Decretul-Lege nr. 118/1990. Calitatea de persoană persecutată. Vechime în muncă

Decretul-Lege nr. 118/1990. Calitatea de persoană persecutată. Vechime în muncă

- Decretul-Lege nr. 118/1990: art. 1

Nu constituie vechime în muncă, potrivit Decretului-Lege nr. 118/1990, perioada de minoritate a celui a cărui familie a fost persecutată.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia contencios administrativ şi fiscal,

Decizia civilă nr. 1035 din 24 aprilie 2012, R.O.

Prin sentinţa civilă nr. 382/25.05.2011, pronunţată în dosarul nr. 728/115/2011, Tribunalul Caraş-Severin a admis acţiunea formulată de către reclamantul D.I., domiciliat în Caransebeş, str. Morii, nr. 47, judeţul Caraş-Severin, în contradictoriu cu pârâta Agenţia pentru Prestaţii Sociale a judeţului Caraş-Severin şi, în consecinţă a anulat Decizia nr. 534/21.02.2011 şi obligă pârâta să emită o nouă decizie, prin care să stabilească reclamantului calitatea de persoană persecutată politic, pentru perioada 1949-1952.

Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâta şi prin decizia civilă nr. 1035/24.04.2012 pronunţată în dosarul nr. 728/115/2011 Curtea de Apel Timişoara a admis recursul, a modificat sentinţa conform art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă şi a respins ca nefondată acţiunea.

În motivare s-a reţinut că prin acţiune reclamantul a arătat că, în perioada 07.09.1953-29.06.1956, a fost deportat împreună cu familia în Moldova, tatăl său fiind condamnat politic la 3 ani închisoare, conform sentinţei nr. 1702/18.11.1949, pedeapsa fiind executată în perioada 11.02.1949-20.03.1952, în Penitenciarul Poarta Albă.

Reclamantul a arătat că în perioada deportării, el şi familia sa au suportat diferite persecuţii politice, fiind arestaţi la domiciliu, puşi în permanenţă sub teroare, cu percheziţii frecvente la domiciliu, atât ziua, cât şi noaptea, umiliţi în văzul întregii comunităţi şi ameninţaţi chiar cu pedeapsa capitală.

În fapt, Curtea a reţinut că reclamantul s-a născut la data de 26.04.1949, în localitatea Domaşnea, în judeţul Caraş-Severin, fiind fiul numitului D.S.

Din Sentinţa nr. 1702/1949, pronunţată de Tribunalul Militar Timişoara, în dosar nr. 1507/1949 (fila 8 dosarul Tribunalului Caraş-Severin) rezultă că tatăl reclamantului, D.S., a fost condamnat la 3 ani închisoare corecţională şi 4000 lei amendă, transformată în 40 de zile de închisoare, pentru „delictul de uneltire contra ordinei sociale”, data expirării pedepsei totale fiind 20.03.1952, conform adeverinţei nr. C2 1652/PPACT/21.09.2010.

Din probele testimoniale a rezultat că reclamantul – având atunci vârsta între unul şi trei ani – a avut, împreună cu familia sa, domiciliul obligatoriu în localitatea Domaşnea, judeţul Caraş-Severin, fiindu-le interzis, de către organele de securitate ale statului comunist, să părăsească localitatea, în timpul privării de libertate a autorului său, până în anul 1952.

În drept, Curtea a reţinut că drepturile reclamantului sunt reglementate de Decretul-Lege nr. 118/1990, act care a fost republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 118 din 18 martie 1998, fiind ulterior modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/1999, aprobată cu modificări prin Legea nr. 18/2000; prin Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, aprobată cu modificări prin Legea nr. 189/2000; prin Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999, abrogată prin Ordonanţa Guvernului nr. 7/2001 şi respinsă prin Legea nr. 206/2002; prin Legea nr. 18/2000; prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 55/2000; prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 56/2000; prin Ordonanţa Guvernului nr. 119/2000*, respinsă prin Legea nr. 292/2001; prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 173/2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 563/2001; prin Legea nr. 189/2000; prin Legea nr. 292/2001; prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 148/2001; prin Legea nr. 563/2001; prin Legea nr. 232/2006; prin Legea nr. 349/2006; şi prin Legea nr. 19/2007.

Conform art. 1 din Decretul-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, „(1) constituie vechime în muncă şi se ia în considerare la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcţie de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice:

a) a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătoreşti rămase definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracţiuni politice;

b) a fost privată de libertate în locuri de deţinere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune;

c) a fost internată în spitale de psihiatrie;

d) a avut stabilit domiciliu obligatoriu;

e) a fost strămutată într-o altă localitate.

(2) De aceleaşi drepturi beneficiază şi persoana care:

a) a fost deportată în străinătate după 23 august 1944;

b) a fost constituită în prizonier de către partea sovietică după data de 23 august 1944 ori, fiind constituită ca atare, înainte de această dată, a fost reţinută în captivitate după încheierea armistiţiului.

(3) Fiecare an de detenţie sau internare pentru situaţiile prevăzute la alin. (1) şi (2) se consideră ca vechime în muncă un an şi şase luni.

(4) Perioadele prevăzute la alin. (1) lit. d) şi e) constituie vechime în muncă, dacă persoanele în cauză fac dovada că nu au putut să se încadreze în muncă în funcţii pentru care aveau pregătirea profesională.

(5) Se consideră vechime în muncă şi perioada în care o persoană aflată într-una dintre situaţiile prevăzute la alin. (1) nu s-a putut încadra ca urmare a unei invalidităţi de gradul I sau II survenite în timpul în care s-a aflat în acea situaţie sau, ulterior, dacă dovedeşte că aceasta s-a produs din cauza ori în legătură cu persecuţia la care a fost supusă.

(6) Perioadele prevăzute în prezentul articol constituie şi vechime neîntreruptă în muncă şi în aceeaşi unitate şi intră în calculul acestor vechimi”.

Examinând temeinicia hotărârii instanţei de fond, Curtea a reţinut că instanţa de fond a interpretat extensiv dispoziţiile legale şi a reţinut că din interpretarea teleologică a prevederilor Decretului-Lege nr. 118/1990, rezultă că atât obiectul, cât şi scopul reglementării îl constituie acordarea unor drepturi compensatorii pentru prejudiciile suferite de persoanele persecutate politic, de regimurile respective în perioada arătată, că legiuitorul a urmărit ca, de aceste drepturi compensatorii să beneficieze toate persoanele, cetăţeni români, care au suferit consecinţele persecuţiilor exercitate din motive politice, de către organele statului comunist, termenul de „persoană persecutată” trebuie înţeles într-un sens mai larg, respectiv de persoană care a suferit persecuţii atât în mod direct, cât şi în mod indirect – cazul în speţă – prin consecinţele care s-au răsfrânt nemijlocit asupra lor.

Curtea subliniază însă că drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 trebuie stabilite ţinând seama de dispoziţiile art. 1 alin. (1) din acest act normativ, text conform căruia „constituie vechime în muncă şi se ia în considerare la stabilirea pensiei...”, din acest text rezultând că legiuitorul a înţeles să indemnizeze acele persoane apte de muncă şi care au fost împiedicate de regimul comunist să desfăşoare o astfel de activitate. Referirea legiuitorului la recunoaşterea ca vechime în muncă a perioadei de persecuţie împiedică interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 118/1990 în aşa fel încât să se ajungă la recunoaşterea ca vechime în muncă a unei perioade în care persoana în cauză nu era aptă să presteze o astfel de activitate.

Or, Curtea a reţinut că în perioada 1949-1952 reclamantul a avut între unul şi trei ani, având domiciliul legal la părinţii săi şi fiind, în mod indiscutabil, în imposibilitatea fizică, de a presta o activitate fizică, din cauza vârstei pe care o avea.

Este adevărat că prin Codul muncii aprobat prin Legea nr. 3 din 8 iunie 1950, publicată în Buletinul Oficial nr. 50 din 8 iunie 1950, nu se instituia o limită minimă a vârstei la care minorul putea încheia un contract de muncă, astfel încât şi sub imperiul acestei legi minorii aveau vocaţia de a li se recunoaşte vechimea în muncă pentru perioada respectivă, dacă ar fi încheiat un contract de muncă, însă Curtea a constatat că această reglementare nu poate fi interpretată în sensul admisibilităţii recunoaşterii vechimii în muncă a unui minor în vârstă între unul şi trei ani, când în mod evident nu avea capacitatea fizică a de a presta o activitate lucrativă.

În raport cu cele reţinute mai sus, Curtea a reţinut că dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990 nu pot fi interpretate în sensul recunoaşterii vechimii în muncă a reclamantului, în condiţiile în care acesta avea în perioada respectivă vârsta cuprinsă între unul şi trei ani, neputându-se reţine posibilitatea reclamantului de a prestat o activitate specifică unui contract de muncă la vârsta respectivă.

În consecinţă, Curtea, rejudecând cauza, a modificat sentinţa civilă recurată în sensul că a respins acţiunea formulată de către reclamant.

Domenii speta

Spete similare