Desemnare expert pentru analiza gestiunii societăţii. Litigiu soluţionat irevocabil. Cerere de repunere pe rol. Consecinţe

Desemnare expert pentru analiza gestiunii societăţii. Litigiu soluţionat irevocabil. Cerere de repunere pe rol. Consecinţe

Legea nr. 31/1990 republicată art. 136

C. proc. civ., art. 258 alin. (3), art. 3711

Articolul 136 din Legea nr. 31/1990, republicată, învesteşte instanţa doar în ceea ce priveşte desemnarea expertului, întocmirea efectivă a lucrării fiind ulterioară şi justificată tocmai de existenţa acestor dispoziţii cuprinse în hotărârea judecătorească.

Principiul autorităţii lucrului judecat se coroborează cu regula că, odată pronunţată hotărârea definitivă, misiunea judecătorului care a participat la judecată se încheie, după pronunţare instanţa nemaiputând reveni asupra celor decise, singura posibilitate de schimbare sau de corectare a soluţiei rămânând exercitarea căilor de atac recunoscute de lege.

Odată ce un dosar a fost soluţionat de către instanţă, cererea uneia dintre părţi de repunere pe rol a acestei pricini în vederea continuării judecăţii apare a fi inadmisibilă.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,

 Decizia civilă nr. 1646 din 15 decembrie 2009

Prin încheierea de şedinţă din 5 august 2009 pronunţată în dosarul nr. 1676/30/2009 Tribunalul Timiş a respins ca inadmisibilă cererea de repunere pe rol a acestei pricini, formulată de reclamanta S S.A. Craiova în contradictoriu cu pârâta S.C. U S.A. Timişoara.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamanta, solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii sale de repunere pe rol a pricinii, în vederea învestirii expertului de către instanţă, întocmirea raportului solicitat şi înaintarea acestuia persoanelor prevăzute de art. 136 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare.

Prin decizia civilă nr. 1646 din 15 decembrie 2009 pronunţată în dosarul nr. 1676.1/30/2008 Curtea de Apel Timişoara a respins recursul reclamantei.

Pentru a hotărî astfel instanţa de control judiciar a reţinut că în speţă nu este incident cazul de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304, încheierea Tribunalului Timiş de respingere a cererii reclamantei având ca obiect repunerea pe rol a dosarului nr. 1676/30/2008 al acestei instanţe nefiind lipsită de temei legal ori dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, cum fără temei susţine recurenta.

Într-adevăr, prin acţiunea înregistrată la tribunal la data de 1 februarie 2008 sub dosar nr. 1676/30/2008 reclamanta S S.A. Craiova a chemat în judecată pârâta S.C. U S.A. Timişoara, solicitând, în temeiul art. 136 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, desemnarea unui expert independent în vederea întocmirii unui raport care să analizeze operaţiunile din gestiunea societăţii pârâte legate de raporturile dintre S.C. U S.A. Timişoara şi acţionarul majoritar S.C. P S.A. Timişoara, precum şi cele dintre S.C. U S.A. Timişoara şi alte societăţi afiliate acţionarului majoritar în perioada 2000 şi până în prezent, cerere care a fost admisă de instanţă prin sentinţa civilă nr. 542 din 20 august 2008, în calitate de expert contabil fiind desemnată d-na. C.M., reclamantei încuviinţându-i-se, totodată, şi un expert asistent. Ulterior, recursul declarat de S.C. U S.A. Timişoara împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Timişoara, prin decizia civilă nr. 75 din 20 ianuarie 2009, hotărârea primei instanţe rămânând, astfel, irevocabilă.

Articolul 136 din Legea societăţilor comerciale, pe care şi-a fundamentat reclamanta demersul judiciar, statuează următoarele: unul sau mai mulţi acţionari reprezentând, individual sau împreună, cel puţin 10% din capitalul social vor putea cere instanţei să desemneze unul sau mai mulţi experţi, însărcinaţi să analizeze anumite operaţiuni din gestiunea societăţii şi să întocmească un raport, care să le fie înmânat şi, totodată, predat oficial consiliului de administraţie, respectiv directoratului şi consiliului de supraveghere, precum şi cenzorilor sau auditorilor interni ai societăţii, după caz, spre a fi analizat şi a se propune măsuri corespunzătoare. Consiliul de administraţie, respectiv directoratul, va include raportul întocmit în conformitate cu alin. 1 pe ordinea de zi a următoarei adunări generale a acţionarilor. Onorariile experţilor vor fi suportate de societate, cu excepţia cazurilor în care sesizarea a fost făcută cu rea-credinţă.

Prin urmare, în mod judicios prima instanţă a apreciat că cererea din 23 iunie 2009 a societăţii S S.A. Craiova având ca obiect repunerea pe rol a dosarului nr. 1676/30/2008 în vederea citării expertului desemnat în cauză – d-na. C.M. – pentru efectuarea lucrării dispuse, cu motivarea că restituirea dosarului de către instanţa de control judiciar s-a făcut în vederea continuării judecăţii prin efectuarea expertizei, lucru care nu s-a mai întâmplat, nu poate fi primită, fiind inadmisibilă.

Susţinerile petentei în sensul că recursul ar fi fost promovat anterior finalizării dosarului de fond, care, în opinia sa, s-ar fi realizat numai prin efectuarea expertizei de specialitate, sunt nefondate, întrucât calea de atac declarată de pârâta intimată viza verificarea legalităţii şi temeiniciei sentinţei Tribunalului Timiş prin care dosarul nr. 1767/30/2008 a fost soluţionat, şi nu vreo încheiere premergătoare, preparatorie sau interlocutorie. De altfel, cum în mod corect a observat şi judecătorul fondului, textul de lege ce a constituit fundamentul cererii reclamantei învesteşte instanţa doar în ceea ce priveşte desemnarea expertului, întocmirea efectivă a lucrării fiind ulterioară şi justificată tocmai de existenţa acestor dispoziţii cuprinse în hotărârea judecătorească. Soluţionând dosarul constituit ca urmare a formulării de către reclamantă a cererii de chemare în judecată, tribunalul a epuizat problema de drept cu care a fost învestit, aspect confirmat în faza controlului judiciar de către Curtea de Apel Timişoara, care a respins recursul pârâtei, menţinând întrutotul hotărârea de desemnare a expertului.

Desesizarea instanţei este primul efect al hotărârii judecătoreşti, acest efect producându-se din chiar momentul pronunţării hotărârii. Articolul 258 alin. (3) din Codul de procedură civilă prevede în mod expres că după pronunţarea hotărârii niciun judecător nu mai poate reveni asupra părerii sale. El reprezintă o componentă esenţială a ideii de justiţie, a asigurării puterii de lucru judecat şi a ocrotirii drepturilor procesuale ale părţilor, ca element fundamental al statului de drept. Principiul autorităţii lucrului judecat (res judecata) se coroborează cu regula că, odată pronunţată hotărârea definitivă, adică cea prin care se soluţionează respectivul dosar, misiunea judecătorului care a participat la judecată se încheie (lata sententia, judex desinit esse judex). Ca efect juridic al acestei reguli, care ţine de ordinea publică, pronunţarea hotărârii are şi efect de desesizare a instanţei, iar judecătorul care s-a pronunţat nu poate reveni asupra părerii sale în respectiva cauză, cu menţiunea că părţii nemulţumite îi rămâne însă posibilitatea de a cere îndreptarea greşelilor materiale care s-au strecurat în hotărâre. Altfel spus, după pronunţarea unei hotărâri definitive, instanţele nu mai pot reveni asupra acesteia, singura posibilitate de schimbare sau de corectare a soluţiei rămânând exercitarea căilor de atac recunoscute de lege.

De aceea, apărarea intimatei în sensul că dacă reclamanta a fost nemulţumită de cuprinsul sentinţei civile nr. 542 din 20 august 2008 a Tribunalului Timiş ar fi avut la dispoziţie calea de atac a recursului împotriva acesteia, prin care să ceară modificarea sau casarea hotărârii pentru motivele pe care le-ar fi justificat, lucru pe care nu l-a făcut, este întemeiată, fiind de neacceptat ca acum, ea să solicite repunerea pe rol a pricinii cu motivarea că tribunalul, contrar practicii altor instanţe, care iniţial numesc expertul prin încheiere, iar ulterior pronunţă o hotărâre finală, după depunerea raportului, ar fi omis ca la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 542/2008 să mai efectueze o operaţiune, aceea de a încunoştiinţa expertul că a fost desemnat în cauză, fie prin emiterea unei adrese, fie, cel puţin, prin comunicarea hotărârii judecătoreşti, pentru realizarea acestei operaţiuni singura instanţă competentă fiind cea de fond, măsura impunându-se pentru învestirea expertului în vederea realizării lucrării de specialitate, operaţiune prin care se dă eficienţă hotărârii pronunţate, repunerea pe rol solicitată având ca scop doar crearea cadrului procesual pentru ca prima instanţă să realizeze comunicarea către expert a hotărârii judecătoreşti şi nu repunerea în discuţie a unei sentinţe rămasă irevocabilă.

În opinia Curţii, tribunalul nu a omis nicio operaţiune juridică, legea neimpunând nici trimiterea unei adrese către expertul desemnat, ca în dosarele în care se încuviinţează, în temeiul art. 201 şi următ. din Codul de procedură civilă, administrarea probei cu expertiza tehnică de specialitate, şi nici comunicarea către acesta a sentinţei prin care a fost admisă acţiunea reclamantei, pentru simplul motiv că o asemenea comunicare are loc doar către părţile aflate în litigiu şi numai în scopul de a începe să curgă, pentru fiecare dintre ele, termenul de declarare a căii de atac reglementată de lege, precum şi pentru a lua cunoştinţă de motivele pentru care judecătorul a pronunţat acea soluţie. Or, expertul desemnat în temeiul art. 136 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, nu a fost parte în litigiul purtat între cele două societăţi, înştiinţarea lui despre obligaţia întocmirii raportului asupra anumitor operaţiuni din gestiunea intimatei putând fi făcută direct de partea interesată. De altfel, o asemenea înştiinţare a şi avut loc prin adresa nr. 7541/18.08.2009, la care expertul a emis răspunsul nr. 27/19.08.2009, în sensul că nu refuză efectuarea lucrării, dar că până în prezent nu i-a fost transmisă vreo comunicare oficială de desemnare a sa în această calitate.

Dispozitivul sentinţei civile nr. 542 din 20 august 2008 a Tribunalului Timiş constituie tocmai o astfel de înştiinţare pentru expert, referirile sale la prevederile art. 201-214 din Codul de procedură civilă neavând legătură cu obiectul cauzei. De asemenea, chiar dacă alineatul 3 al acestui articol statuează că onorariile experţilor vor fi suportate de societate, cu excepţia cazurilor în care sesizarea a fost făcută cu rea-credinţă, nu înseamnă că instanţa iniţial învestită ar avea obligaţia, în lipsa oricărui text de lege, să intervină în continuare în acest diferend, cum fără temei susţine recurenta, pentru a obliga partea adversă să plătească onorariului de expert, dar şi pentru a obliga intimata să permită accesul acestuia în societate şi de a-i pune la dispoziţie toate documentele necesare întocmirii lucrării de specialitate, toate aceste obligaţii rezultând în mod indirect din conţinutul sentinţei menţionate. Aceasta, deoarece reclamanta, beneficiind, sub acest aspect, de o hotărâre judecătorească favorabilă, are la dispoziţie posibilitatea punerii ei în executare silită, dacă pârâta nu înţelege că respecte cele prevăzute în art. 3711 din Codul de procedură civilă, care statuează că obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bunăvoie şi doar în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, potrivit dispoziţiilor prezentei cărţi, dacă legea nu prevede altfel; executarea silită are loc în oricare dintre formele prevăzute de lege, simultan sau succesiv, până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu, achitarea dobânzilor, penalităţilor sau a altor sume, acordate potrivit legii prin acesta, precum şi a cheltuielilor de executare. Totodată, dacă societatea intimată nu doreşte să suporte costurile expertizei, recurenta, ca persoană direct interesată în întocmirea acestui raport, are posibilitatea să avanseze costurile lucrării, urmând ca ulterior să-şi recupereze sumele avansate de la pârâtă.

Într-o altă ordine de idei, lăsând la o parte faptul că jurisprudenţa nu este, în dreptul român, izvor de drept, Curtea apreciază că practica altor instanţe de a numi iniţial expertul, printr-o încheiere de şedinţă, care nu poate fi alta decât una interlocutorie, ce „leagă” judecătorul, în sensul că acesta nu mai poate reveni ulterior asupra celor decise şi să dea o altă soluţie, iar ulterior pronunţă o hotărâre finală, după depunerea lucrării de specialitate, nu este una conformă cu normele legale incidente în cauză, pentru simplul motiv că, atâta timp cât singurul petit al cererii de chemare în judecată este acela de a se desemna un expert independent în vederea analizării anumitor operaţiuni din gestiunea societăţii şi, mai apoi, întocmirea un raport, care să fie înmânat acţionarului sau acţionarilor ce reprezintă, individual sau împreună, cel puţin 10% din capitalul social, odată ce judecătorul se pronunţă în sensul numirii expertului – principalul aspect litigios, faţă de care pârâta a manifestat opoziţie în primul proces –, instanţa trebuie să se şi dezînvestească de judecata acelui litigiu, diferendul dedus ei spre soluţionare fiind lămurit. Pe de altă parte, se poate pune şi problema cum ar mai putea respectivul magistrat să judece în continuare acel dosar, din moment ce el s-a pronunţat, printr-o hotărâre, fie ea şi o încheiere interlocutorie, asupra celor solicitate de partea reclamantă, ştiut fiind faptul că, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, imparţialitatea se defineşte ca fiind absenţa oricărei prejudecăţi sau a oricărei idei preconcepute privitoare la soluţia unui proces. Altfel spus, lipsa de imparţialitate constă în judecarea unei cauze înainte de a pronunţarea unei soluţii. Curtea de la Strasbourg a statuat că noţiunea de „imparţialitate” trebuie luată într-un dublu sens: demersul subiectiv, care înseamnă încercarea de a se determina convingerea personală a unui judecător într-o anumită împrejurare, adică „imparţialitatea subiectivă” şi demersul obiectiv, prin care se urmăreşte a se determina dacă judecătorul cauzei oferă garanţii suficiente spre a se exclude, în persoana sa, orice bănuială legitimă, adică „imparţialitatea obiectivă” a tribunalului, care include şi situaţia în care judecătorul se antepronunţă în cauză, ceea ce, în mod rezonabil, poate fi interpretat ca exprimând păreri cu privire la problema litigioasă decisă anterior finalizării dezbaterilor contradictorii ale părţilor.

Ca atare, în contextul în care dosarul nr. 1676/30/2008 a fost soluţionat de către Tribunalul Timiş prin sentinţa civilă nr. 542 din 20 august 2008, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 75 din 20 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, cererea reclamantei de repunere pe rol a acestei pricini în vederea continuării judecăţii prin întocmirea raportului de expertiză apare a fi inadmisibilă.

Nu în ultimul rând, cu toate că societatea petentă a invocat şi pct. 8 al art. 304 din Codul de procedură civilă, care arată că modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, în lipsa oricăror dezvoltări în cuprinsul petiţiei de recurs instanţa de control judiciar se află în imposibilitate a analiza şi acest caz menţionat de parte.

Excepţia de inadmisibilitate a căii de atac, invocată de intimată prin întâmpinare, nu poate fi primită atâta timp cât prin hotărârea recurată tribunalul a respins cererea reclamantei având ca obiect repunere pe rol a dosarului nr. 1676/30/2008, iar alineatul 2 al art. 2441 din Codul de procedură civilă statuează fără echivoc că recursul se poate declara şi împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a procesului.

Domenii speta

Spete similare