Obligare emitere decizie de validare/invalidare a hotărârii Comisiei judetene Tulcea pentru aplicarea Legii nr. 9/1998. Refuz nejustificat de rezolvare a unei cereri adresate unei autorităti publice.

Dispoziţiile cuprinse în art. 7 alin.3 din Legea nr.9/1998 prevăd că: „În termen de 60 de zile, comisia centrală va analiza contestaţia şi va valida sau invalida măsurile stabilite de comisia judeţeană şi a Municipiului Bucureşti”.

Având în vedere dispoziţia legală sus-citată, se constată că recurenta nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 7 alin.3 din Legea nr.9/1998, iar apărările recurentei, ce se referă la faptul că „în evidenţa Serviciului sunt înregistrate 2274 dosare în care nu au fost emise decizii de validare/invalidare”, precum şi faptul că „practica de soluţionare în ordine cronologică a fost adoptată pentru a nu se încălca principiul egalităţii în drepturi a persoanelor îndreptăţite la despăgubiri…prin luarea în considerare a numărului mare de solicitanţi şi a resurselor materiale limitate de care dispune bugetul de stat” sunt nefondate.

În aceste condiţii, refuzul executării actului administrativ este asimilat de jurisprudenţă „refuzului nejustificat de rezolvare a unei cereri adresată unei autorităţi publice, care, la rândul său, este asimilat actului administrativ, în baza art.2 alin.1 lit.”i” teza a II-a şi alin.2 din legea contenciosului administrativ, astfel că, în speţă, „interesul legitim privat” al intimaţilor, ca şi posibilitatea de a pretinde autorităţii abilitate să pună în aplicare dispoziţiile Legii nr.9/1998 - conduita, în considerarea realizării dreptului lor, conferindu-le acestora calitatea de „persoană vătămată” în sensul art.1 din Legea nr.554/2004.

În mod constant, în această chestiune litigioasă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că o decizie administrativă a autorităţii locale competente, care recunoaşte interesatului un drept de reparaţie, este suficientă pentru a crea un „interes patrimonial”, protejat de articolul 1 din Protocolul nr.1 şi că, în consecinţă, „neexecutarea unei asemenea decizii constituie o ingerinţă în sensul primei fraze al primului alineat al acestui articol - a se vedea cauza Viaşu contra României, cauza Marin si Gheorghe Rădulescu c. României.

Art. 7 alin.3 din Legea nr.9/1998

Art.2 alin.1 lit.”i” teza a II-a şi alin.2 din Legea nr.554/2004

Cauza Viaşu c. României, cauza Marin si Gheorghe Rădulescu c. României

Prin acţiunea adresată Tribunalului Constanţa şi înregistrată sub nr. 1087/8819.03.2013, reclamanţii [...], [...], [...], [...] şi [...] au chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Natională Pentru Restituirea Proprietătilor, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se dispună obligarea pârâtei:

- la emiterea Deciziei de validare a Hotărârii nr. 2511 din 26.11.2010 a Comisiei Judeţene Tulcea, pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, pronunţată în dosarul nr.289/2006;

- la plata compensaţiilor în valoare totală de 364.044,97 lei, actualizată cu rata inflaţiei de la data emiterii hotărârii comisiei judeţene şi până la data  plăţii efective, aşa cum a fost stabilită prin Hotărârea nr. 2511 din 26.11.2010 a Comisiei Judeţene pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 Tulcea în dosarul nr. 289/2006.

Motivând acţiunea, reclamanţii învederează în esenţă că, prin cererea nr. 289 din 11.04.2006 au solicitat în termen legal,  în calitate de moştenitori ai defunctului [...] despăgubiri în baza Legii nr. 9/1998 pentru bunurile abandonate de acesta în Bulgaria.

Mai arată reclamanţii că prin Hotărârea nr. 2511 din 26.11.2010 a Comisiei judeţene pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 în dosarul nr. 289/2006, cererea a fost admisă şi s-a stabilit valoarea totală a compensaţiilor legale în sumă de 364.044,97 lei, iar în aplicarea dispoziţiilor legale, Comisia judeţeană a înaintat dosarul împreună cu hotărârea către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor cu adresa  nr. 1874/S2/DI/16.02.2011.

Învederează reclamanţii că, deşi de la data transmiterii dosarului şi a hotărârii Comisiei Judeţene a trecut cu mult termenul legal de soluţionare, pârâta A.N.R.P. a refuzat în mod nejustificat şi nelegal de a dispune plata compensaţiilor stabilite în hotărâre şi fiind nemulţumiţi de refuzul pârâtei de soluţionare a cererii au îndeplinit procedura prealabilă impusă de dispoziţiile art. din Legea nr. 554/2004, depunând  plângerea prealabilă trimisă la pârâtă prin poştă la data de 23.01.2013 conform recipisei seria C038-3-2 00000162, nr. 4077 din 23.01.2013, anexată în copie la dosar şi, întrucât de la data introducerii  plângerii prealabile au trecut mai mult de 30 de zile şi nu au primit nici un răspuns, reclamanţii apreciază că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a acţiunii în contencios administrativ, motiv pentru care au promovat acţiunea.

Prin întâmpinare pârâta A.N.R.P. a solicitat admiterea excepţiilor invocate, respingerea ca inadmisibil a primului capăt de cerere şi ca prematur al celui de al doilea capăt de cerere, iar pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Cu privire la primul capăt de cerere, pârâta invocă excepţia inadmisibilităţii, considerând că instanţele judecătoreşti nu se pot pronunţa direct asupra dreptului reclamanţilor de alocare a despăgubirilor, întrucât astfel s-ar substitui atribuţiilor autorităţilor administrative investite cu abilitarea de a decide asupra dreptului şi întinderii acestui drept la despăgubiri, raportat la dispoziţiile H.G. nr.753/1998.

Arată în continuare pârâta că prin Hotărârea nr. 2511/26.11.2010 s-a făcut o propunere privind cuantumul compensaţiilor, acestea devenind certe, lichide şi exigibile din momentul validării lor de către Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, respectiv data emiterii Deciziei de plată a Vicepreşedintelui Autorităţii naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.

Susţine pârâta că potrivit art. 351 alin 2 din H.G. nr. 753/1998, modificată şi completată prin H.G. nr. 1277/2007, „Serviciul de aplicare a Legii nr. 9/1998 verifică:  a) calitatea de beneficiar al Legii nr. 9/1998; b) calitatea de moştenitor a solicitantului; c) existenţa documentelor întocmite şi verificate de Comisia mixtă româno-bulgară, emise de Arhivele Naţionale şi Arhivele Ministerului Afacerilor Externe, care atestă situaţia bunurilor pentru care se solicită compensaţii”.

Precizează pârâta că potrivit dispoziţiilor alin. 3, în cazul neîndeplinirii condiţiilor prevăzute la alin. (1), Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 propune invalidarea prin decizie a hotărârii şi transmiterea ei către comisia judeţeană sau a municipiului Bucureşti.

Susţine pârâta că din acest text de lege rezultă că A.N.R.P. – Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 are atribuţii de verificare şi control cu privire la aceste hotărâri  şi solicită să se contate că cererea introductivă de instanţă formulată de reclamantă este prematur introdusă, iar în subsidiar neîntemeiată,

Referitor la excepţia prematurităţii plăţii şi actualizării compensaţiilor, arată pârâta că potrivit dispoziţiilor art. 7  din Legea nr. 9/1998 dreptul reclamantului la plata compensaţiilor băneşti se naşte la momentul emiterii deciziei de validare emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi, aşa cum a precizat anterior, A.N.R.P. – Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 are atribuţii de verificare şi control cu privire la hotărârile emise de către comisiile judeţene/municipiu lui Bucureşti, iar în cazul hotărârilor care nu întrunesc condiţiile cerute de lege, Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 propune invalidarea sau rectificarea acestora.

Mai arată pârâta că potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 10/2013,  începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, plata despăgubirilor stabilite potrivit dispoziţiilor Legii nr. 9/1998 şi Legii nr. 290/2003 se face în tranşe anuale egale, eşalonat pe o perioadă de 10 ani, începând cu anul următor datei emiterii titlului de plată. Cuantumul unei tranşe nu poate fi mai mic de 20.000 lei.

Totodată, se învederează că potrivit art. 2  „prevederile alin. 1 se aplică în mod corespunzător şi titlurilor de plată emise şi neachitate integral până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă. Plata tranşelor se face începând cu 1 ianuarie 2014”.

Consideră pârâta că din analiza celor două texte de lege menţionare reiese fără echivoc intenţia statului român de a eşalona plata despăgubirilor stabilite potrivit Legii nr. 9/1998 şi Legii nr. 290/2003 şi neachitate (chiar şi parţial) pe o perioadă de 10 ani. Cu privire la exigibilitatea acestor tranşe, precizează că există două ipoteze avute în vedere, respectiv ipoteza în care titlul de plată urmează a fi emis, în această situaţie prima tranşă fiind exigibilă în anul următor emiterii titlului şi, respectiv ipoteza în care titlul de plată a fost emis anterior intrării în vigoare a ordonanţei, în această situaţie prima tranşă fiind exigibilă începând cu 1 ianuarie 2014.

Susţine pârâta că, aşa cum rezultă şi din nota de fundamentare a O.U.G. nr. 10/2013, reglementarea modalităţii de plată eşalonată a cuantumului despăgubirilor acordate persoanelor îndreptăţite potrivit Legii nr. 9/1998,  Legii nr. 290/2003 şi Legii nr. 393 este rezultatul efectului sistemic, structural pe care acestea îl au asupra bugetului de stat, având în vedere, pe de o parte necesitatea respectării ţintei de deficit bugetar asumate, iar pe de altă parte, necesitatea respectării drepturilor persoanelor îndreptăţite la despăgubiri potrivit Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 şi Legii nr. 393/2006 prin aplicarea unor  modalităţi de  plată care să permită despăgubirea tuturor persoanelor îndreptăţite.

Prin urmare, a apreciat pârâta, creanţa stabilită prin Hotărârea nr. 2511/26.11.2010, emisă de Comisia Judeţeană Tulcea pentru aplicare Legii nr. 9/1998 nu este exigibilă în momentul de faţă, astfel că demersul iniţiat de reclamant este prematur.

Referitor la solicitarea reclamaţilor cu privire la plata actualizării compensaţiilor, precizează pârâta că prin art. 1 alin. 4 din O.U.G. nr. 10/2013, legiuitorul a stabilit clar calea de urmat în situaţia în care nu se respectă termenele de plată ale compensaţiilor băneşti, respectiv „Sumele acordate cu titlu de despăgubiri în temeiul prezentei ordonanţe de urgenţă se actualizează prin aplicarea indicelui preţurilor de consum aferent perioadei cuprinse între începutul lunii următoare celei în care a fost emis titlul de plată şi sfârşitul lunii anterioare datei plăţii efective a fiecărei tranşe”.

Pe fondul cauzei, susţine pârâta că hotărârea nr. 2511/26.11.2010 emisă de Comisia Judeţeană Tulcea pentru aplicare Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituţiei Prefectului Judeţului Tulcea se află în evidenţele sale cu dosarele constituire la Prefecturi, în temeiul Legii nr. 9/1998. Această hotărâre, însoţită de actele doveditoare urmează circuitul legal, ce prevede analizarea în ordine cronologică a acestora, respectiv ordinea emiterii hotărârilor.

Învederează pârâta că studierea unui dosar presupune o analiză atentă a actelor care atestă dreptul de proprietate al autorului supra bunurilor abandonate pe teritoriul statului bulgar după încheierea Tratatului de la Craiova din septembrie 1940, a declaraţiilor notariale, a actelor de stare civilă privind persoanele care au dreptul la acordarea compensaţiilor, a modului de stabilire a cuantumului compensaţiilor ce revin pentru bunurile rămase nedespăgubite şi a modului de efectuare a calculului de către comisiile care au emis hotărârile.

Precizează pârâta că în momentul de faţă, Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul A.N.R.P. soluţionează dosare în care au fost emise hotărâri de către Comisiile judeţene/municipiului Bucureşti în anul 2008 şi că în evidenţa Serviciului sunt înregistrate 2274 dosare în care nu au fost emise decizii de validare/invalidare.

Mai arată pârâta că practica de soluţionare a dosarelor în ordinea cronologică, respectiv data emiterii hotărârilor Comisiei judeţene/municipiului Bucureşti de către Serviciul pentru aplicare a Legii nr. 9/1998 din cadrul A.N.R.P. a fost adoptată pentru a nu se încălca principiul egalităţii în drepturi al persoanelor îndreptăţite la despăgubiri în temeiul Legii nr. 9/1998, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statut principiul egalităţii ca unul din principiile generale ale dreptului comunitar.

Susţine în continuare pârâta că în sfera acestuia, principiul egalităţii exclude ca situaţiile comparabile să fie tratate diferit şi situaţiile diferite să fie tratate similar, cu excepţia cazului în care tratamentul este justificat obiectiv, iar Curtea Constituţională a României a statuat cu valoare de principiu că „principiul egalităţii nu este sinonim cu uniformitatea, astfel încât pentru situaţii diferite există un tratament juridic diferit, recunoscându-se dreptul la diferenţă”.

De asemenea, pârâta învederează instanţei faptul că Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul A.N.R.P. a adoptat această procedură de soluţionare a dosarelor în ordine cronologică prin luarea în considerare şi a competenţelor şi procedurilor stabilite în privinţa instituţiilor implicate, a numărului mare de solicitanţi şi a resurselor materiale limitate de care dispune bugetul de stat pentru evitarea blocării mecanismului de restituire şi a discriminărilor între solicitanţi.

Consideră pârâta că dispoziţiile art. 7 alin. 3 din Legea nr. 9/1998 care stipulează că „în termen de 60 de zile, comisia centrală va analiza contestaţiile şi va valida sau invalida măsurile stabilite de comisiile judeţene şi a municipiului Bucureşti, admiţând sau respingând, după caz, contestaţiile ce i-au fost adresate” reprezintă un termen de recomandare.

Prin Sentinţa civilă nr.2810/24.05.2013, Tribunalul respinge excepţia prematurităţii capătului de cerere privind obligarea pârâtei la emiterea deciziei de validare/invalidare a Hotărârii nr.2511/2010 a comisiei Jud.Tulcea pentru aplicarea Legii nr.9/1998, respinge ca inadmisibil şi prematur capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata compensaţiilor în valoare de 364.044,97 lei, actualizate cu inflaţia, admite acţiunea în parte, cu consecinţa obligării pârâtei la emiterea Deciziei de validare/invalidare a Hotărârii nr.2511/26.11.2010 a Comisiei Judeţene Tulcea pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, reţinând în esenţă, următoarele:

Asupra excepţiei inadmisibilităţii, precum şi a  prematurităţii capătului de cerere privind obligarea  pârâtei  la  plata compensaţiilor în valoare de 364.044,97 lei, actualizate cu inflaţia, reţine instanţa de fond că, instanţele judecătoreşti nu se pot pronunţa direct asupra dreptului reclamanţilor de alocare a despăgubirilor, întrucât astfel s-ar substitui atribuţiilor autorităţilor administrative investite cu abilitarea de a decide asupra dreptului şi întinderii acestui drept la despăgubiri.

Astfel, conform dispoziţiilor din Hotărârea Guvernului nr. 753/1998 modificată şi completată prin Hotărârea Guvernului nr. 1277/2007 art. 351 alin. 1: Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 are următoarele atribuţii principale: a) primeşte hotărârile transmise de comisiile judeţene şi a municipiului Bucureşti şi le înregistrează într-un registru special deschis; b) analizează hotărârile primite de la comisiile judeţene şi a municipiului Bucureşti şi, în cazul hotărârilor care întrunesc condiţiile cerute de lege, propune vicepreşedintelui plata despăgubirilor acordate în conformitate cu Legii nr. 9/1998, iar în cazul hotărârilor care nu întrunesc condiţiile cerute de lege, propune invalidarea sau rectificarea acestora; c) analizează contestaţiile primite de la solicitanţi împotriva hotărârilor comisiilor judeţene şi a municipiului Bucureşti şi propune vicepreşedintelui admiterea sau respingerea contestaţiilor prin decizie motivată; d) poate solicita noi acte şi relaţii în vederea emiterii deciziei de plată sau de invalidare, precum şi în vederea soluţionării contestaţiilor; e) comunică celor îndreptăţiţi deciziile de invalidare a hotărârilor împreună cu întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii lor.

Prin Hotărârea nr. 2511/26.11.2010 a Consiliului Judeţean Tulcea pentru aplicarea Legii nr.9/1998, s-a făcut o propunere privind cuantumul compensaţiilor, acestea devenind certe, lichide şi exigibile din momentul validării lor de către Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, respectiv data emiterii Deciziei de plată a Vicepreşedintelui Autorităţii naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.

Totodată, se reţine că potrivit art. 351  alin. 2 din H.G. nr. 753/1998, modificată şi completată prin H.G. nr. 1277/2007, „Serviciul de aplicare a Legii nr. 9/1998 verifică condiţiile prevăzute de lege referitoare la: a) calitatea de beneficiar al Legii nr. 9/1998;  b) calitatea de moştenitor a solicitantului; c) existenţa documentelor întocmite şi verificate de Comisia mixtă româno-bulgară, emise de Arhivele Naţionale şi Arhivele Ministerului Afacerilor Externe, care atestă situaţia bunurilor pentru care se solicită compensaţii”.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor alin 3 în cazul neîndeplinirii condiţiilor prevăzute la alin. 1, Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 propune invalidarea prin decizie a hotărârii şi transmiterea ei către comisia judeţeană sau a municipiului Bucureşti, din acest text de lege rezultând că A.N.R.P. – Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 are atribuţii de verificare şi control cu privire la aceste hotărâri.

Referitor la excepţia prematurităţii plăţii şi actualizării compensaţiilor, reţine instanţa de fond că, potrivit dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 9/1998 dreptul reclamantului la plata compensaţiilor băneşti se naşte la momentul emiterii deciziei de validare emise de autoritatea naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi aşa cum a precizat anterior A.N.R.P. – Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 are atribuţii de verificare şi control cu privire la hotărârile emise de către comisiile judeţene/municipiu lui Bucureşti, iar în cazul hotărârilor care nu întrunesc condiţiile cerute de lege, Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 propune invalidarea sau rectificarea acestora

Conform prevederilor art. 1 alin 1 din O.U.G. nr. 10/2012,  începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, plata despăgubirilor stabilite potrivit dispoziţiilor Legii nr. 9/1998 şi Legii nr. 290/2003 se face în tranşe anuale egale, eşalonat pe o perioadă de 10 ani, începând cu anul următor datei emiterii titlului de plată, cuantumul unei tranşe neputând fi mai mic de 20.000 lei.

Totodată potrivit art. 2 prevederile alin. 1 se aplică în mod corespunzător şi titlurilor de plată emise şi neachitate integral până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, plata tranşelor făcându-se începând cu 1 ianuarie 2014.

Din analiza celor două texte de lege menţionate, reţine instanţa de fond a reieşi fără echivoc intenţia statului român de a eşalona plata despăgubirilor stabilite potrivit Legii nr. 9/1998 şi Legii nr. 290/2003 şi neachitate (chiar şi parţial) pe o perioadă de 10 ani, iar cu privire la exigibilitatea acestor tranşe, se observă două ipoteze avute în vedere respectiv ipoteza în care titlul de plată urmează a fi emis, în această situaţie prima tranşă fiind exigibilă în anul următor emiterii titlului şi, respectiv ipoteza în care titlul de plată a fost emis anterior intrării în vigoare a ordonanţei  în această situaţie prima tranşă fiind exigibilă începând cu 1 ianuarie 2014

Apreciază instanţa de fond că, creanţa stabilită prin Hotărârea nr. 2511/26.112.2010 emisă de Comisia Judeţeană Tulcea pentru aplicare Legii nr. 9/21998 nu este exigibilă în momentul de faţă, astfel că, demersul iniţiat de reclamant este prematur

Relativ la solicitarea reclamaţilor cu privire la plata actualizării compensaţiilor, reţine instanţa de fond că, prin art. 1 alin. 4 din O.U.G. nr. 10/2013, legiuitorul a stabilit clar calea de urmat în situaţia în care nu se respectă termenele de plată ale compensaţiilor băneşti, respectiv „Sumele acordate cu titlu de despăgubiri în temeiul prezentei ordonanţe de urgenţă se actualizează prin aplicarea indicelui preţurilor de consum aferent perioadei cuprinse între începutul lunii următoare celei în care a fost emis titlul de plată şi sfârşitul lunii anterioare datei plăţii efective a fiecărei tranşe”, stabilind astfel clar calea de urmat în ceea ce priveşte actualizarea compensaţiilor băneşti, iar a extinde aplicabilitatea acestor prevederi înseamnă a încălca cadrul legal existent pe principiul  conform căruia legea specială derogă de la legea general.

Pentru aceste considerente, respinge ca inadmisibil şi prematur capătul de cerere privind obligarea pârâtei la pata compensaţiilor în valoare de 364.044,97 lei, actualizate cu inflaţia.

Asupra excepţiei prematurităţii  capătului de cerere privind obligarea  pârâtei la emiterea deciziei de validare/invalidare a hotărârii nr. 2511/2010 a Comisiei judeţene Tulcea pentru aplicare Legii nr. 9/1998, reţine instanţa de fond a fi neîntemeiată, pentru următoarele considerente

Prin Hotărârea nr. 2511/26 noiembrie 2010,  Comisia Judeţeană pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 Tulcea a admis cererea formulată de [...], [...], [...], [...] şi [...], în calitate de moştenitor ai defunctului [...], şi a stabilit că li se cuvin compensaţii în sumă totală de 364.044,97 lei, hotărârea fiind trimisă, în conformitate cu prevederile art.7 din Legea nr.9/1998 pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Conform art.7 alin. 3 din Legea nr.9/1998, „În termen de cel mult 60 de zile, comisia centrală va analiza contestaţiile şi va valida sau va invalida măsurile stabilite de comisiile judeţene şi a municipiului Bucureşti, admiţând sau respingând, după caz, contestaţiile ce i-au fost adresate. Hotărârea comisiei centrale se comunică solicitanţilor şi direcţiilor generale ale finanţelor publice”, textul de lege instituind obligaţia de validare sau invalidare a hotărârii  comisiei judeţene în termen de 60 de zile de la emiterea hotărârii comisiei judeţene.

Constată instanţa de fond că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia stabilită de art.7 din Legea nr.9/1198 în termenul legal.

Conform art.1 alin. 1 din Legea nr.554/2004, „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.”

Conform art.2 alin. 1 lit. o din Legea nr.554/2004, prin drept vătămat se înţelege orice drept prevăzut de Constituţie, de lege sau de alt act normativ, căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ.

Conform art.2 alin. 1 lit. p din Legea nr.554/2004, prin interes legitim privat se înţelege posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat.

Raportat la textele de lege citate, instanţa de fond respinge excepţia prematurităţii capătului de cere privind obligarea pârâtei la emiterea deciziei de validare/invalidare a Hotărârii nr. 2511/2010 a Comisiei judeţene Tulcea pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, admite acţiunea şi obligă pârâta să emită decizia de validare/invalidare a hotărârii nr. 2511/26112010 emisă de Comisia Judeţeană pentru aplicarea Legii nr.9/1998 şi a Legii nr.290/2003 – Tulcea. 

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂŢILOR – SERVICIUL PENTRU APLICAREA LEGII NR. 9/1998, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, cu indicarea temeiului de drept prevăzut de 299 şi urm, art.304 pct.9, art.3041 Cod pr.civilă, art.483 şi urm. N.C.P.C, cu următoarea motivaţie, în esenţă:

„Hotărârea instanţei de fond este netemeinică şi nelegală” din următoarele considerente:

Hotărârea nr. 2511/26.11.2010 emisă de Comisia Judeţeană Constanţa pentru Aplicarea Legii nr.9/1998 se află în evidenţele recurentei cu dosarele constituite la Prefecturi, în temeiul Legii nr. 9/1998. Această Hotărâre, însoţită de actele doveditoare urmează circuitul legal, ce prevede analizarea în ordine cronologică a acestora, respectiv ordinea emiterii hotărârilor.

Arată recurenta că studierea unui dosar presupune o analiză atentă a actelor care atestă dreptul de proprietate al autorului asupra bunurilor abandonate pe teritoriul statului bulgar după încheierea Tratatului de la Craiova din septembrie 1940, a declaraţiilor notariale, a actelor de stare civilă privind persoanele care au dreptul la acordarea compensaţiilor, a modului de stabilire a cuantumului compensaţiilor ce revin pentru bunurile rămase nedespăgubite şi a modului de efectuare a calculului de către comisiile care au emis hotărârile, iar în momentul de faţă, Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul A.N.R.P. soluţionează dosare în care au fost emise hotărâri de către Comisiile judeţene/municipiului Bucureşti în anul 2008 şi că în evidenţa Serviciului sunt înregistrate 2274 dosare în care nu au fost emise decizii de validare/invalidare.

Mai arată recurenta că practica de soluţionare a dosarelor în ordinea cronologică, respectiv data emiterii hotărârilor Comisiei judeţene/municipiului Bucureşti de către Serviciul pentru aplicare a Legii nr. 9/1998 din cadrul A.N.R.P. a fost adoptată pentru a nu se încălca principiul egalităţii în drepturi al persoanelor îndreptăţite la despăgubiri în temeiul Legii nr. 9/1998, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statut principiul egalităţii ca unul din principiile generale ale dreptului comunitar, în sfera acestuia, principiul egalităţii excluzând ca situaţiile comparabile să fie tratate diferit şi situaţiile diferite să fie tratate similar, cu excepţia cazului în care tratamentul este justificat obiectiv, iar Curtea Constituţională a României a statuat cu valoare de principiu că „principiul egalităţii nu este sinonim cu uniformitatea, astfel încât pentru situaţii diferite există un tratament juridic diferit, recunoscându-se dreptul la diferenţă”.

De asemenea, recurenta învederează instanţei faptul că Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul A.N.R.P. a adoptat această procedură de soluţionare a dosarelor în ordine cronologică prin luarea în considerare şi a competenţelor şi procedurilor stabilite în privinţa instituţiilor implicate, a numărului mare de solicitanţi şi a resurselor materiale limitate de care dispune bugetul de stat pentru evitarea blocării mecanismului de restituire şi a discriminărilor între solicitanţi.

Solicită să se constate totodată că dispoziţiile art. 7 alin 3 din Legea nr. 9/1998 care stipulează că „în termen de 60 de zile, comisia centrală va analiza contestaţiile şi va valida sau invalida măsurile stabilite de comisiile judeţene şi a municipiului Bucureşti, admiţând sau respingând, după caz, contestaţiile ce i-au fost adresate” reprezintă un termen de recomandare.

Solicită recurenta admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.

Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate şi a probatoriului administrat, în conformitate cu dispoziţiile art.1169 Cod civil, văzând şi dispoziţiile art.496 alin.1 N.C.P.C., Curtea respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente, în esenţă:

Instanţa a fost investită de către reclamanţii [...], [...], [...], [...] şi [...], cu acţiunea având ca obiect obligare emitere act administrativ, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se dispună obligarea pârâtei A.N.R.P :

- la emiterea Deciziei de validare a Hotărârii nr. 2511 din 26.11.2010 a Comisiei Judeţene Tulcea, pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, pronunţată în dosarul nr.289/2006;

- la plata compensaţiilor în valoare totală de 364.044,97 lei, actualizată cu rata inflaţiei de la data emiterii hotărârii comisiei judeţene şi până la data  plăţii efective, aşa cum a fost stabilită prin Hotărârea nr. 2511 din 26.11.2010 a Comisiei Judeţene pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 Tulcea în dosarul nr. 289/2006.

Prin Sentinţa civilă nr.2810/24.05.2013, Tribunalul respinge excepţia prematurităţii capătului de cerere privind obligarea pârâtei la emiterea deciziei de validare/invalidare a Hotărârii nr.2511/2010 a comisiei Jud.Tulcea pentru aplicarea Legii nr.9/1998, respinge ca inadmisibil şi prematur capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata compensaţiilor în valoare de 364.044,97 lei, actualizate cu inflaţia, admite acţiunea în parte, cu consecinţa obligării pârâtei la emiterea Deciziei de validare/invalidare a Hotărârii nr. 2511/26.11.2010 a Comisiei Judeţene Tulcea pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, cu motivaţia sus expusă, acestea fiind condiţiile în care a fost abordată calea de atac a recursului de către pârâta AUTORITATEA NAŢIONALĂ A PROPRIETĂŢILOR, criticând hotărârea pronunţată de instanţa de fond pentru considerentele relevate.

Acestea sunt condiţiile în care recurenta ANRP a dedus judecăţii prezentul recurs, Curtea fiind în situaţia de a examina motivele de recurs, prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile cauzei, respectiv Legea nr.554/2004, Legea nr.9/1998, HG nr.753/1998, prin coroborare cu art.3041 Cod pr.civilă, reţinând în esenţă, următoarele:

Prin Hotărârea nr. 2511/26.11.2010, Comisia Judeţeană pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 Tulcea a admis cererea formulată de [...], [...], [...], [...] şi [...], în calitate de moştenitori ai defunctului [...], şi a stabilit că li se cuvin compensaţii în sumă totală de 364.044,97 lei, hotărârea fiind trimisă, în conformitate cu prevederile art.7 din Legea nr.9/1998 pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

În speţă, se constată că, deşi hotărârea a fost adoptată la 26.11.2010, pârâta nu a emis ordinul de validare sau invalidare a Hotărârii nr. 2511/26.11.2010 a Comisiei Judeţene Constanţa.

Faţă de situaţia faptică sus-expusă, examinând dispoziţiile cuprinse în art. 7 alin.3 din Legea nr.9/1998, reţine Curtea că: „În termen de 60 de zile, comisia centrală va analiza contestaţia şi va valida sau invalida măsurile stabilite de comisia judeţeană şi a Municipiului Bucureşti”

Având în vedere dispoziţia legală sus-citată, Curtea constată că recurenta nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 7 alin.3 din Legea nr.9/1998, iar apărările recurentei, ce se referă la faptul că „în evidenţa Serviciului sunt înregistrate 2274 dosare în care nu au fost emise decizii de validare/invalidare”, precum şi faptul că „practica de soluţionare în ordine cronologică a fost adoptată pentru a nu se încălca principiul egalităţii în drepturi a persoanelor îndreptăţite la despăgubiri… prin luarea în considerare a numărului mare de solicitanţi şi a resurselor materiale limitate de care dispune bugetul de stat” sunt nefondate, urmând a fi respinse.

Aşa fiind, reţine Curtea că textul citat instituie obligaţia autorităţii ca în termen de 60 de zile să emită ordinul de validare sau invalidare a Hotărârii nr. 2511/26.11.2010.

În aceste condiţii, apreciază Curtea că refuzul executării actului administrativ este asimilat de jurisprudenţă „refuzului nejustificat de rezolvare a unei cereri adresată unei autorităţi publice care, la rândul său, este asimilat actului administrativ, în baza art.2 alin.1 lit.”i” teza a II-a şi alin.2 din legea contenciosului administrativ, astfel că, în speţă, reţine Curtea „interesul legitim privat” al intimaţilor, ca şi posibilitatea de a pretinde autorităţii abilitate să pună în aplicare dispoziţiile Legii nr.9/1998 - conduita, în considerarea realizării dreptului lor, conferindu-le acestora calitatea de „persoană vătămată” în sensul art.1 din Legea nr.554/2004.

Nerespectarea dreptului prevăzut de lege, - respectiv emiterea ordinului de validare sau invalidare a Hotărârii nr. 2511/26.11.2010 - art.7 alin.3 din Legea nr.9/1998 -, este apreciat de Curte ca fiind un refuz nejustificat, ce nu a dovedit, conform art.1169 Cod civil, faptul că în bugetul alocat în acest scop nu a existat disponibilul necesar pentru a achita suma, conform dispoziţiilor legale.

Ca atare, reţine Curtea că apărarea pârâtei, care „solicită respingerea acţiunii” a fost cenzurată în mod corect de instanţa de fond, întrucât textele legale la care face referire au fost legiferate, tocmai în sensul reparaţiei echitabile, iar susţinerea potrivit cu care „refuzul de plată este determinat de insuficienţa fondurilor alocate de la buget” a rămas la nivel de simplă afirmaţie, fără suport probator.

În mod constant, în această chestiune litigioasă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că o decizie administrativă a autorităţii locale competente, care recunoaşte interesatului un drept de reparaţie, este suficientă pentru a crea un „interes patrimonial”, protejat de articolul 1 din Protocolul nr.1 şi că, în consecinţă, „neexecutarea unei asemenea decizii constituie o ingerinţă în sensul primei fraze al primului alineat al acestui articol - a se vedea cauza Viaşu contra României, cauza Marin ?i Gheorghe Rădulescu c. Romaniei.

Totodată, Curtea are în vedere că, în hotărârile sale, CEDO a statuat că: „neexecutarea unei decizii administrative care recunoaşte dreptul la o despăgubire al cărei cuantum îl şi stabileşte, constituie o ingerinţă a primei fraze din primul alineat al acestui articol - cauza Elias c. Romaniei, nr. 32800/02, § 21, 12 mai 2009 -, reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate al petentului, cum ar fi: în cauza Viaşu şi cauza Demetrescu c.Romaniei, speţe în care, s-a ţinut cont de ineficacitatea sistemului de restituire şi mai ales al întârzierii în procedura plăţii despăgubirii.

Faptul că, recurenta se prevalează de „lipsa fondurilor bugetare”, apreciază Curtea a nu constitui o justificare rezonabilă şi obiectivă, care să conducă la limitarea dreptului de proprietate al intimaţilor, recunoscut de art.1, Protocol 1 CEDO, în condiţiile în care, nu există criterii accesibile şi previzibile, pentru acordarea plăţilor, ci un sistem aleatoriu.

Concluzionând, Curtea apreciază că recurenta, în calitate de mandatar al statului, în procedura reglementată de Legea nr. 9/1998, nu-şi poate invoca propria culpă în neemiterea ordinului de validare sau invalidare a Hotărârii nr. 2511/26.11.2010.

Totodată, Curtea reţine că invocarea „situaţiei bugetare deficitare a Statului ca fiind de notorietate” nu este de natură a determina exonerarea debitorului, de executarea obligaţiilor sale, într-un termen rezonabil, cu atât mai mult cu cât chiar situaţia justiţiabililor este de notorietate ca fiind precară.

Invocarea „supraîncărcării activităţii pârâtei”, apreciază Curtea a nu putea fi un argument pentru neemiterea ordinului de validare sau invalidare a Hotărârii nr. 2511/26.11.2010, raportat la numărul de dosare, pe care l-a avut spre soluţionare şi perioada mare de timp, scursă de la data intrării în vigoare a Legii nr.9/1998.

Pentru toate considerentele sus-expuse, cum nu sunt motive pentru a se dispune reformarea hotărârii recurate, văzând şi dispoziţiile art.496 alin.1 N.C.P.C, Curtea respinge recursul, ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare