Accident de muncă/accident de traseu

Asupra recursului de faţă;

Constată că, prin sentinţa civilă nr.402/26.02.2013, Tribunalul Braşov a dispus următoarele:

A respins cererea de chemare în judecată formulată, precizată şi completată de reclamantele B.L. şi B.T.- prin curator B.L. - şi intervenienţii  B.L. şi B.Ge. în contradictoriu cu pârâta  S.C. E. S.A. B., ca nefondată.

Fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut urmatoarele:

 Prin procesul verbal de cercetare a accidentului colectiv de muncă de circulaţie ce a avut loc în Emiratele Arabe Unite la data de  24.09.2010 întocmit de Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti (f.133-144, vol.II)  societatea pârâtă a fost sancţionată contravenţional pentru încălcarea prevederilor art.13 lit.f, d şi m din Legea nr.319/2006, reţinându-se că aceasta se face vinovată de faptul că: „din documentele prezentate, victima B.G., nu a fost instruită privind cerinţele specifice referitoare la circulaţia pe drumurile publice şi anume, respectarea regimului de viteză şi purtarea centurii de siguranţă de către conducătorul auto, inclusiv toţi pasagerii din autovehicul” (lit.f); pentru lucrătorul B.G. nu s-a întocmit fişa postului aferentă postului de muncă ocupat de acesta la Sucursala din Emiratele Arabe Unite. Acest fapt a fost stabilit prin actul adiţional nr. D96/19.07.2010, în care s-a stabilit că lucrătorul are obligaţia < să lucreze la toată gama de lucrări angajate de societate:…şoferie…>”(lit.d); „societatea nu a prezentat fişele individuale de instruire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă pentru lucrătorii detaşaţi, astfel că nu ne putem pronunţa asupra modului în care s-a efectuat instruirea lucrătorilor” (lit.m).

Însă, deopotrivă, s-a reţinut că B.G., în calitatea sa de conducător auto, „ nu s-a asigurat şi nu a impus şi celorlalţi pasageri să se asigure cu centurile de siguranţă cu care era dotat autovehiculul. Prin acest fapt nu s-au respectat prevederile instrucţiunilor proprii de securitate şi sănătate în muncă…precum şi planul de prevenire şi protecţie…Astfel, s-au încălcat prevederile art.13 lit f din Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006…În plus, circulând cu neatenţie, nu a respectat prevederile art.22 din Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006…”.

Cauza producerii accidentului consemnată de Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti în acest proces verbal a fost aceea reţinută şi de organele abilitate ale Procuraturii Publice, Procuratura Al Dhafra, anume că „s-a produs în condiţiile circulaţiei pe un drum public şi s-a datorat faptului că < a condus  maşina cu nepăsare şi într-o manieră care este periculoasă faţă de public şi fără a acorda atenţie condiţiilor generale ale drumului din faţa sa>”…

 Din analiza tuturor probelor anterior prezentate, legate cu susţinerea reclamantelor în sensul că societatea pârâtă este culpabilă pentru producerea accidentului în care şi-a pierdut viaţa B.G. deoarece nu i-a asigurat acestuia instruirea necesară şi nu i-a predat instrucţiunile de conducere a autovehiculului în condiţii specifice Emiratelor Arabe Unite, nu s-a asigurat şi nu a controlat cunoaşterea şi aplicarea de către toţi lucrătorii a măsurilor prevăzute în planul de prevenire şi protecţie stabilit, precum şi a prevederilor legale în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, instanţa reţine că această susţinere nu este fondată.

Instanţa nu poate reţine vreo culpă în sarcina pârâtei pentru că aceasta nu l-ar fi instruit pe B.G. în legătură cu circulaţia pe drumurile publice şi anume respectarea regimului de viteză şi purtarea centurii de siguranţă de către conducătorul auto, inclusiv toţi pasagerii din autovehicul, câtă vreme acesta deţinea permis de conducere categoriile B, C, D, E, emis la data de 26.05.2006, cu valabilitate administrativă până la data de 26.05.2016, astfel cum rezultă din adresa nr.48065/22.12.2010 eliberată de Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere şi Înmatriculări a Vehiculelor Braşov (f.149, vol.VI), ori aspectele legate de respectarea regimului de viteză şi purtarea centurii de siguranţă sunt cunoscute chiar şi de către conducătorii auto începători,  ori cu atât mai mult sunt cunoscute de către cei cu experienţă, fără a fi necesară o instruire specială în acest sens.

Instanţa apreciază că nu se poate reţine culpa pârâtei în producerea accidentului în care şi-a pierdut viaţa autorul reclamantelor şi al intervenienţilor pentru faptul că aceasta nu ar fi întocmit fişa postului pentru dl. B.G. şi nu a prezentat fişele individuale de instruire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă pentru lucrătorii detaşaţi în Emiratele Arabe Unite, câtă vreme atribuţiile şi obligaţiile salariatului B.G. erau inserate în mod detaliat în actul adiţional nr.96/19.07.2010, fiind cunoscute şi însuşite de către salariat prin semnarea respectivului act

În legătură cu susţinerea reclamantelor referitoare la culpa societăţii pârâte determinată de modul în care a înţeles să încheie asigurarea de răspundere civilă privitoare la defunctul B.G. şi la faptul că, urmare decesului acestuia, familia lui trebuia să beneficieze de respectiva asigurare, iar nu alte persoane, instanţa constată următoarele:

Răspunzând la întrebările nr.17 şi 18 din interogatoriul formulat de reclamante (f.53-54, vol.II), pârâta S.C. E S.A. a arătat că poliţele de asigurare ale lucrării s-au încheiat cu Emirates Insurance Co., conform contractului TRANSCO, şi a încheiat asigurările obligatorii pentru salariaţii detaşaţi acolo conform legii din Abu Dhabi cu Al DHAFRA Insurance Company P.S.C., poliţa domnului B.G. având numărul EMIP/2010/113370 din 14.07.2010.

Pârâta a mai arătat că toate poliţele sunt valabile 90 de zile de la emitere şi pot fi prelungite, poliţele pentru B.G. şi B.Ş., persoane decedate urmare accidentului produs în data de 24.09.2010, fiind emise odată cu solicitarea pentru obţinerea vizei de intrare în Emiratele Arabe Unite.

În baza deconturilor depuse de E – Sucursala Abu Dhabi în decembrie 2010 la societatea de asigurări, s-au recuperat de către E. 7.000+7.000=14.000 Dhs (aproximativ 3.800 USD) pentru repatrierea celor 2 morţi şi 22.842 Dhs (aproximativ 6.200 USD) pentru spitalizarea lui Ş.I.. Suma maximă acoperită a fost de 150.000 Dhs (aproximativ 40.000 USD).

Pârâta a mai menţionat faptul că accidentul în Abu Dhabi a fost considerat de circulaţie şi nu de muncă, aşa cum legea din Abu Dhabi defineşte accidentul de muncă, ceea ce rezultă din toate documentele locale, în timp ce în România a fost raportat, cercetat şi declarat de Inspectoratul Teritorial de Muncă al Municipiului Bucureşti ca accident colectiv de muncă de circulaţie şi ca atare înregistrat de S.C. E S.A. Bucureşti.

În ce priveşte susţinerea reclamantelor din cererea de chemare în judecată referitoare la faptul că pentru accidentul în care şi-a pierdut viaţa dl. B.G., autorul reclamantelor şi al intervenienţilor, se face vinovată pârâta S.C. E S.A. întrucât aceasta nu şi-a respectat obligaţiile privind programul de lucru şi, respectiv, programul de odihnă al lucrătorilor, ţinând cont de condiţiile specifice zonei de lucru din Emiratele Arabe Unite, cu temperaturi de peste 50¤C, instanţa constată următoarele:

În fişa personală completată de B.G. la data de 22.06.2010 în vederea întocmirii dosarului necesar aprobării detaşării sale în Emiratele Arabe Unite acesta a arătat că, în anul 2005 a desfăşurat activitate la sucursala externă din Iordania, iar în anul 2008 la cea din Emiratele Arabe Unite, astfel că a cunoscut condiţiile în care urma să-şi desfăşoare activitatea pentru care a optat. În aceeaşi fişă a declarat că nu a avut probleme de sănătate în ţară sau în străinătate şi că suportă clima caldă şi condiţiile de şantier extern (f.64-66, vol.II).

I s-a făcut control medical de către Departamentul de Sănătate Publică şi Cercetare din Abu Dhabi pe data de 01.08.2010, iar Autoritatea de Sănătate l-a declarat „Apt” (răspuns la întrebarea nr.4).

Programul de lucru era stabilit de Sucursala Abu Dhabi cu echipele din şantier şi era adaptat condiţiilor locale şi programului din Emiratele Arabe Unite – Abu Dhabi, în care vinerea este ziua liberă de regulă.

Munca suplimentară – care nu poate fi efectuată fără acordul salariatului – se compensează prin ore libere plătite, după efectuarea acestora până la 31 martie 2011 pentru activitatea suplimentară prestată în anul 2010 (conform Legii nr.329/2009…) sau prin plată.

Durata timpului de muncă – ce include şi orele suplimentare – nu a fost mai mare de 48 de ore pe săptămână în medie pentru domnul B.G., care a venit în Abu Dhabi în 20.07.2010”.

Martorul Ş.I. a arătat în declaraţia sa că ziua în care s-a produs accidentul era o zi de vineri, zi care, în mod obişnuit era liberă însă, pentru că trebuiau a fi montate nişte cleme pe stâlpi, cu o zi înainte, au fost întrebaţi cei care doresc să iasă la lucru deoarece în ziua liberă numai cei care doreau ieşeau la muncă. Pentru activitatea efectuată în ziua liberă se primeau bani în plus, aproximativ 50 dolari, sumă ce se achita fie în ziua respectivă, fie în ziua imediat următoare. salariaţii pârâtei, detaşaţi în Emiratele Arabe Unite, lucrau în ziua de vineri, care era zi liberă, numai dacă îşi dădeau acordul în acest sens, iar pentru munca desfăşurată în ziua respectivă primeau în plus bani, peste sumele prevăzute în contract, ori premii în bani. Chiar dacă martorul N.E. a declarat că domnului B.G. i s-ar fi solicitat de către un membru din conducerea societăţii pârâte, în mod imperativ, ca în ziua de vineri 24.09.2010 să iasă la lucru împreună cu alţi muncitori, sau că alteori salariaţii care refuzau să lucreze în ziua liberă erau ameninţaţi că vor fi trimişi în ţară pe banii lor, sau li se adresau cuvinte injurioase, niciunul dintre salariaţii care au refuzat să lucreze în ziua liberă nu a suportat alte consecinţe ale refuzului său decât acelea că nu a mai beneficiat de plăţile suplimentare ce se acordau pentru activitatea desfăşurată în ziua respectivă sau de premiile ce se acordau pentru efectuarea în termen sau înainte de termenul fixat a lucrării ce trebuia executată.

De altfel, chiar şi în declaraţiile date în dosarul de cercetare penală nr.5177/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, angajaţii pârâtei T.I., A.C. (f.185-189, vol.V), Ş.I., D.G., B.V., B.C., S.T. (f.111-116, vol. VII) au arătat faptul că, în ziua liberă, numai salariaţii care îşi dădeau acordul în sensul de a lucra în ziua respectivă, ieşeau să lucreze, iar pentru această activitate primeau sume de bani în plus faţă de cele prevăzute în contract.

Aşa fiind, instanţa nu poate reţine vreo culpă în sarcina pârâtei în legătură cu programul de muncă impus de societatea pârâtă salariaţilor detaşaţi în Emiratele Arabe Unite şi care ar fi condus la producerea accidentului în care şi-a pierdut viaţa dl. B.G., astfel cum susţin reclamantele în cererea de chemare în judecată. Nici o probă administrată în cauză nu a relevat faptul că autorul reclamantelor şi al intervenienţilor, dl. B.G., ar fi fost forţat să lucreze în zilele sale libere, ori dacă acesta a făcut-o, cu siguranţă a fost recompensat financiar, aşa cum se întâmpla cu toţi salariaţii pârâtei care prestau activitate în ziua de repaus săptămânal.

De altfel, aşa cum rezultă şi din răspunsul pârâtei la întrebarea nr.20 din interogatoriul administrat la solicitarea reclamantelor, B.G. a primit pentru activitatea desfăşurată în Abu Dhabi, indemnizaţia în USD conform contractului şi actului adiţional, salariul în lei în ţară şi, suplimentar faţă de contract, pentru lunile iulie şi august suma de 812 USD, iar pentru luna septembrie, suplimentar faţă de contract, suma de 200 USD (f.54-55, vol. II).

În speţă, nu s-a dovedit îndeplinirea condiţiei referitoare la fapta ilicită şi personală a angajatorului şi nici culpa acestuia pentru antrenarea răspunderii sale patrimoniale. Pe cale de consecinţă, nu se poate vorbi în cauză despre existenţa unui prejudiciu patrimonial cauzat salariatului şi, evident, nici de existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită a angajatorului şi prejudiciu.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs în termen, motivat B.Ge., intervenientul principal, B.L. şi B.T., în calitate de recurente reclamante, toţi fiind succesorii defunctului B.G., în calitate de fiu, soţie şi fiica. Recursurile sunt formulate în termen, motivate şi întemeiate în drept pe dispoziţiile art.3041 Cod procedură  civilă , raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură  civilă.

Prin recursul formulat de intervenientul principal B.Ge., se solicită admiterea recursului, modificarea sentinţei şi admiterea acţiunii formulate şi completate de B.L. în calitate de soţie şi de B.T. în calitate de fiică cât şi intervenienţii în nume propriu, fii defunctului şi drept consecinţă se solicită obligarea intimate parate S.C. E S.A. la plata sumei de 1.000.000 euro, la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de daune morale urmare a decesului tatălui, soţului recurentelor reclamante, obligarea intimatei pârâte la plata unei prestaţii periodice pentru B.T., fiica defunctului, pentru tot restul vieţii, în valoare de 200 euro lunar, având în vedere starea de handicap grad I cu însoţitor a acesteia.

Critică sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie. Arată că în mod greşit instanţa de fond a înlăturat existenţa faptei ilicite săvârşite de intimata pârâtă.

Se susţine că înscrisurile depuse în probaţiune emanând de la autorităţile arabe au fost evaluate şi li s-a acordat forţa probantă deşi nu au dobândit forţa executorie pe teritoriul României prin procedura exequatorului.  De aceea susţine că trebuie înlăturat ca probă înscrisul întocmit de autorităţile arabe prin care s-a stabilit cauza şi vina în producerea accidentului.

 Nu s-a folosit o traducere efectuată de către un traducător autorizat de Ministerul Justiţiei. din România.

Instanţa de fond nu a ţinut cont de susţinerile intervenientului principal B.Ge. cu privire la unele neconcordanţe din conţinutul actului adiţional la contractul individual de muncă al defunctului care ar fi condus instanţa la reţinerea unei alte stări de fapt.

Din probele administrate nu rezultă că defunctul B.G. care deţinea permis de conducere categoria B, C, D, E, emis de autorităţile din România avea dreptul să conducă autovehicule pe teritoriul E.A.U.

Instanţa nu a analizat incidenţa dispoziţiilor art. 13 litera f din Legea nr. 319/2006, care ar fi justificat existenţa faptei ilicite săvârşite de intimată tocmai prin nerespectarea informării angajaţilor asupra normelor de sănătate şi securitate în muncă.

Deşi defunctul său tată avea funcţia de tehnician şi-a îndeplinit şi celelalte atribuţii din actul adiţional, respectiv cea de şofer, cu toate că nu avea fişa postului întocmită pentru această funcţie. Chiar ITM Bucureşti reţine în procesul verbal de cercetare a accidentului de munca nr.13056/11.03.2011 că “nu s-a întocmit fişa postului aferentă postului de muncă ocupat de acesta la sucursala intimatei din Emiratele Arabe.

Declaraţia martorului S.T. a fost valorificată de către instanţa de fond în favoarea intimatei, deşi acest martor, vicepreşedinte în cadrul intimatei a sosit în Emiratele Arabe, la sucursală, la 5 zile după producerea accidentului, nefiind acolo la momentul producerii accidentului. Această declaraţie este contrazisă de declaraţia martorului D sub aspectul unor stări de fapt referitoare la justificarea instructajului de sănătate şi securitate în muncă (SSM).

Nu s-a făcut instructajul victimei cu privire la cerinţele de circulaţie pe drumurile publice, respectarea regimului vitezei, purtarea centurii de siguranţă. Nu s-a justificat existenţa unui examen medical al victimei pentru funcţia de şofer, cerinţă prevăzută de pct. 4 litera e din anexa I la H.G 355/2007.

Asigurarea medicală încheiată pentru victimă naşte în patrimoniul moştenitorilor un drept de creanţa şi doar aceştia puteau sa administreze sumele de bani ce reveneau din asigurarea acestuia.

Nu s-au solicitat de către moştenitori slujbele religioase, aşa încât costul lor trebuia suportat efectiv de angajator şi nu dedus din valoarea asigurării încasate.

Recurentul susţine astfel efectuarea unor cheltuieli voluptuorii de către angajator care nu trebuiau scăzute din valoarea asigurării, în acest fel o parte din sumă se putea întoarce în favoarea moştenitorilor. Aşa este şi despăgubirea pentru avarierea maşinii Toyota, care trebuia suportată efectiv de firma de asigurare CASCO

Susţine că s-a valorificat ca înscris ‘ fişa personală “ – fila 64 vol. II dosar fond deşi semnătura de pe acesta nu-i aparţine victimei.

În mod greşit instanţa de fond a interpretat unele probe ajungând la concluzia că defunctul nu a fost forţat să lucreze în ziua accidentului care potrivit legii arabe era declarată zi liberă, deci nelucrătoare. Trebuie valorificată cu aceeaşi forţa probantă şi declaraţia martorului V.I. care declarase că de 5 săptămâni defunctul B.G. nu a avut nicio zi liberă. Reiese aşadar conform şi susţinerilor procesului verbal ITM că au fost încălcate dispoziţiile art. 116 din Legea 53/2003 în vigoare la data producerii accidentului de muncă.

Sumele declarate cu titlu de „plăţi suplimentare” nu pot fi justificate legal ca venituri pentru orele lucrate de defunct, deoarece nu se poate verifica cuantumul lor, respectiv timpul efectiv lucrat suplimentar de defunct.

Toate aceste susţineri au fost invocate la fond şi constituie argumente în justificarea faptei ilicite în atitudinea angajatorului faţă de angajaţii săi, ilicit care să determine posibilitatea aplicării răspunderii patrimoniale a angajatorului. 

Prin recursul formulat de recurentele reclamante B.L. şi B.T. se solicită admiterea acestuia, modificarea în tot a sentinţei şi admiterea cererii formulate de către acestea. În drept se invocă aceleaşi dispoziţii legale ca şi în recursul intervenientului. Susţinerile şi criticile recurentelor vizează considerentele pentru care instanţa de fond a înlăturat răspunderea patrimonială a angajatorului, pentru reţinerea greşită a inexistenţei culpei acestuia.

Sentinţa este nelegală pentru că se bazează pe neaplicarea dispoziţiilor art. 269 Codul  muncii în forma în vigoare la data producerii accidentului şi a art. 44 din Legea 319/2006.

Privitor la condiţia existenţei faptei ilicite,condiţie esenţială pentru atragerea răspunderii angajatorului, instanţa în mod greşit a reţinut că nu este îndeplinită.

Fapta ilicită a angajatorului rezultă din lipsa instructajului specific.

Motivarea soluţiei adoptate s-a raportat la îndeplinirea condiţiilor pentru atragerea răspunderii angajatorului (fapta ilicită, prejudiciu, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţie).

Privitor la condiţia faptei ilicite, condiţie esenţială pentru atragerea răspunderii angajatorului, instanţa reţine că nu este îndeplinită.

Printre documentele depuse de către pârâtă în probaţiune (atât la ITM Bucureşti, cât şi la dosarul cauzei) se afla numai nişte aşa zise instructaje de securitate în muncă (nesemnate de către angajaţi de luare la cunoştinţa), tematica de instruire periodică în domeniul SSM al lucrătorilor pe anul 2010 (nesemnată de către angajaţi de luare la cunoştinţa), instrucţiune proprie SSM conducători auto (valabilă octombrie 2009 şi nesemnată de către angajaţi de luare la cunoştinţa).

Or, aceste înscrisuri nu fac referiri specifice privind modul de lucru specifice şi instructajele persoanelor detaşate în Emiratele Arabe Unite şi nu au fost aduse niciodată la cunoştinţa celor care au lucrat acolo, nepurtând semnătura acestora, fiind întocmite pro causa.

Din cuprinsul procesului verbal de cercetare a accidentului nr.13056/11.03.2011, întocmit de ITM Bucureşti, rezultă că: societatea nu a prezentat fisele individuale de instruire în domeniul securităţii şi sănătăţii în munca pentru lucrătorii detaşaţi, încălcând astfel prevederile art. 13 lit. m din Legea nr. 319/2006." (pag. 7, par. 5).

Instanţa de fond nu face nicio referire pertinenta cu privire la lipsa fişei

postului pentru postul de muncă al defunctului B.G. din E.A.U.

Din nou în mod surprinzător, justifică instanţa aceasta lipsa (esenţiala în orice raport de muncă) prin aceea ca „atribuţiile şi obligaţiile salariatului B.G. erau inserate în mod detaliat în Actul adiţional nr. 96/19.07.2010."

Actul adiţional la contractul de muncă (sunt mari îndoieli dacă acesta a fost semnat de către B.G.) nu poate suplini ţinerea şi existenţa celorlalte înscrisuri pe care angajatorii sunt obligaţi potrivit legii să le întocmească în astfel de situaţii.

Din cuprinsul procesului verbal de cercetare a accidentului nr.13056/11.03.2011, întocmit de ITM Bucureşti, rezulta ca: pentru lucrătorul B.G. nu s-a întocmit fişa postului aferentă postului de muncă ocupat de acesta la Sucursala din E.A.U.", ceea ce constituie o încălcare a art. 13 lit. d din L. Nr. 319/2006 (pag. 7, par. 3).

Privitor la instructajul specific conducătorilor auto în ţările arabe, instanţa a arătat

ca nu poate fi reţinuta „vreo culpă în sarcina pârâtei pentru că aceasta nu l-ar fi instruit pe

B.G. în legătură cu circulaţia pe drumurile publice şi anume respectarea regimului de viteză şi purtarea centurii de siguranţă de către conducătorul auto, inclusiv toţi pasagerii din autovehicul, câtă vreme acesta deţinea permis de conducere categoriile B,C,D,E, emis la data de 26.05.2006, cu valabilitate administrativă până la data de 26.05.2016, astfel cum rezultă din adresa nr.48065722.12.2010 eliberată de Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere şi Înmatriculări a Vehiculelor Braşov, ori aspectele legate de respectarea regimului de viteză şi purtarea centurii de siguranţă sunt cunoscute chiar şi de către conducătorii auto începători, ori cu atât mai mult sunt cunoscute de către cei cu experienţă, fără a fi necesară o instruire specială în acest sens." (pag. 9 par. 1 din sentinţa).

Asemenea justificări nu pot fi reţinute.

 Din cuprinsul procesului verbal de cercetare a accidentului nr.13056/11.03.2011, întocmit de ITM Bucureşti, rezultă că „victima B.G. nu a fost instruită privind cerinţele specifice referitoare la circulaţia pe drumurile publice şi anume respectarea regimului de viteza si purtarea centurii de siguranţa de către conducătorul auto, inclusiv toţi pasagerii din autovehicul, "(pag. 7, par. 1).

Referitor la nerespectarea timpului de lucru si neefectuarea pontajului în data de 24 septembrie  2010,  I.T.M. Bucureşti constată în procesul verbal de cercetare nr.13056/11.03.2011 (a se vedea pag.7, pct. 1.3) că din fişele de pontaj pentru lunile august şi septembrie 2010 se reţine faptul că nu se respectă repausul săptămânal potrivit dispoziţiilor codului muncii român, fapt ce ar fi putut determina distragerea atenţiei de la conducerea autovehiculului datorită oboselii acumulate.

Fişele de pontaj ale angajaţilor depuse la dosar de către parata (vol.I la paginile 145, 150, 151) relevă o altă încălcare gravă a legii de către angajator: nepontarea lui B.G. şi a celorlalţi angajaţi în data de 24.09.2010 ca prezenţi la lucru, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 116 din Legea nr. 53/2003.

În ceea ce priveşte reţinerea vreunei minime vinovaţii a defunctului B.G. în producerea accidentului, vinovăţie care să fie aptă să excludă o răspundere a angajatorului, o atare posibilitate este exclusă în primul rând prin raportare la evidenta nesocotire a obligaţiilor legale de către angajator (conform celor evidenţiate mai sus), iar în al doilea rând prin raportare la inexistenta unor probe relevante şi concludente care să confirme fără dubiu împrejurările producerii accidentului şi ale decesului angajatului.

Nu există nicio probă  concludentă care să releve pretinsa neatenţie a defunctului  B.G., în condiţiile în care nu există nici măcar o expertiză care să fi lămurit dinamica de producere a accidentului.

Faptele care sunt considerate ca fiind cauza producerii evenimentului se pot reţine în sarcina unui lucrător numai în cazul în care angajatorul a făcut dovada că şi-a respectat obligaţia de a implementa măsurile prevăzute la art.7 alin.(1) şi (2) din Legea SSM nr. 319/2006 „ adică  şi  obligaţia informării  şi instruirii  lucrătorilor .

Există  probe suficiente care conformă  faptul  că  programul de muncă  al  angajaţilor din EAU era unul infernal  şi  în condiţii  extreme şi  mai  ales faptul că angajaţilor li se impunea să  muncească chiar  şi  în zilele libere.

Privitor la asigurarea încheiată pe numele defunctului B.G., instanţa de fond, deşi nu face nicio apreciere proprie, ci reia nişte răspunsuri date la interogatoriu de către societatea pârâtă, lasă să se înţeleagă că nu exista nicio problemă în faptul că S.C. E S.A. Bucureşti a încasat sumele provenite din asigurare.

Instanţa de fond omite faptul că asigurarea era încheiată pe numele angajatului, neavând niciun drept de a încasa bani în baza poliţei fără consimţământul familiei defunctului şi fără a da nicio explicaţie acestora.

B.G. a lăsat în urmă sa o fiica (B.T.), încadrată cu handicap de grad I cu însoţitor, (Decizia de încadrare în grad de handicap nr. 2580/13.03.2008), a cărei boala s-a agravat în urma decesului tatălui, manifestând stări accentuate de întârziere mintală, epilepsie, tulburări psihice.

Faţă de faptul că după decesul tatălui sau nu a mai suportat alt însoţitor decât în persoana mamei sale, B.L., aceasta din urma a fost obligată să renunţe la serviciul său pentru a se dedica exclusiv îngrijirii fiicei.

Renunţând la serviciu, singura sursă de venit a reclamantei B.L. o reprezintă pensia de urmaş (conform Deciziei nr. 289973/09.02.2012 a CAS Braşov) si alocaţia fetei.

B.G. a mai lăsat în urma sa doi fii (B.Ge. şi B.L.), pentru care dispariţia tatălui lor a reprezentat nu doar o traumă, ci şi o cauză a apariţiei unor boli grave (probleme cardiace, hepatitei C, atac de panică).

Intimata S.C E S.A a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursurilor şi menţinerea sentinţei ca legală şi temeinică. Se arată că vina în producerea accidentului este exclusivă a defunctului, iar acest aspect este stabilit de autorităţile arabe care au încheiat procesul verbal de cercetare a accidentului cât şi soluţia din dosarul penal în care s-a cercetat producerea accidentului. Nici instructajul privitor la purtarea centurii de siguranţa şi nici lipsa fişei postului pentru funcţia de şofer nu pot constitui cauze în producerea acestui accident. Chiar dacă ar fi purtat centura de siguranţă, chiar dacă există fişa postului individuală pentru funcţia de şofer, nu putea fi înlăturată producerea accidentului din moment ce acesta s-a datorat  vitezei de 120 KM\h conform planşelor foto de la locul accidentului care indică acul de kilometraj blocat la această viteză, conducerii cu neatenţie, nepăsare şi într-o manieră periculoasă faţă de public aşa cum s-a reţinut de autorităţile  procuraturii publice Al Dhafra.

Susţinerile recurenţilor cu privire la necesitatea unui permis de conducere valabil pe teritoriul arab nu sunt legale, existând compatibilitatea permiselor romaneşti de conducere valabile pe teritoriu României şi pe teritoriile altor state cum este şi cel în cauză, compatibilitate recunoscută prin Convenţia asupra circulaţiei rutiere încheiată la Viena la 8 .11.1968, ratificată de România.

Intimata susţine informarea defunctului cu privire la activităţile ce urma să le desfăşoare, acestea fiind inserate în actul adiţional, printre atribuţii fiind şi cea de şofer. I s-a acordat o maşina performantă, cu aer condiţionat cu care se deplasa la serviciu şi apoi în campusul unde se odihnea. Nu se poate interpreta o “ facilitate “ acordată de angajator ca drept obligaţie suplimentară.

Angajaţii intimatei nu sunt forţaţi să lucreze în zile libere. Este opţiunea acestora şi sunt remuneraţi pentru aceasta. Chiar şi defunctul şi-a dat acordul pentru a lucra în acea zi întrucât trebuia întocmită recepţia lucrării şi retuşate câteva aspecte ce ţineau de poziţionarea unor cleme la firele de fibră optică pe stâlpi.

Procesul verbal întocmit de ITM nu poate fi absolutizat sub aspect probator, el fiind contestat, iar litigiul este pe rolul Tribunalului Bucureşti - dosar 20712/3/2012.

Nu se poate reţine nici starea de oboseală ca drept cauză în producerea accidentului, deoarece, defunctul ca şef de echipă nu avea o activitate extenuantă, ci avea rolul de a coordona activitatea lucrătorilor din subordine, iar în ziua accidentului echipa sa a lucrat aproape 4-6 ore.

În cadrul recursului s-a solicitat verificarea de scripte cu privire la înscrisul  intitulat act adiţional la contractul de muncă datat 20.07.2010, contestându-se semnătura defunctului B.G. şi scrisul cu referire expresă la data inserată la finalul acestui act adiţional. Se susţine că trebuie făcute verificări cu privire la data acestui contract având în vedere că a fost depus în probaţiune la dosar în copii fără a avea data inserată. Se mai susţine că semnătura de pe acest act adiţional nu-i aparţine numitului B.G.

În scopul administrării procedurii prevăzute de art. 177 alin. 2 Cod procedură  civilă  s-a depus în probaţiune un înscris intitulat cerere cumpărare apartament - locuinţa de serviciu din 27.01.2010, însă acest înscris nu va fi folosit ca înscris de comparaţie nefiind înregistrat la intimată, neexistând astfel certitudinea că provine chiar de la defunct şi datează de la momentul înscris pe cerere.

Se vor folosi  scripte de comparaţie celelalte înscrisuri prezentate de părţi la judecată în fond a cauzei, dar şi în cadrul recursului în original ,conţinând “ memoriu de activitate din 22.06.2010 semnat de defunctul B.G., act adiţional la Contractul Individual de Muncă datat 9.12.2008, cerere plecare în străinătate înregistrată la intimata, formulată, scrisă şi semnată de defunctul B.G. în 25.11.2008, fişa persoanei testate pentru plecarea în străinătate datată 25.11.2008, cerere modificare funcţie tehnician datată 10.10.2006, semnată de B.G., negociere de salariu din 12.10.2005, înregistrată la intimată, declaraţie defunct B.G. din 17.11.2004 privind starea de sănătate, cerere mărire salariu din 03.12.2002 formulată şi semnată de B.G., înregistrată la intimată.

Din analiza scrisului şi semnăturii defunctului B.G.  de pe înscrisurile de comparaţie se poate concluziona uşor, fără dubii,că semnătura de pe actul adiţional la Contractul Individual de Muncă  datat 20.07.2010 îi aparţine defunctului B.G.

În ceea ce priveşte veridicitatea datei de 20.07.2010 înscrisă pe actul adiţional la Contractul Individual de Muncă  contestat, instanţa constată că este reală, în concordanţă cu starea de fapt şi cu ordinea derulării evenimentelor. Astfel, actul adiţional a fost încheiat după ce defunctul a încheiat  fişa personală pentru lucrări în străinătate, după ce a încheiat fişa personala din 22.06.2010 în scopul plecării la munca în străinătate,după întocmirea memoriului de activitate şi imediat după ce angajatorul, întocmind toate formalităţile pentru plecarea la lucru în Emiratele Arabe Unite a emis  decizia 96/19.07.2010. Prin această decizie  directorul general al intimatei a desemnat persoanele angajate la intimată care se vor deplasa la sucursala E - Emiratele Arabe Unite, începând cu 20.07.2010 printre care şi defunctul B.G.

Dacă această decizie este datată 19.07.2010, este real ca formă scrisă actului adiţional la Contractul Individual de Muncă  să dateze 20.07.2010, imediat după încuviinţarea detaşării de către angajator.

Faţă de aceste considerente  instanţa constată că înscrisul supus procedurii verificării de scripte  întruneşte condiţiile legale pentru a fi valorificat ca probă, dată fiind şi veridicitatea semnăturii fostului angajat B.G. şi a datei încheierii acestuia.

Analizând recursurile formulate împotriva sentinţei instanţei de fond, instanţa constată că, deşi motivele de recurs sunt expuse n cadrul a doua cereri de recurs, ele coincid, conţin aceleaşi critici, care grupate,  tind să modifice soluţia instanţei de fond sub aspectul antrenării răspunderii angajatorului pentru producerea accidentului de muncă şi pentru susţinerea despăgubirilor morale pretinse de soţia defunctului B.G. şi de către fiica acestuia.

Raportat la motivele de recurs invocate, dar şi faţă de dispoziţiile art.3041 Cod procedură  civilă, instanţa constată că sentinţa de fond a dat prevalenţă anumitor înscrisuri în justificarea apărărilor angajatorului, fără analiza şi susţinerile reclamanţilor prin raportare la temeiul drept  al cererii expus în scris în “ răspunsul la întâmpinare” –fila 65 vol. I dosar fond.

Astfel, probatoriul invocat de ambele părţi - moştenitorii defunctului B.G. şi angajator - cât şi susţinerile acestora  conduc instanţa la constatarea întrunirii condiţiilor unei răspunderi patrimoniale a angajatorului ,chiar dacă acestuia nu-i pot fi imputate în întregime faptele cauzatoare de prejudiciu.

Având în vedere că instanţa de fond a analizat amănunţit fiecare faptă invocată de reclamanţi ca fiind cauzatoare de prejudiciu şi determinantă în opinia reclamanţilor în producerea accidentului de munca din 24.09.2010, instanţa de recurs, se va raporta doar la acele fapte ale angajatorului cu implicaţii în producerea accidentului de munca ce antrenează aplicarea art. 269 Codul muncii şi art. 44 din Legea speciala 319/2006.

Este vorba aşadar de un concurs de împrejurări care au determinat producerea accidentului, care în cea mai mare parte nu-i sunt imputabile angajatorului aşa cum susţin recurenţii reclamanţi şi intervenient, ci angajatului,însă au fost stimulate în producerea lor şi de comportamentul angajatorului care nu manifestat suficientă diligenţă în aplicarea dispoziţiilor Legii 319/2006, uzând  de timpul liber al angajaţilor, depăşind  repetat programul de lucru în scopul realizării performanţei de a-şi onora lucrarea contractată înainte de termenul stipulat cu beneficiarul din Emiratele Arabe Unite. Se poate reţine ca fondată  susţinerea recurenţilor că în producerea accidentului de muncă din 24.09.2010, ce întruneşte condiţiile unui accident de traseu conform art.30 alin.1 litera g din Legea 319/2006, oboseala defunctului B.G., în calitate de şofer la acel moment, ar constitui o împrejurare ce şi-a dat concursul în producerea accidentului . Într-adevăr din înscrisurile emise de organele abilitate ale UEA să investigheze accidentul de circulaţie din 24.09.2010 rezultă cu claritatea că vinovat de producerea acestui accident calificat ca accident de circulaţie pe teritoriul UAE este B.G. care a condus imprudent, cu nepăsare  şi într-o manieră periculoasă faţă de public şi fără a acorda atenţie condiţiilor generale ale drumului. Este important a se stabili dacă starea de oboseală invocată de recurenţi a fost un stimul în producerea acestui accident.

Nu poate fi reţinută viteza excesivă ca şi factor determinant în producerea accidentului deoarece nu este indicată în niciun act oficial emis de autorităţile arabe care au făcut constatări la faţa locului, au  întocmit schiţa accidentului – fila 29 dosar  fond vol. VI ( răspunsul poliţistului care a întocmit schiţa accidentului: “nu există niciun indiciu care să ne arate cu ce viteză  mergea maşina)- sau au constatat cazul penal  expirat prin decesul acuzatului - fila 119 vol. IV fond, decizia de închidere a cazului penal 405/2010 emisă de Procuratura Delhi - fila 202 vol. IV dosar fond. Viteza de 120km/h rezultă din declaraţiile martorilor, din planşele foto, de acea instanţa nu dă prevalenţă acestor marturii, înscrisuri sub acest aspect, contra înscrisurilor oficiale mai sus amintite.  Acesta este un detaliu tehnic ce ar trebui specificat obligatoriu, daca ar fi real, atunci când se produce un accident rutier, de acea, în lipsa menţionării de către oficialităţile arabe a vitezei ca factor determinant în producerea accidentului,  nu se poate proba această împrejurare de fapt  exclusiv cu martori. Cu toate acestea, starea celui care a condus maşina de serviciu la acel moment poate fi probată cu martori, deoarece vizează împrejurări de fapt percepute în mod direct de colegii defunctului care-l însoţeau. În  declaraţia martorului Ş.I. se specifică “presupun că l-a obosit drumul făcut de la autoturismul împotmolit în nisip până la ceilalţi membrii ai echipei”. Starea de oboseală a şoferului de la acel moment rezultă şi din actul emis de oficialităţile arabe cu ocazia investigării accidentului – fila 12 dosar fond vol. VI  : “ şoferul a adormit la volan şi nu a fost atent la parapeţii de ciment…”

Starea de oboseală poate constitui o cauză a producerii accidentului soldat cu moartea  angajatului B.G., spre deosebire celelalte fapte invocate de recurenţi ca stimulente în producerea accidentului, respectiv lipsa instructajului pentru conducerea autovehiculului de teren pe drumurile publice, permis nou conform legislaţiei arabe, nepurtarea centurii de siguranţă, lipsa instructajului conducătorului auto cu privire la respectarea limitei de viteza, testarea aptitudinilor medicale pentru funcţia de conducător auto, lipsa instructajului angajaţilor în acest scop sau lipsa fişei postului pentru funcţia de şofer, lipsa fişelor individuale de instruire . Toate aceste “cauze” în producerea accidentului pe care recurenţii la pun în sarcina angajatorului ca obligaţii neîndeplinite sau îndeplinite necorespunzător faţă de angajaţi, nu întrunesc condiţiile existenţei faptei ilicite care să atragă răspunderea patrimonială a angajatorului  având în vedere că pentru fiecare din ele intimata E are acoperire juridică şi probatorie. De exemplu pentru acuza recurenţilor că angajatorul nu a pregătit fostului angajat decedat B.G. o fişa a postului cu atribuţiile corespunzătoare postului de şofer, instanţa constată că toate drepturile şi obligaţiile angajatului B.G. au fost inserate în conţinutul actului adiţional la contractul de munca încheiat în scopul desfăşurării raportului de munca pe teritoriul arab. Nu este prevăzută o sancţiune anume pentru lipsa fişei postului, dacă în contractul individual de muncă s-au stipulat toate clauzele contractuale prevăzute expres de art. 17 şi 18 din Codul  muncii, cum s-a realizat în speţă. Tocmai de aceea  recurenţii, cunoscând puterea doveditoare a actului adiţional încheiat în 20.07.2010 între defunctul B.G. şi angajator au contestat semnătura angajatului B.G., fără succes însă date fiind şi efectele deja produse de acest act adiţional. Doar în virtutea acestui act adiţional,  angajatul a putut intra pe teritoriul arab, străin statelor comunitare care se bucură de libertatea forţei de muncă şi libera circulaţie a lucrătorilor intracomunitari. 

Instanţa de recurs va înlătura toate celelalte susţineri ale recurenţilor cu privire la faptele angajatorului din sfera ilicitului care, în opinia acestora ar constitui cauze în producerea accidentului de traseu din data de 24.09.2010, considerând argumentele instanţei de fond temeinicie şi legale,drept pentru care nu le va analiza încă o data detaliat, singura excepţie din multitudinea faptelor invocate de recurenţi, ca determinantă în atragerea răspunderii patrimoniale a angajatorului şi a aplicării art.44 din Legea 319/2006,  va fi reprezentată de modul de respectare a programului de lucru şi de respectarea timpului de odihnă de către angajator. Acestea constituie motivele de recurs care au determinat instanţa de recurs să modifice sentinţa de fond în sensul aplicării normelor răspunderii patrimoniale a angajatorului,ele constituind un factor determinant în determinarea stării de oboseală  despre care s-a făcut menţiune în înscrisul emis de  Ministerul de Interne –Conducerea generala a politiei din Abu Dhabi - Direcţia de politie rutiera din zona de vest cu ocazia cercetării accidentului din 24.09.2010- ca posibil motiv în producerea accidentului - fila 12 vol. VI dosar fond.

Starea de oboseală poate avea drept cauza nu doar incidentul din ziua de 24. 09.2010 când B.G. a fost nevoit să parcurgă pe jos o bucată de drum pentru a găsi un utilaj de tractare a maşinii de serviciu pe care o conducea în calitate de maistru coordonator al muncitorilor subordonaţi cu care venise la serviciu în ziua accidentului, deoarece maşina era împotmolită în nisip, ci şi munca desfăşurata cu nerespectarea programului de odihnă şi a timpului liber. Însuşi accidentul cercetat în speţă a avut loc într-o zi liberă, defunctul şi echipa sa fiind solicitaţi de inginerul şef să lucreze în acea zi liberă  pentru unele lucrări de remediere a instalaţiei pe cabluri.  Remunerarea suplimentară a angajaţilor pentru timpul de muncă lucrat în zilele libere, şi acordul acestora pentru lucrul în timpul liber nu pot reprezenta argumente de legalitate pentru solicitarea de către angajator a lucrului în zilele libere. Este cunoscut faptul că angajatorul are obligaţia de diligenţă faţă de angajaţii săi în scopul respectaţii timpului de lucru şi de odihnă, conform art.114-116 Codul  muncii, iar situaţia de speţa nu se încadrează in excepţia prevăzuta de art. 121 alin. 2 din C. muncii ( forţa majoră sau lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori înlăturării consecinţelor unui accident).

Într-adevăr, este de apreciat că această echipă de muncitori români a reuşit să îndeplinească lucrarea contractată cu partenerul arab chiar înainte de termen, însă răspunderea angajatorului pentru nerespectarea timpului de odihnă nu poate fi înlăturată prin invocarea acordului victimei sau prin invocarea remunerării corespunzătoare.

Gestionarea timpului liber a fost cercetată şi în cadrul procesului verbal întocmit de ITM Bucureşti cu ocazia investigării accidentului de muncă de către autorităţile române reţinându-se la pct.1.3 din procesul verbal 13056/11.03.2011 că nu s-a respectat repausul săptămânal, “ fapt ce ar fi putut determina distragerea atenţiei de la conducerea autovehiculului datorita oboselii acumulate. S-a reţinut de către ITM Bucureşti încălcarea dispoziţiilor art. 116 din Codul  muncii referitoare la îndeplinirea obligaţiei angajatorului de a ţine evidenţa orelor de muncă prestate de fiecare salariat şi de a supune controlului inspecţiei această evidenţă. S-a menţionat în procesul verbal al ITM că nu s-a putut aprecia dacă s-au respectat prevederile referitoare la munca suplimentară conform art. 111 Codul muncii deoarece angajatorul a prezentat pontajele doar pe 2 luni, august şi septembrie, însă instanţa învestită cu soluţionarea prezentei acţiuni în răspundere patrimonială poate folosi orice mijloc de probă pentru cercetarea existenţei condiţiilor acestui gen de răspundere.

Chiar dacă din pontajele efectuate pe august şi septembrie 2010 pentru lucrătorii  din echipa inginerului A.C. din care făceau parte şi B.G. şi Ş.I. şi B.Ş. respecta zilele de liber, respectiv ziua de vineri conform tradiţiei arabe, din statele de plată pe lunile august şi septembrie 2010, dar şi din răspunsul la interogatoriu dat de intimate rezultă că defunctul a încasat plăţi mai mari decât sumele cuvenite potrivit pontajului pe lunile august şi septembrie 2010, tocmai pentru munca peste program şi în timpul liber, fiind astfel în concordanţă şi cu declaraţiile colegilor defunctului care confirmă acordarea de către angajator a unor „prime” pentru munca în timpul liber şi pentru terminarea lucrării înainte de termen. De exemplu: conform pontajului pe luna septembrie, defunctul are 20 zile lucrate, iar pe statul de plata  aferent aceleiaşi luni sunt marcate ca plătite 28,5 zile, la fel pentru luna august 2010 pentru care s-au plătit 31 de zile, ceea ce denotă că s-a lucrat in fiecare zi din luna august. În acest sens este si declaraţia martorului V.I. care a declarat că „de 5 săptămâni defunctul B.G. nu a avut nicio zi liberă”.

Aşadar, nu poate fi considerat cauză exoneratoare de răspundere acordul victimei pentru lucrul în timpul liber dacă acest acord se fundamentează pe imposibilitatea unui refuz din partea angajatului, pe imposibilitatea acordării de timp liber în schimb, dar mai ales pe “ abuzul de drept” manifestat de angajator cu privire la gestionarea necorespunzătoare a timpului de lucru şi de odihnă, cum s-a demonstrat în speţă.

Pentru aceste considerente, instanţa de recurs va aplica în sarcina angajatorului prevederile art. 269 Codul muncii şi art. 44 din Legea nr. 319/2006, şi va modifica în parte sentinţa, acordând despăgubiri morale şi materiale sub forma prestaţiilor periodice pentru recurentele - soţie supravieţuitoare şi fiica defunctului, singurele care au formulat aceste pretenţii, intervenientul recurent susţinând doar pretenţiile mamei şi surorii sale.

Cuantumul acestor pretenţii cu titlu de despăgubiri va fi diminuat semnificativ având în vedere şi răspunderea fostului angajat B.G. în producerea accidentului, care ar fi putut fi evitat de acesta în calitatea sa de şofer al maşinii de serviciu dacă, în ziua respectivă nu si-ar fi dat acordul să lucreze, justificând starea de oboseală sau ar fi cerut ca întoarcerea de la locul unde s-a desfăşurat activitatea echipei sale s-ar fi realizat cu o altă maşină. Acesta avea posibilitatea să solicite ca deplasarea să se realizeze cu o altă maşină, invocând starea de oboseală, ştiut fiind că şoferul răspunde pentru integritatea corporală şi viaţa pasagerilor pe care-i transportă, nefiind necesar să se insereze în scris o astfel de obligaţie, ea venind de la lege.

Domenii speta

Spete similare