Legea nr. 221/2009. Persoană condamnată pentru o infracţiune ce constituie de drept o condamnare cu caracter politic. Respingerea cererii de constatare a caracterului politic al condamnării

Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 1776 din 19 mai 2011

Prin sentinţa civilă nr. 222 din 3 februarie 2011 a Tribunalului Maramureş a fost respinsă acţiunea civilă formulată de reclamantul M.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că prin sentinţa penală nr. 431/1959 pronunţată de Tribunalul Militar Cluj reclamantul M.I. a fost condamnat la 8 ani muncă silnică pentru săvârşirea infracţiunii de crima de uneltire contra ordinii sociale şi pentru delictul de deţinere şi răspândire de publicaţii interzise, fapte prevăzute şi pedepsite de art. 209  şi art. 325 lit. c Cod penal, pedeapsă din care a  executat 5 ani  în regim de detenţie.

În prezent există o categorie de persoane care s-au împotrivit făţiş, chiar prin acţiuni armate, regimului totalitar comunist, sau care au fost persecutate de către acesta ca urmare a exercitării unor drepturi fundamentale ce au fost considerate ameninţări la adresa sistemului politic totalitar, şi care nu au beneficiat până acum de o minimă reparaţie morală constând în ştergerea consecinţelor penale ale condamnărilor lor.

În speţă infracţiunea pentru care a fost condamnat reclamantul se regăseşte printre cele enumerate în art. 1 alin. 2 din Legea nr. 221/2009.

 Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06.03.1945-22 decembrie 1989 cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţional şi contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală.

Având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. 1 indice 1 din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. 1 pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din acelaşi articol. Curtea constantă că trimiterile la lit. a) a alin.(1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituţional.”

Ţinând cont de faptul că reclamantul a solicitat acordarea doar de despăgubiri morale, despăgubiri care aşa cum s-a arătat mai sus au fost declarate neconstituţionale, în prezent nemaiexistând nici un temei legal reglementat de Legea nr. 221/2009 care să permită acordarea acestor daune, instanţa a respins acţiunea ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termenul legal reclamantul, solicitând  modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii.

În  motivarea recursului recurentul a arătat că prin cererea de chemare în judecată a solicitat  instanţei să constate caracterul politic al condamnării penale dispusă prin sentinţa penală nr. 431/1959 şi să oblige Statul Român la plata daunelor morale pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prin soluţia pronunţată instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a deciziei nr. 1358/2010 a  Curţii Constituţionale, având în vedere că această decizie  încalcă principiul neretroactivităţii consacrat de art. 15 alin, 2  din Constituţie. Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009 nemodificată s-a născut dreptul la acţiune pentru a  solicita despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării politice.

Recurentul a mai invocat în sprijinul cererii sale şi jurisprudenţa  Curţii  Europene a Drepturilor Omului  şi faptul că, aplicând direct  convenţia potrivit principiului preeminenţei sale, consacrat în art. 20 alin. 2 din Constituţia României, cererea sa trebuia admisă.

Prin întâmpinarea depusă pârâtul s-a opus admiterii recursului, arătând că fapta pentru care a  fost  condamnat reclamantul este aceea de neprezentare la încorporare şi, prin urmare, condamnarea nu are caracter politic.

 Examinând  recursul declarat, prin prisma motivelor  invocate, curtea  apreciază că este nefondat şi în baza art.312 alin. 1 Cod proc.civ., urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:

Examinând cererea de chemare în judecată formulată de reclamant,  instanţa constată că acesta a solicitat „în temeiul art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr.  221/2009 să fie obligat pârâtul Statul Român prin MFP la plata sumei de 250.000 euro (echivalentul în lei) cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea pronunţată de Tribunalul Militar Cluj prin sentinţa penală nr. 431/1959 prin care a fost  condamnat la 8 ani muncă silnică pentru săvârşirea  infracţiunii de  uneltire prev. de art. 209 C. penal din 1936”.

Ulterior, reclamantul şi-a  completat acţiunea în sensul de a se constata caracterul politic al condamnării pronunţate prin sentinţa penală nr. 431/1959 a tribunalului Militar Cluj.

Cu privire la acest capăt de acţiune, instanţa de fond în mod legal reţine că infracţiunea pentru care a fost condamnat reclamantul se regăseşte în cel enumerat de art. 1 alin. 2 din Legea nr.  221/2009, astfel că nu mai este necesară constatarea caracterului politic al condamnării de către instanţa de  judecată.

Intervenţia  instanţei de judecată în sensul constatării caracterului politic al condamnării se poate realiza doar  în situaţii prevăzute de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 221/2009.

În ce priveşte capătul de acţiune privind obligarea Statului Român la plata despăgubirilor morale, curtea  reţine următoarele:

 Prin decizia nr. 1358/21.10.2010, Curtea Constituţională a declarat art. 5 alin. 1  lit. a  Teza I din Legea nr. 221/2009 ca neconstituţional. La pronunţarea acestei decizii, curtea a reţinut următoarele: Statul Român a  iniţiat şi adoptat o serie de reglementări pentru repararea suferinţelor cauzate de regimul comunist în perioada 6.03.1945- 22.12.1989, prin restituirea bunurilor preluate abuziv iar în măsura în care acest lucru nu este posibil prin acordarea de compensaţii pentru acestea, prin reabilitarea celor condamnaţi din motive politice şi acordarea de despăgubiri pentru daunele morale şi materiale suferite, precum şi alte drepturi.

Astfel, în materia restituii bunurilor preluate de Statul Român au fost adoptate Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001, Legea nr.  247/2005, OUG nr. 83/1999, iar în ce priveşte reabilitarea persoanelor condamnate politic a fost adoptată OUUG nr. 214/1999. În ce priveşte acordarea altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist au fost adoptate o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au avut de suferit din punct de vedere moral şi material ca urmare a persecuţiei politice supuse în regimul comunist cum sunt Decretul-Lege nr. 118/1990, OUG nr. 214/1999 şi Legea nr.  221/2009.

 Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este acela de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.

Procedând la analizarea prevederilor actelor normative  incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, curtea a constatat  că există două norme juridice – art. 4  din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 – cu aceeaşi finalitate şi anume, acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă, precum şi celor deportate ori ţinute în prizonierat. Curtea a mai reţinut că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile şi proporţionale cu gravitatea şi suferinţele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispoziţiile legale criticate, având acelaşi scop ca şi indemnizaţia prev. de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 nu pot fi considerate ca atare, că recunoaşterea dreptului de a beneficia de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist şi moştenitorilor de gradul II încalcă, de asemenea, principiul echităţii şi dreptăţii.

Evocând practica C.E.D.O. în materie, precum şi decizii din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, curtea reţine că în  baza art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză nu au o „speranţă legitimă” în obţinerea despăgubirilor morale şi a constatat că acordarea acestor despăgubiri pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici contravine art. 1 alin. 3 din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic şi social, în care dreptatea este valoarea supremă.

Existenţa celor două reglementări paralele încalcă şi principiul unicităţii reglementării în materie prev. de art. 14 din Legea nr. 24/2000 şi cel al evitării paralelismelor instituit prin art. 16 din acelaşi act normativ.

Din ansamblul considerentelor expuse de Curtea Constituţională, reiese încă o dată incapacitatea Statului Român de a pune ordine în sistemul său legislativ (sancţionată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Faimblat împotriva României), precum şi incertitudinea juridică generală generată de lipsa de claritate şi de coerenţă a legislaţiei aplicabile, sancţionată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Păduraru împotriva României, ceea ce denotă culpa exclusivă a Statului Român în adoptarea textului legal declarat ulterior neconstituţional.

Admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiei pe care  persoanele în cauză şi-au fundamentat pretenţiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborat cu lipsa intervenţiei Parlamentului (art. 31 alin. 3  din Legea nr.  47/1992), are ca şi consecinţă lipsirea de fundament juridic a tuturor acţiunilor întemeiate  pe art. 5 alin. 1 lit. a  din Legea nr.  221/2009, această prevedere încetându-şi efectele judiciare, decizia fiind obligatorie şi cu efecte „erga omnes”, potrivit art. 31 alin. 1 din Legea nr.  47/1992.

Termenul de  45 de zile în care Parlamentul sau Guvernul ar fi putut adopta alte dispoziţii legale în prezenta materie, compatibile cu Constituţia este depăşit, situaţie în care dispoziţiile legale declarate  neconstituţionale au rămas fără efecte juridice.

În ce priveşte prezenta cauză, instanţa va mai analiza dacă, având în vedere dispoziţiile Legii nr. 221/2009 pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituţionale prin decizia nr. 1358/2010, reclamantul avea un bun sau o speranţă legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Această analiză este necesară pentru a stabili dacă având o speranţă legitimă, reclamantului i s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condiţiile dispariţiei suportului legal, apelând la dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1.

În ipoteza în care  reclamantul ar fi obţinut o hotărâre irevocabilă anterior declarării ca neconstituţionale a temeiului legal pe care şi-au fundamentat acţiunea, prin care li s-ar fi acordat despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, rezultă că reclamantul avea cel puţin o speranţă legitimă la obţinerea unui bun, anterior pronunţării deciziei Curţii Constituţionale.

Cu privire la această speranţă legitimă trebuie constatat că există o ingerinţă care era legitimă din partea statului, ingerinţă care constă în chiar declararea ca neconstituţionale a dispoziţiilor legale care au oferit însăşi speranţa legitimă, procedura de constatare a neconstituţionalităţii fiind necesară într-o societate democratică, fiind şi predictibilă de altfel. (Judecător Ana Ionescu)

În acelaşi sens, a se vedea şi Decizia nr. 1798 din 20 mai 2011.

Domenii speta

Spete similare