Recurs. Trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe. Incidenţa cazului de casare prevăzut de art.3859 pct.10 Cod de procedură penală. Omisiune esenţială

Recurs. Trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe. Incidenţa cazului de casare prevăzut de art.3859 pct.10 Cod de procedură penală. Omisiune esenţială.

Potrivit art.62 Cod de procedură penală, în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele pe baza de probe.

De asemenea, sub forma unei reguli generale, principiul aflării adevărului este consacrat prin dispoziţiile art.3 din Codul de procedură penală, sens în care, pentru aducerea efectivă la îndeplinire a acestui obiectiv, organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate să aibă rol activ în desfăşurarea procesului penal.

De aceea, omisiunea primei instanţe de a se pronunţa asupra unor probe esenţiale, aşa cum sunt declaraţiile de martori, de natură să garanteze dreptul la apărare al inculpaţilor şi să influenţeze soluţia procesului atrage incidenţa temeiul de casare prevăzut de art.3859 pct.10 din Codul de procedură penală, declaraţiile inculpatului şi cele ale părţii vătămate putând servi ca mijloc de probă numai în măsura în care se coroborează cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor aflate la dosar, conform art.69 şi art.75 din Codul de procedură penală.

(Tribunalul Constanţa, decizia penala nr.219/16.03.2010)

Prin sentinţa penală nr.84/02.06.2009 pronunţată de Judecătoria Hârşova în dosarul penal nr.4/842/2009, în baza art.213 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art.41 alin.2 şi art.74 lit.c Cod penal, în referire la art.76 lit.e Cod penal, a fost condamnat inculpatul I.D. la pedeapsa de 1.500 lei amendă penală.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art.631 Cod penal.

În baza art.213 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art.37 lit.a Cod penal şi art.41 alin.2 Cod penal, a fost condamnat inculpatul I.Ş. la pedeapsa de 6 luni închisoare.

În baza dispoziţiilor art.71 alin.2 Cod penal, s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 lit.a teza a doua şi b Cod penal.

În baza art.14 şi art. 346 Cod de procedură penală, a fost respinsă acţiunea civilă formulată de partea civilă V.D., ca neîntemeiată.

În baza art.191 Cod de procedură penală, au fost obligaţi inculpaţii la plata a câte 370 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt :

Partea civilă V.D. deţine pe raza comunei Gârliciu, judeţul Constanţa, o microfermă zootehnică în care creşte diverse animale (bovine, ovine, cabaline, caprine, porci şi păsări domestice).

De administrarea fermei se ocupa numitul V.M., fiul părţii civile. De conducerea şi coordonarea zilnică a  fermei se ocupau terţe persoane, cărora le era încredinţat spre pază, îngrijire şi exploatare şeptelul din ferţă, pe bază de proces verbal, cât şi în mod consensual şi fără evidenţiere scriptică, întreaga dotare imobiliară, de echipamente şi produse auxiliare fermei.

Începând cu luna august 2005, întregul efectiv de animale a fost încredinţat, pe bază de proces verbal, numitului I.Gh., care avea obligaţia să îngrijească şi să exploateze animalele respective, dând socoteală părţii civile despre evoluţia efectivelor şi mortalităţii, a producţiei de ouă, lactate, piei, carne etc.

Ulterior, numitul I.Gh. a solicitat părţii civile să fie ajutat în activitatea de administrare a fermei de fiul său, în persoana inculpatului I.Ş. Partea civilă a fost de acord, între cele două părţi luând naştere un raport juridic consensual, care permitea inculpatului să se se ocupe de îngrijirea şi exploatarea animalelor din fermă, alături de tatal său.

Inculpatul I.D.T. a lucrat temporar la această fermă, ca cioban, în perioada mai – octombrie 2006. În această calitate, a înstrăinat un număr de 36 oi din turma pe care o avea în pază, către diverse persoane de pe raza comunei Gârliciu.

Inculpatul I.Ş. a sustras şi vândut un număr de 50 de oi din turma pe care o avea în pază inculpatul I.D.T., iar la solicitarea acestuia de a-i spune cum justifica lipsa animalelor, a precizat că le va trece la capitolul  „mortăciuni”.

Deşi martorii audiaţi în cursul urmăririi penale au declarat că au cunoştinţă, din zvon public, că cei doi inculpaţi şi, în special inculpatul I.Ş., au sustras şi alte animale şi păsări din fermă, precum şi produse animaliere, aceste declaraţii nu sunt susţinute de celelalte probe administrate în cauză.

Nu s-a putut stabili, cu certitudine, evoluţia efectivelor de animale din cadrul fermei, neexistând o evidenţă riguroasă a naşterilor, deceselor şi înstrăinărilor, a persoanelor care au făcut aceste înstrăinări şi în ce perioadă, inventarele efectutate de partea civilă în cursul anilor  2005 – 2006 fiind neconcludente din acest punct de vedere.

În ceea ce priveşte produsele de origine animală, care se presupune că au fost sustrase de inculpaţi, nici pentru acestea nu a existat o evidenţă clară, prejudiciul efectiv suferit de partea civilă fiind calculat de mandatarul acesteia.

De altfel, procura judiciară depusă de mandatarul părţii civile l-a împuternicit pe acesta de a se constitui parte civilă, în numele părţii vătămate V.D., doar pentru pagubele provocate de inculpatul I.Ş.

Deşi instanţa a apreciat că se impune a fi efectuată o expertiză în cauză, pentru stabilirea prejudiciului suferit de partea civilă, mandatarul acestuia nu a fost de acord să achite onorariul stabilit, deşi a consimiţit la administrarea acestei probe.

În această situaţie, instanţa nu a avut o altă posibilitate, decât aceea de a aprecia prejudiciul suferit de partea civilă pe baza înscrisurilor depuse în cursul urmăririi penale.

Situaţia de fapt reţinută şi vinovăţia inculpaţilor au fost reţinute pe baza probelor administrate în cauză, respectiv plângerea penală şi declaraţia părţii vătămate, declaraţiile inculpaţilor, declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, procesele verbale de prezentare a materialului de urmărire penala etc.

Aşa cum s-a reţinut, probatoriul administrat pentru dovedirea pretenţiilor civile a fost considerat ca insuficient pentru a permite instanţei să evalueze acest prejudiciu.

Astfel, proba cu expertiză dispusă pentru dovedirea pretenţiilor civile nu a fost administrată, deoarece partea civilă a refuzat să achite onorariul provizoriu de expert, astfel că instanţa a decăzut partea din administrarea acestei probe.

Pentru aceste considerente, instanţa a respins cererea de acordare a despăgubirilor materiale ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe penale au declarat recurs în termen legal, inculpatul I.Ş., solicitând achitarea, întrucât nu se face vinovat de săvârşirea faptei, precum şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Hârşova, cu motivarea că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra restului neexecutat de 640 de zile din pedeapsa aplicată inculpatului I.Ş. prin sentinţa penală nr.15/2002 a Judecătoriei Macin, potrivit art.61 Cod penal, şi nici asupra contopirii pedepsei aplicate prin sentinţa recurată cu pedeapsa stabilită prin sentinţa penală nr.639/2007 a Judecătoriei Tulcea, potrivit art.36 Cod penal.

Analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul constată recursurile ca fiind întemeiate, însă pentru alte motive decât cele invocate, în urma verificărilor efectuate din oficiu, potrivit art.3856 alin.3 şi art.3859 alin.3 Cod de procedură penală, constatându-se că în speţă este incident cazul de casare prevăzut de art.3859 pct.10.

Astfel, potrivit art.62 Cod de procedură penală, în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele pe baza de probe.

De asemenea, sub forma unei reguli generale, principiul aflării adevărului este consacrat prin dispoziţiile art.3 din Codul de procedură penală, sens în care, pentru aducerea efectivă la îndeplinire a acestui obiectiv, organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate să aibă rol activ în desfăşurarea procesului penal.

Pornind de la dispoziţiile legale enunţate, tribunalul constată că în desfăşurarea procesului penal prima instanţă nu a stăruit în aflarea adevărului, probele administrate în cauză fiind nelămuritoare în stabilirea faptelor deduse judecăţii şi, implicit, în stabilirea vinovăţiei inculpaţilor, aspect ce se reflectă şi în motivarea contradictorie a sentinţei pronunţate.

Potrivit actului de sesizare, inculpaţii I.D.T. şi I.Ş. au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere, faptă care constă în însuşirea unui bun mobil al altuia, deţinut cu orice titlu, sau în dispunerea de acel bun pe nedrept ori în refuzul de a-l restitui, potrivit art.213 Cod penal. 

Deşi prima instanţă reţine că ambii inculpaţi se fac vinovaţi de comiterea acestei infracţiuni, sub forma înstrăinării unui număr de animale din şeptelul încredinţat, în conţinutul sentinţei atacate nu se arată motivele care au format convingerea judecătorului, deşi orice soluţie de condamnare se pronunţă în cazul în care fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită cu vinovăţie de către inculpat, conform art.345 alin.2 Cod de procedură penală.

În condiţiile în care declaraţiile inculpatului şi cele ale părţii vătămate pot servi ca mijloc de probă numai în măsura în care se coroborează cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor aflate la dosar, conform art.69 şi art.75 din Codul de procedură penală, prima instanţă era obligată să procedeze la o minimă analiză a declaraţiilor de martori care au fundamentat soluţia de condamnare, cu atât mai mult cu cât inculpatul I.Ş. nu a recunoscut comiterea faptei, iar o parte din martorii audiaţi în cursul cercetării judecătoreşti nu au exprimat o poziţie certă asupra modului de săvârşire a faptelor.

Astfel, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul I.Ş., prima instanţă a reţinut că aceasta a dispus pe nedrept pe un număr de 50 de ovine, solicitând inculpatului I.D.T. ca acestea să fie trecute la capitolul pierderi, fără a fi examinate apărările inculpatului, fără a fi indicate împrejurările comiterii faptei şi, mai ales, care sunt mijloacele de probă ce fundamentează o atare concluzie.

O concluzie certă cu privire la vinovăţia ambilor inculpaţi nu se poate desprinde în cauză, în condiţiile în care evidenţa animalelor nu s-a realizat în mod scriptic, excepţie făcând procesul verbal de predare a animalelor, ceea ce înseamnă că pentru a se putea exprima o concluzie asupra reducerii efectivului prin dispunerea pe nedrept a animalelor, se impunea nu doar o minuţioasă analiză a declaraţiilor testimoniale, dar mai ales o suplimentare a probatoriului în acest sens.

Din acest punct de vedere, martorii M.I. şi C.M.,  audiaţi în cursul cercetării judecătoreşti, au declarat că nu cunosc amănunte în legătură cu sustragerea unor animale de către inculpatul I.Ş, iar inculpatul I.D.T. a declarat că singurele amănunte în acest sens le cunoaşte din zvon public sau din discuţiile cu martorii C.I. şi P.L., ba mai  mult, în finalul declaraţiei precizează că nu l-a văzut niciodată pe inculpatul I.Ş. înstrăinând animale.

Cu toate că martorii C.I. şi P.L. au fost audiaţi în cursul urmăririi penale, nici parchetul şi nici instanţa nu au apreciat asupra audierii lor nemijlocite, pentru a se lămuri împrejurarile referitoare la înstrăinarea către aceştia a unui număr de animale aflate în paza inculpatului I.Ş., judecătorul fondului concluzionând asupra existentei faptei imputate pe baza unor probe indirecte.

Întrucât probele testimoniale enumerate, deşi se regăsesc la dosarul de urmărire penală, nu au fost analizate de prima instanţă, se impune ca acestea să fie administrate în mod nemijlocit, cu respectarea principiilor oralităţii, contradictorialităţii şi nemijlocirii, consacrate de art.289 Cod de procedură penală, ele nefiind nici măcar examinate ca relevanţă probatorie, pentru a permite din partea instanţei de recurs exercitarea atribuţiilor de control judiciar, cu respectarea dublului grad de jurisdicţie.

În egală măsură, prima instanţă nu a procedat nici la efectuarea unei confruntări între cei doi inculpaţi şi nici la lămurirea contradicţiilor strecurate între declaraţiile date în cursul urmăririi penale şi cele din faza de cercetare judecătorească, în raport de poziţiile procesuale diferite, legate de împrejurările dispariţiei animalelor, persoanele cărora acestea le-au fost înstrăinate, valoarea lor de inventar, preţul obţinut şi alte asemenea elemente, de natură a permite o corectă rezolvare a laturii penale şi, în mod corelativ, a acţiunii civile.

Prin urmare, întrucât în cauză se evidenţiază temeiul de casare prevăzut de art.3859 pct.10 din Codul de procedură penală, ca urmare a omisiunii primei instanţe de a se pronunţa asupra unor probe esenţiale, de natură să garanteze dreptul la apărare al inculpaţilor şi să influenţeze soluţia procesului, tribunalul va admite ambele recursuri, în baza art.38515 pct.2 lit.c Cod de procedură penală, urmând a casa sentinţa atacată şi a dispune rejudecarea cauzei de către prima instanţă.

Cu ocazia rejudecării fondului cauzei, prima instanţă va proceda la lămurirea situaţiei de fapt prin efectuarea unei confruntări sau reaudieri a inculpaţilor, cu privire la împrejurările comiterii faptelor, precum şi la audierea martorilor C.I. şi P.L., în legătură cu eventuala înstrăinare a animalelor încredinţate în paza şi administrarea inculpatului I.Ş.

De asemenea, se vor administra orice alte probe utile aflării adevărului, atât pe latură penală, cât şi pe latură civilă, în scopul determinării prejudiciului, urmând a fi avute în vedere inclusiv acele motive de nelegalitate invocate prin apelul Ministerului Public, referitoare la menţinerea sau revocarea beneficiului liberării condiţionate şi efectuarea operaţiunilor de contopire, cu privire la inculpatul I.Ş., potrivit soluţiilor de condamnare aflate la dosarul instanţei de recurs.

Totodată, în rezolvarea corectă a laturii civile a cauzei se va avea în vedere noul cadru procesual, rezultat în urma decesului părţii civile V.D., potrivit relaţiilor depuse la dosarul de recurs, privind situaţia moştenitorilor, urmând a se aprecia şi asupra obţinerii de date suplimentare, care să confirme acceptarea succesiunii, prin reprezentare sau retransmitere, din partea persoanelor deja indicate.

Văzând şi prevederile art.192 alin.3 şi art.189 Cod de procedură penală,

Domenii speta

Spete similare