Procedura insolvenţei. Deschiderea procedurii. Condiţii

Procedura insolvenţei. Deschiderea procedurii. Condiţii

Legea nr. 85/2006 – art. 31, raportat la art. 1, art. 3 pct. 1, 6 şi 12

Dispoziţiile legale privind procedura insolvenţei se aplică dacă sunt îndeplinite cele două condiţii de fond prevăzut de art. 1 şi art. 3 pct. 1 din Legea nr. 85/2006, respectiv debitorul să aibă calitatea de comerciant, să fie o societate agricolă, un grup de interes economic sau orice altă persoană juridică de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice, şi debitorul să se afle în insolvenţă.

Insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile, ea fiind prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 30 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori.

Prin creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei se înţelege creditorul a cărui creanţă împotriva patrimoniului debitorului este certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 30 de zile. Potrivit pct. 12 al art. 3, valoarea-prag reprezintă cuantumul minim al creanţei necesară pentru a putea fi introdusă cererea creditorului, ea fiind de 10.000 lei, iar pentru salariaţi, de 6 salarii medii pe economie.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială, decizia civilă nr. 338 din 8 aprilie 2008

Prin sentinţa comercială nr. 552 din 4 octombrie 2007 pronunţată în dosarul nr. 1542/30/2006 Tribunalul Timiş a respins contestaţia formulată de debitoarea S.C. M S.R.L. Timişoara şi a admis cererea creditoarei S.C. C S.R.L. Zalău, dispunând, în temeiul art. 32 alin. 4 din Legea nr. 85/2006, deschiderea procedurii generale de insolvenţă faţă de societatea debitoare, numind în calitate de administrator judiciar pe I S.P.P.L. Timişoara, care va îndeplini atribuţiile prevăzute de art. 25 din acelaşi act normativ. De asemenea, în baza art. 107 din Legea insolvenţei, judecătorul-sindic a notificat deschiderea procedurii debitoarei, asociaţilor, creditorilor şi oficiului registrului comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş, precum şi tuturor băncilor unde societatea are deschise conturi, dispunând şi publicarea ei în Buletinul procedurilor de insolvenţă.

Prin aceeaşi hotărâre, prima instanţă a stabilit următoarele termene: a) termenul limită pentru depunerea creanţelor pentru data de 15 noiembrie 2007, termenul limită pentru verificarea creanţelor, întocmirea, afişarea şi comunicarea tabelului preliminar pentru 30 noiembrie 2007, termenul pentru depunerea eventualelor contestaţii pentru 15 decembrie 2007, afişarea tabelului definitiv al creanţelor la 30 decembrie 2007, data şedinţei adunării creditorilor la 30 decembrie 2007, creditorii urmând să fie convocaţi în acest scop, iar primul termen după deschiderea procedurii pentru 17 ianuarie 2008, administratorul judiciar având obligaţia de a trimite notificări tuturor creditorilor. În temeiul art. 4 din Legea nr. 85/2006 tribunalul a mai dispus deschiderea de către debitoare, în termen de 2 zile de la notificarea deschiderii procedurii, a unui cont bancar din care vor fi suportate cheltuielile aferente procedurii, în caz de neîndeplinire a acestei atribuţii deschiderea contului făcându-se de către administratorul judiciar, eventualele disponibilităţi băneşti ale societăţii fiind păstrate într-un cont special de depozit bancar.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs debitoarea S.C. M S.R.L. Timişoara, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, solicitând, în principal, modificarea ei în tot, iar în urma rejudecării cauzei să se respingă cererea creditoarei având ca obiect deschiderea procedurii de insolvenţă, iar în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se face punctajul ce se impune în privinţa mărfurilor livrate reciproc de cele două societăţi şi a se cunoaşte suma ce mai trebuie achitată, întrucât, deşi în primă instanţă a solicitat efectuarea unui astfel de punctaj comun şi ulterior compensarea valorilor rezultate, stabilindu-se eventualele sume ce mai trebuie plătite, judecătorul-sindic nu a dat curs acestei solicitări, neavând rol activ în aflarea adevărului. Pe de altă parte, intimata nu deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, neexistând vreun titlu executoriu, în mod greşit aplicându-se prevederile Legii nr. 85/2006 în sensul deschiderii procedurii de insolvenţă deoarece facturile fiscale emise nu constituie titluri certe, lichide şi exigibile din moment ce între cele două societăţi comerciale au avut loc vânzări reciproce de mărfuri, modalitatea de plată fiind compensarea, în caz de diferenţă livrându-se tot marfă.

Prin decizia civilă nr. 338 din 8 aprilie 2008 Curtea de Apel Timişoara a respins ca nefondat recursul declarat de debitoarea S.C. M S.R.L. Timişoara împotriva sentinţei comerciale nr. 552 din 4 octombrie 2007 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 1542/30/2006.

Pentru a pronunţa această soluţie Curtea a reţinut că hotărârea primei instanţe este temeinică şi legală, în conformitate cu prevederile aplicabile în cauză, judecătorul-sindic stabilind în mod corect starea de fapt dedusă judecăţii, aplicând în acelaşi fel dispoziţiile Legii nr. 85/2006, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 din Codul de procedură civilă invocate de recurentă.

Prin recursul formulat, societatea debitoare a susţinut, în esenţă, că cererea creditoarei în mod greşit a fost admisă de tribunal, în speţă nefiind îndeplinite condiţiile necesare deschiderii procedurii insolvenţei, în sensul că creanţa datorată către S.C. C S.R.L. Zalău nu este certă, lichidă şi exigibilă, recurenta neaflându-se în încetare de plăţi. Însă, aceste critici nu sunt întemeiate motivat de împrejurarea că societatea creditoare a dovedit, cu înscrisurile anexate cererii introductive, că deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă în valoare de 12.892,25 lei, conform sentinţei civile nr. 277 din 7 februarie 2006 a Judecătoriei Zalău, rămasă definitivă şi irevocabilă, sumă care nu a fost achitată de debitoare până la momentul pronunţării hotărârii recurate.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 pct. 6 din Legea nr. 85/2006, prin creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei se înţelege creditorul a cărui creanţă împotriva patrimoniului debitorului este certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 30 de zile, iar conform pct. 1 al aceluiaşi articol, insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile, ea fiind prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 30 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori.

Articolul 31 din acelaşi act normativ statuează că orice creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006 împotriva unui debitor prezumat în insolvenţă poate introduce o cerere introductivă, în care va preciza: a) cuantumul şi temeiul creanţei; b) existenţa unei garanţii reale, constituite de către debitor sau instituite potrivit legii; c) existenţa unor măsuri asigurătorii asupra bunurilor debitorului; d) declaraţia privind eventuala intenţie de a participa la reorganizarea debitorului, caz în care va trebui să precizeze, cel puţin la nivel de principiu, modalitatea în care înţelege să participe la reorganizare, anexând, totodată, documentele justificative ale creanţei şi ale actelor de constituire de garanţii. Nu în ultimul rând, potrivit pct. 12 al art. 3, valoarea-prag reprezintă cuantumul minim al creanţei necesară pentru a putea fi introdusă cererea creditorului, ea fiind de 10.000 lei, iar pentru salariaţi, de 6 salarii medii pe economie.

Ca atare, dispoziţiile legale privind procedura insolvenţei se aplică dacă sunt îndeplinite cele două condiţii de fond prevăzut de art. 1 şi art. 3 pct. 1 din legea amintită, respectiv debitorul să aibă calitatea de comerciant, să fie o societate agricolă, un grup de interes economic sau orice altă persoană juridică de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice, şi debitorul să se afle în insolvenţă.

Debitoarea recurentă este o societate comercială cu răspundere limitată, a cărei durată de funcţionare este nelimitată, astfel cum rezultă din adresa nr. C 15579/11.10.2006 emisă de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş, şi este ştiut faptul că societăţile constituite cu respectarea formalităţilor prevăzute de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, au calitate de comerciant de la data înmatriculării în registrul comerţului.

Insolvenţa debitorului, fiind o condiţie a aplicării procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, cel care solicită declanşarea acestei proceduri trebuie să administreze dovezi din care să rezulte: neplata la scadenţă a datoriilor şi lipsa lichidităţilor, iar pentru a veni în sprijinul creditorilor legiuitorul român, prin art. 3 pct. 1 lit. a), a prezumat starea de insolvenţă a patrimoniului debitorilor în situaţia în care aceştia, după 30 de zile de la scadenţă, nu au plătit datoria faţă de unul sau mai mulţi creditori. Sub acest aspect, în mod corect judecătorul-sindic a reţinut că din înscrisurile depuse la dosar de creditoarea intimată rezultă fără putinţă de tăgadă că ea deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 30 de zile al cărei cuantum este mai mare de 10.000 lei, ceea ce impune concluzia că societatea debitoare se află în stare de insolvenţă, astfel cum este aceasta definită de litera a) pct. 1 al art. 3 din Legea nr. 85/2006, susţinerile recurentei privitoare la neîntrunirea condiţiilor necesare pentru deschiderea procedurii insolvenţei fiind neîntemeiate.

Potrivit art. 1169 din Codul civil, cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească. Din punctul de vedere al repartizării sarcinii probei între creditor şi debitor, creditorul care pretinde executarea unei obligaţii trebuie să dovedească existenţa ei. La rândul său, în măsura în care debitorul pretinde stingerea ei prin plată, va trebui să dovedească tocmai faptul efectuării plăţii. Creditoarea S.C. C S.R.L. Zalău a făcut dovada creanţei pretinse în sarcina debitoarei S.C. M S.R.L. Timişoara, în schimb, însă, societatea recurentă nu a făcut dovada stingerii acestei creanţe.

Pe de altă parte, potrivit art. 3715 din Codul de procedură civilă, executarea silită încetează, printre altele, dacă s-a realizat integral obligaţia prevăzută în titlul executoriu, s-au achitat cheltuielile de executare, precum şi alte sume datorate potrivit legii, caz în care, executorul va preda debitorului titlul executoriu, menţionând pe acesta stingerea totală a obligaţiilor sau dacă nu mai poate fi efectuată ori continuată din cauza lipsei de bunuri urmăribile ori a imposibilităţii de valorificare a unor astfel de bunuri, situaţii în care, executorul va remite personal creditorului sau reprezentantului acestuia titlul executoriu, menţionând pe acesta cauza restituirii şi partea de obligaţie ce a fost executată. Or, pe copia titlului anexat de creditoare cererii introductive nu apare înscrisă nici o menţiune în acest sens.

În conformitate cu Legea nr. 85/2006 creditorul nu poate declanşa procedura decât pentru creanţe certe, lichide şi exigibile, condiţii reglementate de art. 379 din Codul de procedură civilă, care se aplică, potrivit art. 149 din lege, şi în această materie, cel din urmă text statuând că dispoziţiile Legii insolvenţei se completează, în măsura compatibilităţii lor, cu cele ale Codului de procedură civilă, Codului civil, Codului comercial român şi ale Legii nr. 637/2002 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat în domeniul insolvenţei. Caracterul cert al creanţei vizează atât existenţa acesteia, cât şi cuantumul său, iar caracterul lichid al creanţei presupune că întinderea acesteia, având ca obiect o sumă de bani, să fie determinată sau determinabilă. În plus, creanţa trebuie să fie exigibilă, adică să fie ajunsă la scadenţă, toate aceste condiţii fiind, fără nici un dubiu, îndeplinite în speţă.

Astfel, societatea creditoare, cu toate că se află în posesia unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, învestită cu formulă executorie, nu a putut recupera datoria, recurenta debitoare nefăcând dovada contrară, deşi aceasta era în sarcina sa, situaţie în care sunt irelevante susţinerile referitoare la neefectuarea unui punctaj comun privitor la mărfurile livrate reciproc de cele două societăţi aflate în litigiu în vederea compensării valorilor rezultate, precum şi cele privitoare la lipsa de rol activ a instanţei în vederea aflării adevărului. De altfel, în primă instanţă, debitoarea, nici prin contestaţia formulată în temeiul art. 33 alin. 2 din lege şi nici prin vreun alt înscris nu a solicitat judecătorului-sindic acest lucru, contrar celor afirmate prin cererea de recurs. De asemenea, cu toate că în recurs societatea debitoare susţine că intimata nu deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, neexistând vreun titlu executoriu în acest sens şi, ca atare, în mod greşit tribunalul a făcut aplicarea prevederilor Legii nr. 85/2006 şi a deschis procedura de insolvenţă, Curtea constată că aceste afirmaţii sunt absolut gratuite, în contradicţie cu înscrisurile aflate la dosar, S.C. C S.R.L. Zalău aflându-se în posesia unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, învestită cu formulă executorie, care se bucură de puterea lucrului judecat, cu toate consecinţele care rezultă dintr-o asemenea împrejurare, creanţa sa fiind confirmată de către o instanţă română şi nu numai prin facturile fiscale emise pentru mărfurile vândute, nemaiprezentând nici o relevanţă juridică modul în care părţile au înţeles să facă plata, respectiv prin compensare, în caz de diferenţă livrându-se tot marfă.

Cum creanţa pe care această hotărâre o confirmă, deşi contestată de societatea debitoare potrivit dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, nu a fost achitată până la momentul pronunţării în fond, în mod corect judecătorul-sindic a apreciat că recurenta este în încetare de plăţi şi a dispus deschiderea procedurii insolvenţei împotriva sa.

Nu în ultimul rând, nici susţinerile debitoarei privitoare la necesitatea casării hotărârii tribunalului şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea realizării punctajul ce se impune în privinţa mărfurilor livrate reciproc de cele două societăţi şi a se cunoaşte suma ce mai trebuie achitată nu pot fi primite din cel puţin două considerente. În primul rând, casarea unei hotărâri judecătoreşti cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare nu poate fi dispusă decât în cazurile strict reglementate de Codul de procedură civilă, împrejurarea invocată de S.C. M S.R.L. Timişoara neîncadrându-se în nici unul dintre acestea (în susţinerea cererii nefiind, de altfel, invocat nici un temei juridic). Pe de altă parte, faptul că societatea debitoare nu se află în stare de insolvenţă, în sensul Legii nr. 85/2006, nu se poate dovedi în acest fel, ci în modul evocat mai sus. Aceasta, cu atât mai mult cu cât în primă instanţă partea chemată în judecată, deşi legal citată, nu a solicitat o atare dovadă, ea fiind invocată pentru prima oară direct în calea de atac a recursului.

Astfel fiind, constatându-se că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, în conformitate cu probatoriul administrat în cauză şi cu dispoziţiile legale în materie de insolvenţă şi că în speţă nu s-a evidenţiat nici unul dintre motivele de modificare ori de casare a hotărârii, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă recursul a fost respins.

Domenii speta

Spete similare