Revendicare

Pronunţând sentinţa civilă nr.233/8.03.2010 Judecătoria Buhuşi a respins acţiunea civilă având ca obiect revendicare, formulată de reclamanţii G.O.şi G.G.în contradictoriu cu pârâta C.A., luându-se act, totodată, că aceasta nu solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, a reţinut judecătoria că:

Prin contractul de vânzare  autentificat sub nr. 119 din 17.04.2006 la BNP M.N.din Buhuşi reclamanţii au cumpărat suprafaţa de de 5000 metri pătraţi situată extravilanul oraşului Buhuşi sola 21,parcela 440/50,judeţul Bacău.Terenul a fost vândut de către I.A.şi I.A. prin mandatar N.V.

Conform actelor depuse la dosarul cauzei,fapt atestat şi în contractul de vânzare cumpărare terenul vânzătoarelor provenea de la autorul acestora în baza certificatului de moştenitor nr.25/25.03.2003 eliberat de BNP A.G..

Prin sentinţa civilă nr.568/19.08.2004 pronunţată de Judecătoria Buhuşi s-a dispus ieşirea din indiviziune şi partajarea averi succesorale rămase după defuncţii V.G. şi V.V. care  sunt autorii pârâtei. În urma acestui partaj,pârâtei i-au revenit în lotul său o suprafaţă de teren de 10.000 mp categoria arabil extravilan situată în Buhuşi, tarla 21,parcela 440/48,judeţul Bacău şi una  de 700 mp categoria curţi construcţii extravilan situată în Buhuşi judeţul Bacău,tarla tarla 21,parcela 440.De altfel, lotizarea din dosarul de partaj a avut loc conform posesiei părţilor recunoscută de toţi comoştenitorii.

Încercând să intre în posesia terenului din contractul de vânzare cumpărare,reclamanţii au observat că pârâta le-ar ocupa întreaga suprafaţă.

Pârâta a invocat în apărarea sa faptul că are o sentinţă judecătorească eliberată în baza titlului de proprietate  nr.29285/21.06.1995 în care este inclusă şi suprafaţa de teren în litigiu.

Acţiunea în revendicare întemeiată pe art.480 din Codul civil este acea acţiune a proprietarului neposesor, îndreptată împotriva posesorului neproprietar, prin care se solicită restituirea unui bun. Reclamantul trebuie să demonstreze că el este proprietarul bunului revendicat fie prin faptul că este unicul deţinător al unui titlu de proprietate fie, în cazul comparaţiei de titluri, prin faptul că titlul său este preferabil.

Acţiunea în revendicare  este aşadar acea acţiunea reală petitorie  prin care proprietarul care a pierdut  posesia unui  bun solicită  restituirea acestuia de la posesorul neproprietar  sau, aşa cum s-a exprimat instanţa supremă, acţiunea în revendicare este acţiunea proprietarului neposesor împotriva  posesorului neproprietar de la care se pretinde  restituirea bunului, constituind, practic, cel mai energic mijloc de apărare a dreptului de proprietate, deoarece, titularul său, pe lângă recunoaşterea  dreptului, pretinde şi restituirea acestuia.

Aşadar, condiţiile de fond ale acţiunii în revendicare, respectiv: calitatea de proprietar a reclamantului, calitatea de posesor a pârâtei, în lipsa opunerii unui titlu valabil, identitatea între suprafaţa de teren revendicată de reclamant şi cea posedată de către pârâţi trebuie îndeplinite întocmai şi dovedite.

Procesul civil fiind guvernat de principiul disponibilităţii, instanţa nu poate, din oficiu să modifice cadrul procesual, acordând ceea ce nu s-a cerut, sub sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii prevăzute imperativ de dispoziţiile art. 129 alin.6, raportat la dispoziţiile art. 105 şi art. 304 pct.5,6 C.proc.civ. Astfel, împrejurările de fapt şi de drept pe care instanţa avea obligaţia, dar mai ales dreptul, de a le pune în discuţia părţilor nu pot excede obiectului cu care a fost învestită.

Instanţa a reţinut că potrivit actelor depuse de părţi  reclamanţii sunt proprietarii suprafeţei 5000 mp conform contractului nr. sub nr.119 din 17.04.2006 la BNP M.N.,iar pârâta este proprietarul suprafeţei de 10.000 mp categoria arabil extravilan situată în Buhuşi ,tarla 21,parcela 440/48,judeţul Bacău conform sentinţei civile nr.568/19.08.2004 pronunţată de Judecătoria Buhuşi în dosar civil nr1210/2004.

Astfel, din măsurătorile efectuate, identificând întreaga suprafaţă de teren, atât a reclamantului cât şi a pârâtului, suprafaţă amplasată în  extravilanul oraşului Buhuşi s-au apreciat concluziile expertului ca nefiind complete şi nici edificatoare deoarece nu există un plan parcelar care să provină de la Comisia locală de aplicare a legii nr.18/1991 Buhuşi. Nici chiar în urma solicitării instanţei acesta nu a fost depus la dosarul cauzei.

De asemenea, expertul a concluzionat că la momentul efectuării expertizei vecinătăţile, atât ale terenurilor reclamanţilor cât şi ale pârâtului,  nu mai sunt aceleaşi din momentul dobândirii, probabil din cauza modificărilor intervenite prin aplicarea Lg.nr.18/1991.

La filele 74-75 s-a depus o adresă a Comisiei Locale Buhuşi din care rezultă că nu deţine planul parcelar pentru tarla 21, parcela 440 – unde este situat terenul în litigiu. La fila 101 aceeaşi Comisie Locală Buhuşi arată că nu deţine nici rolurile agricole pentru anii 1958-1962.

În virtutea rolului activ, instanţa a încercat să elucideze care trebuie să fie amplasamentul corect al terenurilor înscrise în cele actele de proprietate ale reclamanţilor şi pârâţilor. De la OCPI Bacău nu s-a putut afla aceste lucru deoarece planurile parcelare nu au fost transmise de către Comisia Locală Buhuşi.

Apoi s-au efectuat demersuri de către instanţă  la Arhivele Statului pentru a încerca elucidarea problemei privitoare la amplasamentul terenului în litigiului. Nici de la această autoritate nu s-au putut obţine date pentru elucidarea amplasamentului terenului în litigiu.

Din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare cât şi din acţiunea introductivă rezultă că reclamanţii cunoşteau situaţia juridică şi faptică a terenului. Mai exact, aceştia ştiau că pârâta ocupă şi foloseşte un teren care părea a fi cel din actul lor de vânzare-cumpărare.

În faţa instanţei a fost audiată numita I.A., una dintre persoanele care au vândut terenul reclamanţilor. Aceasta a declarat sub prestare de jurământ că ea nu a avut niciodată posesia terenului în litigiu. De altfel, în contract este cuprinsă chiar şi o clauză de garantare împotriva evicţiunii.

Pe de altă parte, martorul T.G., propus de pârâtă, a declarat că pârâta a stăpânit dintotdeauna suprafaţa de teren de aproximativ  40 de prăjini, teren pe care îl deţine de la tatăl său. Martorul a arătat că pârâta a stăpânit terenul încă din anul 1990.

Analizând întreg probatoriul efectuat în cauză, instanţa nu poate decide cui aparţine în mod cert terenul în litigiu. La o primă vedere, terenurile părţilor nu ar trebui să se suprapună deoarece numărul de parcelă este diferit. În realitate, pârâta stabileşte un amplasament aşa după cum a fost pusă în posesie de autorităţile locale.

Conform expertizei, acest teren s-ar suprapune cu cel identificat în documentaţia cadastrală a reclamanţilor. Mai mult,,pârâta nici nu stăpâneşte întreaga suprafaţă de teren de 10.000 mp,,ci doar 7650 mp., însă nici din concluziile expertului specialitatea topocadastru şi nici din celelalte documente depuse la dosarul cauzei nu s-a putut stabili cu exactitate amplasamentul terenurilor ce sunt trecute în titlurile părţilor. 

De aceea, nu se poate constata că pârâta este un posesor precar al suprafeţei în litigiu. Ea a opus reclamanţilor un titlu valabil în baza căruia exercita posesia suprafeţei de teren în litigiu.

Astfel, în cauza pendinte, potrivit cu situaţia de fapt şi juridică reţinută anterior, instanţa a constatat că nu există suficiente elemente pentru a putea face o comparaţie a titlurilor în mod corespunzător. Aşa fiind, instanţa a apreciat că acest lucru nu se poate înfăptui pe calea unei acţiuni în revendicare ci eventual într-o acţiune de nulitate titlu în contradictoriu cu Comisia Locală de Aplicare a Legii nr.18/1991.

Faţă de aceste considerente,văzând şi dispoziţiile art.480 Cod civil instanţa a respins capătul de cerere având ca obiect revendicare, luând act, în temeiul art.274 C.P.Civ., că pârâta nu solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs reclamanţii, d-na G.G.şi d-l O.G., solicitând modificarea în tot a acestei sentinţe, în sensul admiterii şi al obligării pârâtei la a le lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 5000 mp teren arabil situat în extravilanul oraşului Buhuşi, identificat pe conturul 8-9-10-11-8 în schiţa anexă la raportul de expertiză întocmit în cauză de ing. T.V..

S-a arătat în motivarea recursului că în ceea ce priveşte suprafaţa de teren aparţinând reclamanţilor nu există probleme de identificare, singura incertitudine referindu-se exclusiv la terenul proprietatea pârâtei, din titlul de proprietate prezentat de aceasta reieşind faptul că stăpâneşte o parcelă diferită (440/48), astfel încât nu se poate vorbi de o suprapunere de titluri, suprafaţa de teren cu nr. cadastral 1763 înscrisă în cartea funciară nr.2366/N Buhuşi ca proprietate a reclamanţilor identificându-se pe conturul 8-9-10-11-8 în schiţa anexă la raportul de expertiză T.V..

Recursul este întemeiat; astfel, într-o acţiune civilă ce are ca obiect revendicarea unei suprafeţe de teren, în mod necesar instanţa va identifica această suprafaţă raportat la eventualele acte de proprietate prezentate de părţi or, în cauza de faţă expertul se mărgineşte la a constata că atât reclamanţii cât şi pârâta prezintă acte, constatând că pârâta nu stăpâneşte suplimentar faţă de actele sale, însă stăpâneşte şi terenul reclamantului, fără a proceda, însă, la identificare terenului înscris în titlul reclamanţilor şi, respectiv, al pârâtei, cu evidenţierea eventualelor suprapuneri de teren. Lucrarea trebuie să evidenţieze nu doar situaţia de fapt, a posesiei, ci şi situaţia juridică a drepturilor invocat de părţi, pentru ca instanţa să poate proceda, în cazul suprapunerilor de teren, la o comparare de titluri.

Constatând, prin urmare, că raportul de expertiză este întocmit în mod defectuos, probă pe care prima instanţă şi întemeiat soluţia de respingere a acţiunii, considerând necesară readministrarea acestei probe, în temeiul art.312 alin.(4) Cpc, instanţa va admite recursul şi casând sentinţa recurată va reţine cauza spre rejudecare.

Domenii speta

Spete similare