148 lit. f Cod procedură penală, care au fost reţinute ca temei al propunerii de luare a măsurii arestării preventive, respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile de care este acuzat inculpatul este mai mare de 4 ani închisoare, respectiv nu rezultă din probe existenţa unui pericol public concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a acestuia.

Privitor la prima condiţie, este de netăgăduit că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile pentru care este cercetat, este mai mare de patru ani.

În ceea ce priveşte cea de a doua condiţie instituită de art. 148 lit. f Cod procedură penală, respectiv că lăsarea în libertate a inculpatului să prezinte pericol concret pentru ordinea publică, tribunalul apreciază că această condiţie nu este îndeplinită având în vedere următoarele considerente:

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, detenţia este justificată doar dacă se face dovada că asupra procesului penal planează unul dintre următoarele pericole, care trebuie apreciate „in concreto” pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârşire a unor noi infracţiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariţie a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică. În acelaşi sens s-a pronunţat şi Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei care prin Recomandarea nr. R (80) 11 care la pct. 3 prevede că detenţia provizorie nu poate fi ordonată decât dacă persoana în cauză este bănuită că a săvârşit o infracţiune şi sunt motive serioase de a se crede că există unul sau mai multe dintre următoarele pericole: pericolul de fugă, cel de obstrucţionare a cursului justiţiei, ori acela ca acuzatul să nu comită o nouă infracţiune gravă. Punctul 4 al Recomandării specifică în plus că, dacă existenţa nici unuia dintre pericolele enunţate nu a putut fi stabilită, detenţia provizorie s-ar putea, totuşi, justifică, în mod excepţional, în anumite cazuri în care se comite o infracţiune deosebit de gravă.

Din actele şi lucrările dosarului instanţa constată că nu există dovezi privind existenţa vreunui caz apreciat, atât de  Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât şi de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, ca fiind justificativ pentru luarea măsurii arestului preventiv pentru inculpatul V.C.V. .

Mai mult, pentru prezervarea ordinii publice, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că prin gravitatea lor deosebită şi prin reacţia publicului la săvârşirea lor, anumite infracţiuni pot să suscite o tulburare socială de natură să justifice o detenţie provizorie, cel puţin o perioadă de timp(cauza Letellier contra Franţei). Un asemenea element nu poate fi apreciat ca pertinent şi suficient, decât dacă se bazează pe fapte de natură să arate că eliberarea inculpatului ar tulbura în mod real ordinea publică.

Or în prezenta cauză, apreciind în concret necesitatea luării măsurii arestului preventiv faţă de inculpat, tribunalul constată că nu se impune detenţia provizorie, chiar dacă se presupune a fi fost comisă o infracţiune gravă de tâlhărie.

Raportat la împrejurările concrete în care se presupune că a fost săvârşită fapta, conduita inculpatului,vârsta acestuia, care este minor, lipsa antecedentelor penale, Tribunalul apreciază, prin prisma dispoziţiilor art. 136 alin. 8 Cod procedură penală, că nu există un pericol concret şi actual pentru ordinea publică.

Arestarea este o măsură preventivă care atinge grav libertatea individuală, ea având consecinţe nebănuite asupra reputaţiei persoanei, a vieţii inculpatului şi familiei sale.

În principiu în cursul desfăşurării procesului penal, învinuitul sau inculpatul trebuie să se afle în stare de libertate şi numai în cazuri deosebite în stare de deţinere.

Infracţiunea pentru care inculpatul V.C.V. este cercetat, este o faptă penală gravă, dar în speţă având în vedere împrejurările comiterii ei, precum şi pericolul social concret al faptei, măsura arestării preventive nu se justifică pentru acest inculpat.

Din examinarea dosarului nu reiese că ar exista vreo probă certă din care să rezulte că lăsarea în libertate a inculpatului V.C.V. ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.

Prin introducerea măsurii arestării, legiuitorul a mai urmărit ca aceasta să fie în interesul urmăririi penale, ori din verificarea actelor şi lucrările dosarului, nimic nu justifică un interes al urmăririi penale pentru ca inculpatul să fie cercetat în continuare în stare de arest preventiv.

Instanţa de fond în mod corect a apreciat ca pentru buna desfăşurare a procesului penal, în sensul asigurării prezenţei inculpatului în faţa organelor de cercetare penală şi a instanţei de judecată să aplice acestuia o măsură preventivă restrictivă de libertate aceea a obligării de a nu părăsi localitatea având în vedere natura faptei de care este suspectat, sfera relaţiilor sociale lezate, rezonanţa socială a faptei date fiind gravitatea acesteia, împrejurările în care se presupune a fi fost săvârşită.

Toate aceste aspecte coroborate conduc la concluzia că se impune aplicarea acestei măsuri preventive inculpatului V.C.V. pentru a asigura ordinea publică şi securitatea cetăţenilor.

Pentru toate aceste considerente urmează ca în baza  art. 385/15 pct. 1 lit. a Cod procedură  penală să se respingă ca nefondat recursul declarat de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA ONEŞTI împotriva încheierii din 5.11.2013 pronunţată în dosarul nr.6466/270/2013 al Judecătoriei Oneşti.

Conform art.192 alin.3 Cod procedură penală cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

Se va constata că inculpatul a fost asistat de apărător din oficiu.

Domenii speta

Spete similare