Revendicare unui imobil trecut în proprietatea statului. Acţiune în revendicare inadmisibilă

Decizie 497 din 17.05.2012


Constata ca prin actiunea civila înregistrata la Judecatoria Medias la data de 6 aprilie 2011 reclamatul D. A., cu domiciliul procesual ales în Medias, cheama în judecata pe pârâta COMUNA S. M. solicitând:

Sa se constate nulitatea deciziei nr. 1241/26.12.1980 a fostului Comitet executiv al Consiliului Popular al Judetului Sibiu si a încheierii de intabulare nr. 219/1981.

Sa se revina la situatia anterioara de carte funciara;

Cu cheltuieli de judecata în caz de opunere.

În motivare reclamantul arata ca în anul 1981 a emigrat în Germania, cu aprobarea autoritatilor, ocazie cu care a predat autoritatilor imobilele detinute, pentru care s-au emis decizii de preluare si care i-au fost comunicate, la data respectiva detinând si terenurile înscrise în cartea funciara nr. 17 Seica Mica, nr. top 3 loc de casa de 281 mp, si nr. top  4 gradina de 133 mp, pentru care însa nu i s-a comunicat vreun act. Mai arata ca imediat dupa revolutie (n.n. 1989), imobilul a intrat în domeniul privat al  Comunei S. M., iar autoritatile i-au predat imobilul, pe care îl foloseste si în prezent, dar în anul 2005, când a solicitat un extras de carte funciara, a observat ca terenul a fost preluat de stat în baza fostului Dct. Nr. 223/1974, ocazie cu care a obtinut si o copie a deciziei nr. 1241/26.12.1980 a fostului Comitet executiv al Consiliului Popular al Judetului Sibiu.

În fine, mai arata ca nici aceasta decizie si nici încheierea de intabulare nu i-au fost comunicate niciodata; ca decizia a fost redactata dor în 4 exemplare, dintre care niciunul nu-i era destinat, ceea ce înseamna ca a fost redactata ulterior plecarii sale în Germania; ca în anul 2005 a încercat sa solicite restituirea imobilelor în baza Legii nr. 10/1991 (este vorba de Legea nr. 10/2001), dar termenul era deja depasit; ca prin necomunicarea deciziei aceasta este lovita de nulitate absoluta, întrucât a fost lipsit de posibilitatea de a ataca actul prin care a fost expropriat si, totodata, a fost mentinut în eroare, iar din acest motiv nu a revendicat în termen imobilele, nici în baza Legii nr. 18/1991 si nici în baza Legii nr. 10/2001.

În drept invoca dispozitiile art. 481 Cod civil.

Având în vedere ca decizia nr. 1241/26.12.1980 a fost emisa de catre Comitetul executiv al Consiliului Popular al Judetului Sibiu si ca în prezent în cartea funciara este proprietar Statul Român, instanta a pus în discutia reclamantului oportunitatea citarii în cauza a Consiliului Judetean Sibiu, institutia care continua activitatea fostului Consiliu Popular al judetului Sibiu, si Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice.

Prin adresa înregistrata la instanta la data de 8 iulie 2011 reclamantul a declarat ca este de acord cu citarea în cauza a celor doi pârâti, desi nu considera oportuna introducerea lor întrucât terenul în litigiu a intrat în proprietatea privata a Comunei S. M. si a facut obiectul Legii nr. 18/1991.

Ca urmare, instanta a dispus citarea în cauza, în calitatea de pârâti, a CONSILIULUI JUDETEAN SIBIU si a STATULUI ROMÂN prin MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE.

Prin întâmpinare, Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice prin Directia Generala a Finantelor Publice a Judetului Sibiu, ca mandatar, a invocat în primul rând tardivitatea formularii actiunii, având în vedere prevederile art. 3 din Dct. 167/1958 privind prescriptia extinctiva. În motivarea exceptiei a aratat ca termenul de prescriptie a început sa curga la data la care a încetat cauza care l-a împiedicat sa formuleze o actiune în anularea actului ilegale, aceasta data fiind 22.12.1989. Mai mult, arata în continuare, legiuitorul a repus în drepturi pe fostii proprietari ai imobilelor preluate în mod abuziv, fiind consacrate, dupa anul 1989, proceduri speciale pentru obtinerea unor masuri reparatorii (în natura sau prin echivalent), ceea ce a avut drept scop „crearea unei securitati si stabilitati a circuitului civil, pentru a se solutiona si rezolva definitiv problema retrocedarii proprietatilor în România”,pentru a se evita prelungirea la nesfârsit a termenului înlauntrul caruia fostii proprietari puteau efectua demersuri în vederea restituirii imobilelor.

Mai arata ca si din perspectiva CEDO actiunea reclamantului este neîntemeiata si ilegala, pentru ca, în interpretarea acesteia, dreptul de proprietate trebuie sa fie actual pentru a se obtine o reparatie, dar în speta dreptul reclamantului nu mai este actual, el fiind anulat si prescris. Pe de alta parte, arata în continuare pârâtul, reclamantul nu a îndeplinit procedura administrativa prealabila si obligatorie, respectiv efectuarea notificarii prevazuta de lege, ceea ce atrage pierderea dreptului de a se mai putea adresa justitiei pentru valorificarea dreptului pretins, dispozitie prevazuta de art. 22 alin. 5 din Legea nr. 10/2001.

În fine, pârâtul mai arata ca actiunea reclamantului este si inadmisibila, având în vedere dispozitiile Legii nr. 10/2001, care constituie legea speciala, ceea ce exclude actiunea în revendicare pe calea dreptului comun, prevederi de care reclamantul nu a uzat, iar Înalta Curte de Casatie si Justitie  a statuat în practica sa faptul ca „un demers judiciar ce are ca scop redobândirea dreptului de proprietate asupra unui imobil preluat abuziv, nu poate fi parcurs decât în conditiile si cu respectarea procedurii instituite de legea speciala”. Or, din acest punct de vedere actiune este inadmisibila, pentru ca reclamantul nu a respectat dispozitiile legii speciale si nici nu-si poate invoca propria culpa.

În drept invoca dispozitiile art. 3 din Dct. 167/1958, Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 1/2009.

În raspuns la întâmpinarea pârâtului Statul Român, reclamantul invoca exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a acestuia, întrucât imobilul nu se mai afla în patrimoniul sau, pentru ca formal toate terenurile au trecut în patrimoniul comunelor si au facut obiectul legii fondului funciar si niciodata DGFP Sibiu nu si-a exercitat vreun atribut asupra acestui teren.

Statul Român prin Directia Generala Finantelor Publice a Judetului Sibiu solicita respingerea exceptiei invocate de reclamant.

Pârâtii Comuna S. M. si Consiliul Judetean Sibiu nu au formulat întâmpinare.

Prin raspunsurile date la interogatoriu (fila 6 dosar), Comuna S. M. recunoaste ca reclamantul a fost proprietarul terenului în litigiu; ca a predat reclamantului posesia imobilului, cu chirie, dupa anul 1990, pe care îl foloseste si în prezent; ca în localitate reclamantul este recunoscut ca proprietar al imobilului si nimeni nu are pretentii asupra acestuia; si ca este de acord cu admiterea actiunii.

Examinând cauza instanta a retinut:

În fapt, prin Decizia nr. 1241/26.12.1980 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Judetului Sibiu, în conformitate cu prevederile art. 13 din Legea nr. 59/1974,  ale Decretului Consiliului de Stat nr. 59/1974 si ale Decretului Consiliului de Stat nr. 223/1974 s-a trecut în proprietatea statului, fara plata, si s-a transmis în administrarea Biroului executiv al Consiliului Popular al comunei S. M. terenurile fara constructii din S. M. nr. 4 A, înscrise în CF Seica Mica nr. 17, nr. top 3 si 4, compuse din loc de casa si gradina, cu suprafata totala de 414 mp, apartinând numitilor D. A. si D. S. sub B. 20 si 21, care nu sunt membrii CAP.

În baza acestei decizii imobilul a fost intabulat în cartea funciara în favoarea Statului Român, prin încheierea nr. 219/06.02.1981, încheiere care, potrivit înscrisului de la fila 67 dosar, poarta numarul de 211/06.02.1981, fiind foarte posibila o eroare de transcriere în cartea funciara a numarului de încheiere, în loc de 211 trecându-se 219 (filele 66 si 67 dosar). Nu exista însa nici un dubiu cu privire la imobil, cu privire la proprietari  si cu privire la temeiul în baza caruia s-a facut trecerea în proprietatea statului.

Reclamantul depune o cerere de restituire a imobilelor la Primaria Comunei S.M., dar prin adresa nr. 337/08.03.2006 aceasta îi raspunde ca cererea trebuia depusa în baza legii nr. 10/2001, în termenul legal, prin executor judecatoresc, iar în ce priveste Legea nr. 247/2005, cererea nu face obiectul acestei legi.

Relativ la starea de fapt descrisa, potrivit dispozitiilor art. 13 alin. 3 din Legea nr. 59/1974 „Terenurile de orice fel apartinând persoanelor care, având domiciliul în Republica Socialista România, parasesc definitiv tara, trec fara plata în proprietatea statului”, iar potrivit dispozitiilor art. 2  din Decretul nr. 223/1974, „Persoanele care au facut cerere de plecare definitiva din tara sunt obligate sa înstraineze, pâna la data plecarii, constructiile aflate în proprietatea lor în Republica Socialista România. Înstrainarea se va face catre stat, care va prelua aceste bunuri, plata stabilindu-se potrivit prevederilor art. 56 alin. 2 din Legea nr. 4/1973 privind dezvoltarea constructiei de locuinte, vânzarea de locuinte din fondul de stat catre populatie si construirea de case de odihna proprietate personala.

Constructiile apartinând persoanelor care au plecat în mod fraudulos din tara sau care, fiind plecate în strainatate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în tara, trec fara plata în proprietatea statului.

Terenurile aferente constructiilor prevazute la alineatele precedente trec în proprietatea statului în conditiile art. 13 din Legea cu privire la fondul funciar.”

Prin urmare, este de observat ca în oricare din conditiile enumerate, terenul trecea în proprietatea statului fara plata, operând în acest fel o expropriere.

Potrivit dispozitiilor art. 36 din Constitutia României din anul 1965, în vigoare la data preluarii imobilului în proprietatea statului, dreptul de proprietate era ocrotit de lege, iar potrivit dispozitiilor art. 17 alin. 1 si 2 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului din decembrie 1948, ratificata de România, „Orice persoana are dreptul la proprietate atât singur, cât si în asociere cu altii si nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”. De asemenea, potrivit dispozitiilor art. 481 Cod civil din 1864, aplicabil situatiei juridice deduse judecatii, „Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afara numai pentru cauza de utilitate publica si primind o dreapta si prealabila despagubire”, iar potrivit dispozitiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului „Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica si în conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international”.

Raportat la prevederile constitutionale, la cele ale Codului civil, la cele ale Declaratiei Universale a Drepturilor Omului si la cele ale Protocolului nr. 1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului trecerea imobilului proprietatea reclamantului în proprietatea statului s-a facut cu încalcarea acestor prevederi, conferind un caracter abuziv acestei masuri, astfel ca titlul statului nu poate fi considerat valabil. Aceasta cu atât mai mult cu cât reclamantului nu i s-a comunicat vreodata un exemplar al deciziei de preluare si nici nu a existat vreo astfel de intentie, de vreme ce din cuprinsul acesteia rezulta ca a fost emisa în 4 exemplare, din care unul pentru S.p.c. S. M., unul pentru Administratia financiara, unul pentru notariat si unul pentru dosar.

În raport de starea de fapt si de drept expusa, instanta, având a se pronunta supra exceptiilor invocate de catre pârâtul Statul Român si de reclamant, le gaseste neîntemeiate si le va respinge.

În ce priveste exceptia tardivitatii actiunii întemeiata pre prevederile art. 3 din Dct. 167/1958, de vreme ce este vorba de o nulitate absoluta, acesta este, în principiu, imprescriptibila, poate fi invocata de catre orice persoana interesata si oricând, si, ca urmare, exceptia nu poate fi primita de instanta.

Cât priveste exceptia inadmisibilitatii actiunii, motivata de faptul ca actiunea în revendicare pe calea dreptului comun este exclusa de prevederile Legii nr. 10/2001, care este legea speciala în materia retrocedarii bunurilor preluate abuziv de Statul român, trebuie observat ca nici Înalta Curte de Casatie si Justitie a României si nici Curtea Europeana a Drepturilor Omului nu au exclus, în toate situatiile, posibilitatea de a se recurge la actiunea în revendicare, „…caci este posibil ca reclamantul într-o astfel de actiune sa se poata prevala la rândul sau de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol aditional si trebuie sa i se asigure accesul la justitie. Este însa necesar a se analiza, în functie de circumstantele concrete ale cauzei, în ce masura legea interna  intra în conflict cu Conventia Europeana a Drepturilor Omului si daca admiterea actiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securitatii raporturilor juridice”. ( Î.C.C.J, dec. în interesul legii Nr. 33/2008, publicata în M.O. nr. 108/23.02.2009).

De asemenea, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, în mai multe cauze solutionate împotriva României ( Cauza Lungoci, Cauza Caracas, Cauza Ionescu si Mihaila, Cauza Zamfirescu, Cauza Crisan, cauza Beian), a stabilit ca accesul la un tribunal, doar pentru a se constata ca o procedura judiciara initiata de reclamant, prin jocul dispozitiilor legale care au reglementat o anumita institutie de drept – autoritatea de lucru judecat, inadmisibilitatea, schimbarea competentelor instantelor de judecata în timpul derularii procesului etc. - care au generat o incertitudine jurisprudentiala, nu este de natura sa respecte imperativele art. 6 paragraful 1 din Conventie.

În esenta, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat ca actiunea în revendicare pe calea dreptului comun este admisibila cu conditia ca instanta sa lamureasca daca o astfel de actiune poate constitui un remediu efectiv, care sa acopere neconventionalitatea unor dispozitii ale legii speciale, iar prin admiterea actiunii sa nu se aduca atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securitatii raporturilor juridice.

În fine, în ce priveste exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a Statului Român, invocata de reclamant, este de observat ca, potrivit datelor de carte funciara (fila 66 dosar), Statul Român este proprietarul imobilului, ceea ce înseamna ca acesta are calitatea procesuala pasiva, chiar daca, potrivit dispozitiilor art. 36 alin. 1 din legea nr. 18/1991, „terenurile aflate  în proprietatea statului, situate în intravilanul localitatilor si care sunt în administrarea primariilor … trec în proprietatea comunelor, oraselor sau municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevazute la art. 26”, aceste terenuri urmând a iesi efectiv din proprietatea statului numai în momentul în care comuna se va intabula ori aceste terenuri se vor vinde în conditiile art. 26. Efectul constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciara, în regimul reglementat de D-L nr. 115/1938, face ca dreptul de proprietate sa fie recunoscut doar prin intabulare. Acest act normativ nu recunoaste dobândirea dreptului de proprietate prin efectul legii.

Raportat la toate cele expuse, în fond, Judecatoria Medias, fata de împrejurarea ca trecerea în proprietate statului a imobilului revendicat s-a facut cu încalcarea dispozitiilor ce reglementeaza ocrotirea dreptului de proprietate, prin sentinta civila nr. 3/2011 a admis actiunea si a constatat nulitatea absoluta a deciziei cu nr. 1241/26.12.1980 a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al Judetului Sibiu si a încheierii de intabulare nr. 219 (211)/06.02.1981 a Notariatului de Stat local Medias, înscrisa în CF nr. 10 S. M. (nr. CF vechi 17), nr. top 3, 4 teren în suprafata de 414 mp.

Din probele administrate în prezenta cauza s-a retinut ca reclamantul a fost deposedat de teren fara a primi o justa despagubire si fara a i se comunica vreodata decizia de preluare, iar dupa anul 1990  a intrat în posesia terenului, pe care îl foloseste si în prezent, Comuna S. M. recunoscându-i astfel dreptul de proprietate. În raspunsul dat la interogatoriu (fila 27 dosar) aceasta a fost de acord cu admiterea actiunii. Este de asemenea de observat ca prin admiterea actiunii reclamantului nu se aduce atingere vreunui alt drept de proprietate, ocrotit de lege, si nici securitatii raporturilor juridice, imobilul aflându-se în posesia reclamantului, iar în legatura cu acest imobil nu au fost constituite ori recunoscute legal alte drepturi în favoarea altor persoane fizice sau juridice.

Urmare a constatarii nulitatii absolute a deciziei de preluare si a încheierii de intabulare, mentinerea dreptului de proprietate al Statului Român nu mai are suport legal si s-a dispus revenirea la situatia anterioara intabularii dreptului de proprietate al statului asupra imobilului înscris în CF  nr. 10 S. M. (nr. CF vechi 17), nr. top 3, 4 teren în suprafata de 414 mp, respectiv la situatia de sub B. 20 si 21 din CF vechi 17 S. M.

Actiunea este scutita de plata taxei judiciare de timbru, iar reclamantul nu a facut dovada altor cheltuieli judiciare, încât instanta sa se poata pronunta asupra cheltuielilor judiciare în conditiile în care pârâtul Statul Român s-a opus admiterii actiunii.

Împotriva acestei sentinte a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice prin Directia Generala a Finantelor Publice a Judetului Sibiu solicitând modificarea în tot în sensul respingerii actiunii ca tardiv formulata, netemeinica si nelegala.

În motivarea recursului se arata ca actiunea este tardiv formulata, cu nerespectarea termenului prevazut de art.1,3 si 9 din Decretul nr.167/1958 care a început sa curga cel mai târziu la 22.12.1989 sau de la data comunicarii deciziei atacate.

În plus, se arata ca pentru repunerea în drepturi a fostilor proprietari statul a consacrat proceduri speciale, iar dupa aparitia Legii nr.10/2001 actiunile formulate pe dreptul comun si cu nerespectarea procedurii administrative obligatorii prevazute de legea speciala nu mai pot fi primite.

Recurenta mai sustine ca nici din perspectiva CEDO actiunea nu este întemeiata si ca prezenta actiune este una în nulitate relativa prescriptibila în termen de 3 ani.

Un alt motiv de recurs este nemotivarea hotarârii instantei de fond care a fost data cu aplicarea gresita a legii pentru ca nu se evidentiaza cauzele care duc sa nulitatea absoluta a actului respectiv.

Ultimul motiv de recurs este cel prin care se invoca inadmisibilitatea actiunii formulate pe dreptul comun dupa intrarea în vigoare a legii speciale, asa cum rezulta si din practica instantei supreme.

Prin întâmpinare intimatul a solicitat respingerea recursului întrucât la cererea sa au achiesat si organele administratiei locale, singurele care ar avea un minim interes în cauza. Intimatul mai sustine ca în cauza nu se aplica legea nr.10/2001, pentru ca terenul i-a fost atribuit în 1990 si nici nu a facut obiectul Legii fondului funciar pentru ca nimeni nu poate dispune de un bun care nu îi apartine. Se mai sustine ca nu a existat contract de închiriere si nimeni nu i-a contestat vreodata dreptul de proprietate. Practica CEDO este în sensul de a se admite astfel de actiuni daca nu se aduce atingere altui drept de proprietate.

Analizând sentinta prin prisma motivelor de recurs si, din oficiu, sub toate aspectele, tribunalul retine ca recursul este întemeiat si va fi admis pentru considerentele pe care le vom arata în continuare.

Imobilul în litigiu este un teren din S. M. nr. 4 A, înscris în CF Seica Mica nr. 17, nr. top 3 si 4, compus din loc de casa si gradina, cu suprafata totala de 414 mp si a apartinut numitilor D. A. si D. S. sub B. 20 si 21

Prin Decizia nr. 1241/26.12.1980 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Judetului Sibiu, în conformitate cu prevederile art. 13 din Legea nr. 59/1974,  ale Decretului Consiliului de Stat nr. 59/1974 si ale Decretului Consiliului de Stat nr. 223/1974 s-a trecut în proprietatea statului, fara plata, si s-a transmis în administrarea Biroului executiv al Consiliului Popular al comunei S. M. terenul fara constructii din S.M. nr. 4 A, înscris în CF S. M. nr. 17, nr. top 3 si 4, compus din loc de casa si gradina, cu suprafata totala de 414 mp, apartinând numitilor D. A. si D. S. sub B. 20 si 21, care nu sunt membrii CAP.

În baza acestei decizii imobilul a fost intabulat în cartea funciara în favoarea Statului Român, prin încheierea nr. 219/06.02.1981, încheiere care, potrivit înscrisului de la fila 67 dosar, poarta numarul de 211/06.02.1981, fiind foarte posibila o eroare de transcriere în cartea funciara a numarului de încheiere, în loc de 211 trecându-se 219 (filele 66 si 67 dosar). Nu exista însa nici un dubiu cu privire la imobil, cu privire la proprietari  si cu privire la temeiul în baza caruia s-a facut trecerea în proprietatea statului.

Fata de aceasta situatie de fapt, actiunea reclamantului care a predat imobilul la plecarea din tara în anul 1981, este o actiune în revendicare prin care se tinde la readucerea bunului în patrimoniul reclamantilor, actiunea având ca temei dreptul comun în materie, chiar reclamantii aratând în actiune ca nu a urmat calea legilor speciale de reparatie, Legea nr.18/1991 si Legea nr.10/2001. Nu se poate retine ca reclamantul nu a avut cunostinta de preluarea imobilului atât timp cât s-a facut predarea imobilului la plecarea din tara.

În cauza sunt aplicabile dispozitiile deciziei nr. 33 2008 pronuntata de Înalta Curte de Casatie si Justitie în recurs în interesul legii, prin care, referitor la actiunile întemeiate pe dispozitiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10 2001 si solutionate neunitar de instantele judecatoresti, s-a stabilit ca: concursul dintre legea speciala si legea generala se rezolva în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar daca acesta nu este prevazut expres în legea speciala. În cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea speciala, respectiv Legea nr. 10 2001, si Conventia Europeana a Drepturilor Omului, aceasta din urma are prioritate. Aceasta prioritate poate fi data în cadrul unei actiuni în revendicare, întemeiata pe dreptul comun, în masura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridice.

În speta actiunea reclamantilor este o actiune în revendicare ce nu poate fi admisa fata de dispozitiile deciziei mentionate anterior si care sunt obligatorii pentru instante, întrucât reclamantii nu au apelat la procedurile administrative prevazute de Legea nr.10 2001.

Fata de decizia în recurs în interesul legii, dispozitiile legii speciale, respectiv ale Legii nr.10 2001, prevaleaza cât timp reclamantii nu au un drept de proprietate recunoscut printr-o hotarâre judecatoreasca sau printr-o decizie de restituire emisa într-o procedura administrativa, adica nu pot dovedi existenta bunului în patrimoniul lor, conditie esentiala pentru formularea actiunii în revendicare pe calea dreptului comun.

Nici în raport de jurisprudenta CEDO actiunea nu este întemeiata pentru ca reclamantul nu are un bun în sensul conventiei si nici macar o speranta legitima de a i se recunoaste un astfel de bun. Spre deosebire de cauzele Katz si Strain contra României, unde partile aveau hotarâri judecatoresti din care rezulta ca nationalizarea imobilelor a fost ilegala, în speta, reclamantul nu poate face dovada existentei dreptului de proprietate în patrimoniul lor, prin aceeasi modalitate juridica, astfel încât actiunea în revendicare este nefondata si va fi respinsa.

Motivele invocate de intimat în întâmpinarea formulata în recurs sunt neîntemeiate, se vorbeste despre necomunicarea deciziei administrative, masura care nu mai are relevanta dupa intrarea în vigoare a legilor speciale, de asemenea se sustine ca s-a folosit imobilul din 1990 si ca nu a existat un contract de închiriere, aspecte care sunt straine de natura pricinii si nu se vor retine de catre instanta.

Pentru aceste motive, în temeiul art.312 Cod proc. civ. se va admite recursul si se va modifica în tot sentinta atacata în sensul respingerii actiunii ca neîntemeiata.