Pretenţii

Decizie 469 din 31.05.2011


Pronunţând sentinţa civilă nr.1900/15.06.2010 Judecătoria Oneşti a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A.I., domiciliat în Oneşti, împotriva pârâtei M.A., domiciliată în Oneşti, şi a obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 1728 lei.

Conform art. 274 Cod de procedură civilă pârâta a fost obligată să plătească reclamantului suma de 150 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, a reţinut judecătoria că prin cererea înregistrată pe rolul său la data de 19.02.2010 sub nr. 1309/270/2010, reclamantul A.I., domiciliat în Oneşti, a chemat în judecată pe pârâta M.A., domiciliată în Oneşti, solicitând restituirea sumei de 1.500 lei care i-a fost oprită prin poprire la Casa de Pensii, întrucât are calitatea de girant al pârâtei în baza contractului de împrumut nr. 90/03.07.2007 şi restituirea sumei de 1.500 lei pe care i-a dat-o pârâtei cu titlu de împrumut şi care făcea parte din suma de 2.400 lei împrumutată de reclamant de la bancă.

La termenul din 15.06.2010, reclamantul a modificat petitul primului capăt de cerere , solicitând 1728 lei.

Pârâta a încheiat cu C.A.R. I.F.N. Oneşti un contract de împrumut – nr. 90/3.07.2007 – în care reclamantul are calitatea de girant. Pentru că pârâta nu şi-a plătit ratele de rambursare, a fost înfiinţată poprire pe veniturile reclamantului (pensie), reţinându-i-se, conform adresei nr. 26878/8.06.2010, emisă de Casa Judeţeană de Pensii Bacău, suma de 1728 lei, în perioada noiembrie 2008 – iunie 2009.

Reclamantul – fidejusor a renunţat la beneficiul de discuţiune prevăzut de art. 1662 Cod civil, astfel că raporturile cu creditoarea sunt guvernate de principiul conform căruia în caz de neexecutare din partea debitorului, creditorul poate să urmărească direct pe fidejusor, pentru executarea creanţei, fără ca această urmărire să fie condiţionată de o prealabilă urmărire a debitorului principal (art. 1663 Cod civil).

Potrivit art. 1669 alin. 1 Cod civil, dacă fidejusorul a plătit datoria, el se poate întoarce împotriva debitorului şi aceasta chiar în situaţia în care a garantat fără ştirea debitorului.

Fidejusorul poate recupera de la debitor suma plătită creditorului şi cheltuielile pe care le-a făcut după ce a notificat debitorul despre începerea urmăririi (art. 1669 al. 2-4 Cod civil).

Temeiul regresului îl constituie subrogaţia legală în drepturile creditorului plătit (art. 1108 pct. 3 şi art. 1670 Cod civil).

Aşa fiind, instanţa a admis primul capăt de cerere şi a obligat pe pârâtă la plata sumei de 1728 lei şi 150 lei cheltuieli de judecată.

Cu privire la pretinsul împrumut de 1500 lei, instanţa a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1191 al. 1 Cod civil, conform cărora, dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât prin act autentic sau prin act sub semnătură privată.

Reclamantul a solicitat numai proba cu un martor referitor la acest capăt de cerere, ceea ce este împotriva legii.

Ca urmare, capătul de cerere privind restituirea împrumutului de 1500 lei a fost respins.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs d-l I.A. solicitând admiterea acţiunii sale şi pentru suma de 1.500 lei pe care i-a împrumutat-o pârâtei şi poprirea pensiei pe care aceasta o primeşte, împrumutul fiind acordat având în vedere legătura dintre pârâtă şi vărul recurentului, E.C. şi dovedit cu declaraţia martorului S.N.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare recunoscând că recurentul-reclamant a girat împrumutul pe care ea l-a obţinut de la CAR Oneşti, celelalte pretenţii ale acestuia nefiind reale. În dovedirea situaţiei sale financiare, intimata a depus la dosar talon de pensie pentru luna octombrie 2010 (f.19 dosar).

Examinând actele şi lucrările dosarului, Tribunalul reţine următoarele:

Învestind Judecătoria Bacău prin cererea înregistrată la 19.02.2010 d-l A. I. a solicitat pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care d-na M.A. să fie obligată la plata sumei de 1500 lei ce i-a fost reţinută din pensie şi virată CAR Oneşti IFN având în vedere contractul de împrumut în care reclamantul a avut calitatea de girant dar şi la plata unei alte sume, tot de 1500 lei, pe care i-a dat-o pârâtei cu titlu de împrumut.

Respingând această a doua pretenţie a reclamantului, prima instanţă a reţinut incidenţa art.1191 alin.(1) Cod civil, dispoziţii potrivit cărora dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată, ignorând încă dispoziţiile alineatul 3 al aceluiaşi articol potrivit cărora părţile pot conveni ca şi în cazul arătat la primul alineat să se poată face dovada cu martori, dacă aceasta priveşte drepturi de care ele pot să dispună, or, intimata-pârâtă nu s-a opus iar judecătoria a şi procedat la audierea martorului S.N (f.28 dosar judecătorie). Conform declaraţiei acestui martor, în ianuarie 2008 reclamantul a ridicat bani din societatea bancară la care îi avea depozitaţi pentru a-şi cumpăra o maşină de spălat, bani din care i-a dat martorului 500 lei dar şi pârâtei 1.500  lei, cu titlu de împrumut, martorul aflând la acea dată că pârâta este soţia unui văr al reclamantului.

Tribunalul consideră, prin urmare, că proba testimonială a devenit admisibilă, opoziţia pârâtei nefiind întemeiată pe valoarea obiectului cererii ci pe împrejurarea că nu îl cunoaşte pe martor (f.31 dosar judecătorie), cu luarea în considerare, în temeiul art.1198 cod civil, şi a unei imposibilităţi de natură morală de a preconstitui un înscris doveditor (recurentul-reclamant a arătat că a acceptat să o împrumute pe intimată în considerarea legăturii dintre aceasta şi vărul său, E.C., legătură care, deşi neoficializată, prezenta o oarecare stabilitate (cei doi având şi un copil – f.8 dosar recurs).

Se constată, de asemenea, că prin proba testimonială, reclamantul a făcut dovada susţinerilor sale, martorul S. N. fiind de faţă în momentul în care pârâta a primit suma de 1.500 lei, motiv pentru care, n temeiul art.312 alin.(1), (2) Cpc, Tribunalul va admite recursul şi, modificând în parte sentinţa recurată, va obliga pârâta la plata către reclamant şi a sumei de 1.500 lei, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei şi cu precizarea că modalitatea de executare silită a sentinţei astfel executate va putea fi aleasă de creditor ulterior, în funcţie şi de atitudinea debitoarei, care ar putea executa de bunăvoie obligaţia stabilită în sarcina sa.