Litigiu comercial. Reziliere contract de închiriere. Reducerea onorariului de avocat. Condiţii

Litigiu comercial. Reziliere contract de închiriere. Reducerea onorariului de avocat. Condiţii

C. civ. , art. 942, art. 969, art. 1010, art. 1020-1021, art. 1079

C. proc. civ., art. 274 alin. (3)

Efectul imediat al oricărui contract este acela de a da naştere unor drepturi şi obligaţii pentru părţile sale. Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, ele putând fi revocate prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege. Condiţia rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una din părţi nu îndeplineşte angajamentul său.

Cele două clauze cuprinse în actele adiţionale nu depind exclusiv de voinţa debitorului, pentru a nu constitui un raport juridic civil, fiind vorba doar de o condiţie potestativă simplă, folosirea terenului nedepinzând doar de voinţa locatarului, ci şi de un element exterior dat de realizarea planului urbanistic de detaliu.

Prin reducerea onorariului plătit avocatului partea care a câştigat procesul ar fi în imposibilitate de a-şi recupera integral cheltuielile de judecată, deşi nu se află în culpă procesuală şi nici în culpa de a fi convenit cu apărătorul un onorariu exagerat, recuperarea sumei avansate cu acest titlu nefiind în niciun caz un mijloc de îmbogăţire nejustificată, partea neprimind vreo sumă în plus.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,

 Decizia civilă nr. 207 din 15 decembrie 2009

Prin sentinţa civilă nr. 588 din 16 iunie 2009 pronunţată în dosarul nr. 3127/30/2008 Tribunalul Timiş a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de  reclamanta S.C. I S.R.L. Timişoara în contradictoriu cu pârâta S.C. C S.R.L. Jebel, respingând, totodată, şi cererea de intervenţie în interesul reclamantei depusă de intervenienta S.C. P S.R.L. Timişoara, obligând societatea reclamantă la plata cheltuielilor de judecată avansate de pârâtă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, solicitând schimbarea în tot a hotărâri atacate, în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost ea formulată.

Prin decizia civilă nr. 207 din 15 decembrie 2009 pronunţată în dosarul nr. 3127/30/2008 Curtea de Apel Timişoara a respins apelul reclamantei, obligând-o pe aceasta la plata către intimata S.C. C S.R.L. Jebel a cheltuielilor de judecată, precum şi la plata taxelor judiciare datorate pentru faza procesuală anterioară.

Pentru a hotărî astfel instanţa de control judiciar a arătat că sentinţa tribunalului este temeinică şi legală, conformă cu dispoziţiile incidente în cauză, ea nefiind rezultatul unei greşite aplicări a legii sau a unei eronate ori superficiale aprecieri a probelor administrate în dosar, cum în mod neîntemeiat susţine apelanta, în considerente arătându-se motivele, atât cele în fapt, cât şi cele în drept, pentru care judecătorul fondului a considerat că cererea de reziliere nu poate fi primită.

Prin acţiunea introductivă reclamanta a solicitat tribunalului „să constate rezilierea contractului de închiriere nr. 2/28.03.2006”, prin cererea depusă la termenul din 9 septembrie 2009, intitulată „precizare de acţiune”, completându-şi doar motivele pentru care a acţionat-o pe pârâtă în judecată.

Într-adevăr, între apelanta S.C. I S.R.L. Timişoara, în calitate de locator, şi intimata S.C. C S.R.L. Jebel, în calitate de locatar, la data de 28 martie 2006 a fost încheiat contractul de închiriere nr. 2/2006, prin care prima societate a cedat celeilalte folosinţa exclusivă a spaţiului cu schelet metalic de 300 mp. şi a terenului de 708 mp., aflat în spate, identificate conform C.F. nr. 240 Freidorf, nr. top. 554/22 şi C.F. nr. 2503 Freidorf, nr. top. 554/21, contra sumei de 500 euro pe lună pentru hală şi 300 euro pe lună pentru teren, chirie valabilă pentru primii 7 ani, adică până la 28 martie 2013, urmând ca ulterior chiria pentru ambele spaţii să însumeze 1.000 euro pe lună, până la expirarea contractului, respectiv 28 martie 2020, dată după care, în caz de prelungire, preţul locaţiunii să fie renegociat. Prin art. 8 părţile au convenit că, în cazul neachitării chiriei în termen de 2 luni de la data eliberării facturii, contractul se consideră reziliat de drept, cu obligarea chiriaşului de a elibera şi preda bunul în termen de 30 de zile de la sesizare, prin art. 9, 10 şi 11 din contract stabilindu-şi fiecare anumite obligaţii specifice. Nu în ultimul rând, în art. 14 şi 16 cele două părţi au convenit, drept clauze specifice, faptul că rezilierea convenţiei înainte de termen este posibilă doar la iniţiativa chiriaşului, care are datoria notificării celeilalte părţi cu minimum 3 luni înainte şi că orice modificare sau completare a contractului se poate face numai în baza unui act adiţional convenit şi semnat de ambele părţi.

Articolul 942 din Codul civil, defineşte contractul ca fiind acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânşii un raport juridic. Efectul imediat al oricărui contract, implicit şi al celui de locaţiune, este acela de a da naştere unor drepturi şi obligaţii pentru părţile sale. În conformitate cu art. 969 din acelaşi cod, convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, ele putând fi revocate prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege. Cu alte cuvinte, contractul este legea părţilor, acestea fiind ţinute să-l respecte întocmai potrivit adagiului latin pacta sunt servanda, contractele civile şi comerciale legal încheiate impunându-li-se autorilor lor întocmai ca legea, întrucât contractele juridice sunt obligatorii pentru părţi, şi nu facultative.

Potrivit art. 1020 din Codul civil, condiţia rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una din părţi nu îndeplineşte angajamentul său. Una din consecinţele reciprocităţii obligaţiilor din contractele sinalagmatice o constituie rezoluţiunea sau rezilierea, după cum este vorba de un contract cu executare uno ictu ori de unul cu executare succesivă, pentru neexecutare prevăzută de articolul sus citat. Rezoluţiunea sau rezilierea contractului pentru neexecutare în întregime sau în parte a obligaţiilor luate de către una din părţi, întemeindu-se pe ideea de culpă, urmează să nu opereze de plin drept, ci se pronunţă, la cererea părţii de instanţa judecătorească ce va aprecia condiţiile şi importanţa neexecutării obligaţiei. În principiu, debitorul este răspunzător pentru neexecutarea obligaţiei sale, afară numai dacă ar dovedi că neexecutarea se datorează unor cauze exterioare care nu-i sunt imputabile. În materie de executare a contractului, prin culpă se înţelege orice neconformare a debitorului la corecta îndeplinire a obligaţiei.

Cu toate acestea, chiar când părţile reproduc în convenţia lor prevederile art. 1020, ceea ce ele pot face tocmai pentru a-şi atrage reciproc atenţia asupra consecinţelor pe care le-ar produce neexecutarea obligaţiilor corelative, contractul nu este desfiinţat de drept, prin simpla manifestare de voinţă a creditorului, care trebuie să se adreseze instanţei cu acţiunea în rezoluţiune sau în reziliere, după caz. Întrucât, conform art. 1079 din Codul civil, ajungerea la termen a unei obligaţii contractuale nu constituie, prin ea însăşi, o punere în întârziere a debitorului, părţile pot să prevadă în contract rezoluţiunea (rezilierea) convenţională, potrivit căreia, în caz de neexecutare a obligaţiilor de către oricare dintre ele, rezoluţiunea sau rezilierea contractului operează de plin drept, fără somaţie, punere în întârziere sau chemare în judecată. În cazul în care pactul comisoriu nu prevede în mod expres rezoluţiunea (rezilierea) contractului fără chemare în judecată urmează că aceasta nu operează decât dacă debitorul a fost chemat în judecată. Întrucât rezoluţiunea (rezilierea) contractului nu produce efecte decât dacă s-a introdus o acţiune în justiţie, se înţelege că nu-şi va produce efecte decât din momentul în care hotărârea pronunţată de instanţă a dobândit autoritate de lucru judecat. Dacă până în acest moment pârâtul execută obligaţia contractuală, rezoluţiunea (rezilierea) nu mai poate fi pronunţată. Cu alte cuvinte, în situaţia în care pactul comisoriu nu prevede în mod expres rezilierea contractului fără chemare în judecată, cum este cazul în speţă, înseamnă că aceasta nu operează decât dacă debitorul a fost acţionat în instanţă, şi chiar după introducerea unei acţiuni în reziliere contractul subzistă şi debitorul poate să prevină rezilierea executându-şi obligaţiile, dar numai până la pronunţarea unei hotărâri definitive.

În mod judicios prima instanţă a reţinut că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a prezentat trunchiat starea de fapt, omiţând să menţioneze existenţa celor trei actele adiţionale încheiate între părţi, ulterior semnării contractului de închiriere, având nr. 1/03.05.2006, nr. 2/2006 şi cel din 22 octombrie 2006, toate fiind legalizate la Biroul Notarului Public I.E. din Timişoara sub. nr. 3856/08.05.2007, nr. 3855/ 08.05.2007, respectiv nr. 3854/08.05.2007.

Prin primul act adiţional s-a consemnat faptul că, pe de o parte, intimata a achitat suma de 1.500 euro pentru scheletul metalic, reprezentând chiria pe trei luni, respectiv pentru perioada 28.03.2006-28.06.2006, betonatul cu plasa şi tabla de acoperiş pentru schelet urmând să fie efectuate de chiriaş, valoarea lucrărilor deducându-se din chirie, după data de 28 iunie 2006, iar pe de altă parte, că chiria de 300 de euro pentru teren se va percepe începând cu momentul începerii folosirii acestuia şi după deducerea costurilor lucrărilor menţionate. De asemenea, cele două părţi au convenit că, întrucât pentru teren nu există P.U.D. şi nu se poate construi, apelanta se obligă să o sprijine pe chiriaşă ca aceasta să obţină respectivul plan de urbanism pentru a monta hala de metal, intimata obligându-se, la rândul său, să efectueze un drum lat de 3,5 m, lung de 21 m, adică în suprafaţă de 73 mp., în partea stângă a terenului, în schimbul acestor lucrări apelanta fiind de acord ca să-i cedeze folosinţa unui alt teren pentru realizarea unei fose de colectare a apei.

Ulterior, prin actul adiţional nr. 2/2006, părţile au convenit ca reclamanta, începând cu 28 martie 2006, data semnării contractului în litigiu, să nu pretindă chirie pentru terenul închiriat de pârâtă pe perioada finalizării proiectului de P.U.D., deoarece pentru acest imobil nu există un asemenea plan de urbanism, ceea ce face ca pe teren să nu se poată construi, urmând ca proiectul tehnic să fie realizat de către o firmă de specialitate, costurile să fie avansate de chiriaş, iar suma respectivă dedusă din chirie, după finalizarea documentaţiei. Tot prin acest act adiţional, cele două societăţi au stabilit că suma de 1.500 euro, achitată de intimată pentru lunile aprilie, mai şi iunie 2006, să se compenseze cu alte trei luni, după finalizarea şi obţinerea planului urbanistic de detaliu.

În fine, prin cel de-al treilea act adiţional la contractul de închiriere nr. 2/28.03.2006, semnat la data de 22 noiembrie 2006, s-au convenit următoarele: deoarece intimata nu poate să-şi desfăşoare activitatea de spălătorie auto în hala închiriată fiindcă aceasta nu este înscrisă în cartea funciară, apelanta nu pretinde chirie până la momentul întabulării clădirii, operaţiune care se va realiza de către locator; sumele plătite de locatar, precum şi contravaloarea lucrărilor efectuate de către acesta se vor deduce din chirie, după ce construcţia va fi întabulată în cartea funciară.

Din cele prezentate rezultă fără putinţă de tăgadă că societatea intimată nu se face vinovată de nerespectarea principalei sale obligaţii, aceea de a plăti apelantei preţul locaţiunii, la termenele stipulate, ceea ce, într-adevăr, ar fi deschis locatorului dreptul de a o acţiona în instanţă pentru a obţine fie executarea silită a contractului, fie rezilierea acestuia în temeiul alin. 2 al art. 1439 din Codul civil, care statuează că, în caz când una din părţi nu împlineşte îndatoririle sale principale, cealaltă parte poate cere desfiinţarea contractului. Aceasta, întrucât iniţial pârâta a achitat reclamantei suma de 1.500 euro cu titlu de chirie pentru scheletul metalic, pentru perioada 28.03.2006-28.06.2006, sumă care ulterior, conform învoielii părţilor, urmează a fi compensată cu alte trei luni, după „finalizarea şi obţinerea P.U.D.-ului” aferent terenului ce formează şi el obiectul locaţiunii. Mai apoi, datorită faptului că intimata nu putea să-şi desfăşoare activitatea de spălătorie auto în hala închiriată, aceasta nefiind înscrisă în cartea funciară, apelanta a declarat că nu pretinde chirie până la momentul întabulării clădirii, operaţiune care-i revenea în sarcină. Tot părţile, au convenit ca suma achitată de chriaş, împreună cu contravaloarea lucrărilor efectuate de acesta, „să se deducă din chirie după ce construcţia va fi întabulată în cartea funciară”. Nu în ultimul rând, întrucât în lipsa planului de urbanism menţionat, societatea intimată se afla în imposibilitate de a-şi desfăşura activitatea comercială pentru care a încheiat contractul a cărui reziliere apelanta o solicită, prin toate cele trei acte adiţionale susamintite reclamanta s-a declarat de acord să nu perceapă, începând cu 28 martie 2006, adică data semnării contractului în litigiu, chiria de 300 euro pe lună convenită pentru folosirea terenului, decât din momentul în care chiriaşa va fi în măsură să se folosească efectiv de acest bun.

Susţinerile reclamantei în cuprinsul petiţiei de apel la iniţiala admitere a cererii sale de chemare în judecată nu prezintă nicio relevanţă juridică, cum în mod corect a arătat şi intimata prin întâmpinare, pentru simplul motiv că sentinţa civilă nr. 6272 din 19 iunie 2007 a Judecătoriei Timişoara pronunţată în dosarul nr. 5848/325/ 2007 a fost desfiinţată de Tribunalul Timiş prin decizia civilă nr. 5/A din 7 martie 2008, care a admis apelul pârâtei, trimiţând cauza spre rejudecare, în primă instanţă, la tribunal, recursul formulat de S.C. I S.R.L. Timişoara fiind respins de Curtea de Apel Timişoara prin decizia civilă nr. 533 din 24 iunie 2008 pronunţată în dosarul nr. 13.795/325/2007, astfel că referirile sale la tardivitatea căii de atac nu mai pot fi reanalizate, intrând în puterea lucrului judecat.

Împrejurarea, reală de altfel, că în ipoteza în care nu s-ar rezilia această convenţie, părţile s-ar afla în prezenţa a două contracte de închiriere privind acelaşi imobil, dar cu doi locatari diferiţi, nu poate determina, prin ea însăşi, admiterea cererii de chemare în judecată, pârâtei neputându-i-se imputa acest lucru. De asemenea, sunt neîntemeiate afirmaţiile apelantei în sensul că, având în vedere că spaţiul închiriat iniţial către pârâta intimată era alcătuit dintr-un teren liber şi un schelet metalic, iar prin investiţiile făcute intervenienta intimată a schimbat în totalitate însăşi esenţa imobilului, obiectul contractului nr. 2/28.03.2006 nu ar mai exista, astfel că oricum convenţia nu ar mai putea continua, deoarece obiectul locaţiunii îl reprezintă, pe de o parte, lucrul închiriat, care în speţă este un imobil, deci un bun corporal individual determinat, iar pe de altă parte, preţul plătit de locatar în schimbul folosinţei temporare a bunului, adică chiria. Indiferent ce investiţii ar fi făcut intervenienta în acel imobil, acestea dau naştere doar la un drept de creanţă, şi nu pot determina dispariţia imobilului a cărui folosinţă a fost cedată către pârâtă în schimbul unei sume de bani. Cum martora S.F. nu a declarat decât că locatarul nu a realizat lucrările de betonare cu plasă şi acoperirea cu tablă a acoperişului, nu şi faptul că acestea ar fi fost efectuate de către locator, în speţă nu se pune problema operării vreunei compensaţii.

Reclamanta nu s-a conformat exigenţelor impuse de art. 1169 din Codul civil, potrivit căruia cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească, şi de alin. 1 al art. 129 din Codul de procedură civilă, care statuează, de asemenea, că părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului, având, totodată, obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 alin. 1, precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările, simpla susţinere privitoare la nerespectarea de către chiriaş a obligaţiilor contractuale asumate nefiind suficientă pentru a determina convingerea instanţei că acţiunea de reziliere ar fi întemeiată, din declaraţia martorei propusă de reclamantă nerezultând, contrar celor afirmate de apelantă, că realizarea conductei de apă şi canalizare s-ar fi făcut de către reclamantă şi că în urma unor lucrări defectuoase ar fi fost pusă în pericol structura unor alte clădiri aparţinând societăţii, martora nefiind de profesie inginer constructor, o asemenea împrejurare neputând fi dovedită cu o declaraţie simplistă de genul „S.C. C S.R.L. Jebel a efectuat săpături pentru canalizare care au condus la surparea terenului, afectând altă hală”, ci, eventual, printr-o expertiză tehnică. Tot astfel, nerespectarea de către intimată a obligaţiei de a obţine toate autorizaţiile necesare funcţionării spaţiului, asumată potrivit art. 10 din contract, nu-i poate fi imputată acesteia în condiţiile în care, pe de o parte, în urma demersurilor întreprinse pentru obţinerea avizelor necesare desfăşurării activităţii, Primăria Timişoara, prin adresa nr. PC2006-1353/09.11.2006, i-a comunicat că, întrucât spaţiul necesar desfăşurării activităţii de comerţ nu este întabulat, nu i se poate elibera acordul de prestări-servicii, culpa aparţinând, deci, apelantei S.C. I S.R.L. Timişoara, care avea obligaţia de a-şi înscrie imobilul în cartea funciară. Pe de altă parte, pârâta a insistat pe lângă reclamantă prin adresele din 05.02.2007, 23.04.2007 şi 04.06.2007 ca aceasta să urgenteze înscrierea imobilului pentru a putea începe desfăşurarea activităţii pentru care a închiriat spaţiul.

Criticile apelantei privitoare la nulitatea parţială a actelor adiţionale nr. 1/03.05.2006 şi nr. 2/2006 cu motivarea că acestea ar conţine o condiţie potestativă pură din partea debitorului, adică a celui ce se obligă, nu sunt întemeiate. Condiţia, ca eveniment viitor de a cărei incertă îndeplinire depinde însăşi existenţa obligaţiei (naşterea sau stingerea ei), după criteriul legăturii cu voinţa părţilor a realizării ori nerealizării evenimentului, poate fi cazuală (a cărei existenţă depinde de hazard, niciuna dintre părţi neputând-o influenţa), potestativă (a cărei existenţă depinde de voinţa fiecăreia dintre părţi) şi mixtă (care depinde atât de voinţa uneia dintre părţi, cât şi de voinţa unei alte persoane). La rândul său, condiţia potestativă, este de două feluri: a) pur potestativă, adică aceea în virtutea căreia evenimentul viitor şi nesigur care afectează obligaţia depinde de voinţa exclusivă a uneia dintre părţi (si voulero) şi pentru care, art. 1010 din Codul civil, prevede sancţiunea nulităţii obligaţiei care s-a contractat sub o condiţie potestativă din partea acelui ce se obligă; b) condiţia potestativă simplă, în temeiul căreia evenimentul viitor şi nesigur depinde, atât de voinţa uneia dintre părţi, cât şi de un element exterior acesteia. Or, în speţă nu ne aflăm în prezenţa unei condiţii pur potestative stipulată în favoarea debitorului, pentru a fi incidentă sancţiunea prevăzută de articolul citat, neputându-se susţine cu temei că cele două clauze cuprinse în actele adiţionale nr. 1 şi 2 ar depinde exclusiv de voinţa societăţii intimate, pentru a nu constitui un raport juridic civil, fiind vorba doar de o condiţie potestativă simplă, folosirea terenului nedepinzând doar de voinţa locatarului, cum eronat a înţeles apelanta, ci şi de un element exterior dat de realizarea planului urbanistic de detaliu.

În ceea ce priveşte „casarea” sentinţei tribunalului în temeiul art. 261 pct. 5 din Codul de procedură civilă, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, Curtea constată că, pe de o parte, apelul fiind devolutiv, casarea nu poate fi dispusă, o atare soluţie fiind reglementată doar pentru calea de atac extraordinară a recursului, iar pe de altă parte, eventuala nemotivare temeinică a soluţiei date nu poate atrage trimiterea dosarului spre rejudecare primei instanţe, întrucât şi pentru recurs, pct. 7 al art. 304 din acelaşi cod, prevede doar posibilitatea modificării hotărârii atacate.

Referitor la critica privitoare la cuantumul exagerat al cheltuielilor de judecată pretinse şi acordate de tribunal, respectiv 5.000 lei onorariu de avocat, sumă care ar fi nejustificat de mare raportat la obiectul cauzei, solicitând reducerea ei la 500 lei, cu motivarea că demersurile litigioase nu trebuie să fie un mijloc de îmbogăţire nejustificată, Curtea apreciază că nici aceasta nu este întemeiată deoarece, de principiu, onorariul apărătorului este stabilit inter partes, conform art. 132 din Statutul profesiei de avocat, ţinând seama de elementele prevăzute în alin. 3 al textului menţionat, care sunt: timpul şi volumul de muncă solicitate pentru executarea mandatului primit sau activităţii solicitate de client; natura, noutatea şi dificultatea cazului; importanţa intereselor în cauză; împrejurarea că acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică pe avocat să accepte alt mandat, din partea unei alte persoane, dacă această împrejurarea poate fi constatată de client fără investigaţii suplimentare; notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experienţa, reputaţia şi specializarea avocatului; conlucrarea cu experţi sau specialişti impusă de natura, obiectul, complexitatea şi dificultatea cazului; avantajele şi rezultatele obţinute pentru profitul clientului, ca urmare a muncii depuse de avocat; situaţia financiară a clientului; constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acţioneze pentru a asigura servicii legale performante.

În primul rând, trebuie reţinut faptul că alin. (3) al art. 274 din Codul de procedură civilă, care permitea instanţei să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor ori de câte ori se constata că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat, face referire la „tabloul onorariilor minimale”, care nu mai există în prezent, reglementarea fiind astfel superfluă. În al doilea rând, această normă a avut menirea să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justiţiabilului să beneficieze de o asistenţă judiciară calificată pe parcursul procesului. În al treilea rând, valoarea obiectului litigiului şi proporţionalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătire a apărării în cauză, determinat de complexitatea, dificultatea sau noutatea procesului, ca elemente de raportare posibil a fi avute în vedere la aprecierea cunatumului onorariului, este în speţă de 140.800 euro, ceea ce înseamnă, la cursul B.N.R. din 17 aprilie 2007 de 3,3306 lei/1 euro, data introducerii acţiunii, 468.948,5 lei (RON), până la pronunţarea hotărârii de primă instanţă având loc 11 înfăţişări, la care apărătorul pârâtei a fost prezent, susţinând în mod profesionist interesele societăţii. Nu în ultimul rând, prin reducerea onorariului plătit avocatului pârâta intimată ar fi în imposibilitate de a-şi recupera integral cheltuielile de judecată, deşi nu se află în culpă procesuală şi nici în culpa de a fi convenit cu apărătorul un onorariu exagerat, recuperarea sumei avansate cu acest titlu nefiind în niciun caz un mijloc de îmbogăţire nejustificată, cum eronat a înţeles reclamanta, partea neprimind vreo sumă în plus.

Reţinând culpa procesuală a apelantei, la cererea intimatei S.C. C S.R.L. Jebel, văzând şi dispoziţiile art. 274 din Codul de procedură civilă, Curtea va obliga reclamanta S.C. I S.R.L. Timişoara la plata sumei de 2.000 lei către societatea pârâtă reprezentând onorariu de avocat în calea ordinară de atac, potrivit chitanţei nr. 012/11.12.2009 eliberată de Cabinet de Avocat I.P. din Baroul Olt.

Totodată, văzând dispoziţiile alin. 5 al art. 20 din Legea nr. 146/1997, cu modificările ulterioare, potrivit cărora în situaţia în care instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părţii la plata taxelor judiciare aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu, executarea silită urmând a se efectua prin organele de executare ale unităţilor teritoriale subordonate Ministerului Finanţelor Publice în a căror rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul debitorul, potrivit legislaţiei privind executarea silită a creanţelor bugetare, şi constatând că reclamanta S.C. I S.R.L. Timişoara, deşi a promovat o cerere evaluabilă în bani, datorând taxă judiciară raportat la cele 155 de luni, cât nu ar mai fi rămas de executat contractul dacă i s-ar fi admis rezilierea solicitată pe cale judecătorească, aceasta nu a plătit decât suma modică de 20 de lei, o va obliga la plata sumei de 7.860,7 lei cu titlu de taxe judiciare de timbru datorate pentru judecata în primă instanţă, un exemplar al deciziei urmând să fie comunicat şi unităţii teritoriale a Ministerului Finanţelor Publice, în vederea încasării acesteia.

Domenii speta

Spete similare