Contestaţie formulată pe cale administrativă de contribuabil la organul fiscal. Obligaţia dgfp de a soluţiona această contestaţie formulată împotriva Raportului de Inspecţie Fiscală. Soluţionarea de instanţa competentă a acţiunii în contencios administra

Asupra recursului de faţă:

Constată că prin sentinţa civilă nr. 275/CA din 20.01.2012 pronunţată de Tribunalul Braşov – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul R D L în contradictoriu cu pârâta D G  F P B  şi în consecinţă:

- a fost anulată Decizia nr.1746/19.01.2011 emisă de pârâtă.

- pârâta a fost obligată să soluţioneze contestaţia formulată de reclamant împotriva Raportului de inspecţie fiscală nr.10137/21.10.2010 şi Deciziei de impunere nr.213/21.10.2010.

S-a respins restul pretenţiilor reclamantului.

Pârâta a fost obligată să plătească reclamantului suma de 3283,05 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:

La data de 21.10.2010 inspectorii din cadrul instituţiei pârâtă au întocmit Raportul de inspecţie fiscală nr.10137 prin care s-a stabilit că reclamantul datorează TVA în cuantum de 29.991 lei şi accesorii în valoare de 33.594 lei. 

De asemenea la data de 21.10.2010 pârâta a emis Decizia de impunere nr.213/21.10.2010 pentru suma de 29.991 lei reprezentând TVA stabilită de organele de inspecţie fiscală şi suma de 33.594 lei reprezentând obligaţii fiscale accesorii.

Reclamantul a formulat contestaţie împotriva Raportului de inspecţie fiscală nr.10137/21.10.2010 şi Deciziei de impunere nr.213/21.10.2010 înregistrată la instituţia pârâtă sub nr.10969/18.11.2010, solicitând revocarea/anularea actelor atacate.

Prin Decizia nr.1746/19.012011, pârâta D G F P B a dispus suspendarea soluţionării cauzei pentru suma totală de 63.585 lei, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea definitivă a motivului care a determinat suspendarea, în condiţiile legii.

În motivarea Deciziei nr.1746/19.01.2011 pârâta a reţinut că inspectorii au efectuat controlul fiscal ca urmare a solicitării, prin adresa nr.495467/R.St./3.05.2010, venită din partea Serviciului de Investigare a Fraudelor din cadrul IPJ Braşov, precum şi că organele de inspecţie au sesizat organele de cercetare penală cu privire la constatările realizate. Pârâta a concluzionat că, între obligaţiile bugetare datorate de reclamant stabilite prin Decizia de impunere nr.213/21.10.2010 şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor acestuia, există o interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei în procedura administrativă şi, în temeiul art.214 alin.1 lit. a şi b din OG nr.92/2003, a dispus suspendarea procedurii administrative, urmând ca aceasta să fie reluată ulterior finalizării laturii penale.

Prin Rezoluţia pronunţată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov în Dosarul nr.11552/P/2010 s-a dispus încetarea urmării penale faţă de reclamant, cercetat fiind acesta pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală faptă prevăzută de art.9 alin.1 lit. a  din Legea nr.241/2005, ca urmare a intervenirii unei cauze de împiedicare a exercitării acţiunii penale precum şi aplicarea sancţiunii cu caracter administrativ a amenzii în cuantum de 1000 lei.

Având în vedere că pârâta nu s-a pronunţat, prin Decizia nr.1746/19.01.2011, asupra fondului contestaţiei reclamantului, instanţa a constatat că în speţă poate analiza numai legalitatea şi temeinicia măsurii de suspendare dispusă în temeiul art.214 din Codul de procedură fiscală.

Motivele invocate de reclamant referitoare la legalitatea şi temeinicia calculării TVA şi a accesoriilor nu au fost analizate, decât ulterior soluţionării pe fond a contestaţiei înregistrată sub nr.10969/18.11.2010, dacă se impune.

Aşadar, potrivit art.214 alin.1 lit. a şi b din OG nr.92/2003 organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă, respectiv atunci când soluţionarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.

S-a reţinut, cu privire la art.214 din OG nr.92/2003, că textul legal conţine norme dispozitive iar nu imperative, precum şi că nu rezultă din motivarea Deciziei nr.1746/19.01.2011 care este impactul hotărâtor al constatării unei infracţiuni asupra soluţiei ce urmează a fi dată în procedura administrativă, pentru a justifica incidenţa prevederilor art.214 alin.1 lit. a din OG nr.92/2003.

Concluziile organului de control cu privire la obligativitatea plăţii TVA au fost concretizate în actele atacate de reclamant, astfel că o eventuală săvârşire de către acesta a infracţiunii de evaziune fiscală nu poate conduce la aplicarea altor dispoziţii legale ce reglementează existenţa obligaţiei fiscale şi cuantumul TVA datorat, soluţia pronunţată în dosarul penal nefiind o condiţie a soluţionării contestaţiei promovată de către R D L, acesta având dreptul la soluţionarea contestaţiei sale într-un termen rezonabil.

De altfel, suspendarea procedurii administrative nu se mai justifică în prezent şi faţă de faptul că, aşa cum s-a reţinut mai sus, prin Rezoluţia pronunţată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov în Dosarul nr.11552/P/2010 s-a dispus încetarea urmării penale faţă de reclamant.

Nu pot fi invocate nici dispoziţiile art.214 alin.1 lit. b din OG nr.92/2003 în situaţia sesizării organului de urmărire penală întrucât sintagma ,,o altă judecată” presupune derularea unei cercetări judecătoreşti şi nu posibilitatea unei sesizări, în viitor, a instanţei, prin rechizitoriu.

Pentru considerentele de fapt şi de drept expuse, instanţa de fond a constatat ca fiind întemeiată în parte acţiunea formulată de reclamantul R D L în contradictoriu cu pârâta D G F P B, respectiv în ceea ce priveşte anularea Deciziei nr.1746/19.01.2011 şi obligarea pârâtei la soluţionarea pe fond a contestaţiei declarată împotriva Raportului de inspecţie fiscală nr.10137/21.10.2010 şi Deciziei de impunere nr.213/21.10.2010, cererea vizând anularea Raportului de inspecţie fiscală nr.10137/21.10.2010 şi Deciziei de impunere nr.213/21.10.2010 urmând a fi respinsă ca prematură.

În temeiul art.274 Cod procedură civilă a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

I. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen legal pârâta D G F P B, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie solicitând admiterea recursului şi respingerea acţiunii reclamantului ca rămasă fără obiect şi modificarea hotărârii cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată – la onorariile de avocat raportat la obiectul acţiunii.

În dezvoltarea criticilor de recurs se aduc următoarele argumente de către pârâtă:

Prin Sentinţa civilă nr. 275/CA/20.01.2012 instanţa de fond a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta să soluţioneze pe fond contestaţia administrativă, precum şi la plata cheltuielilor de judecată în suma de 3283,05 lei. Recurenta consideră hotărârea instanţei de fond ca fiind netemeinică şi nelegală pentru motivele pe care le vom arăta în continuare.

Ori instanţa de fond reţinând ca art. 214 Cod procedura civilă conţine dispoziţii referitoare la posibilitatea de a suspenda soluţionarea contestaţiei administrative, implicit recunoaşte faptul că decizia de a suspenda contestaţia administrativă a fost dată în mod legal. Totodată, natura infracţională a faptei constatată de către organele de cercetare penală vine să confirme legalitatea actelor contestate. O eventuală încetare a urmării penale motivată de faptul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii ar impune ca organul fiscal să reevalueze starea de fapt reţinută. Astfel, este evidentă importanţa pe care o are soluţia dată în dosarul penal asupra soluţiei ce urmează a fi dată în soluţionarea contestaţiei administrative, aspect pe care instanţa de fond îl ignora.

Astfel, prin Decizia nr. 1746/19.01.2011 emisă de către Biroul de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul D G F P B a fost soluţionată contestaţia administrativă formulată de care reclamant împotriva Raportului de inspecţie fiscala nr. - 10137/21.10.2010 şi a Deciziei de impunere nr. 213/21,10.2010 prin care organul fiscal competent a stabilit obligaţii de plată în suma de 29.991 lei TVA, 27.501 lei majorări de întârziere, 1.595 lei dobânzi de întârziere şi 4.498 lei penalităţi de întârziere. Aceste sume au fost stabilite ca urmare a constatării de către organele de inspecţie fiscală a faptului că reclamantul a încheiat un număr de 7 contracte de vânzare cumpărare pentru care a încasat suma de 1.620.348 lei fără a declara şi a plăti taxele datorate bugetului de stat. Ţinând cont că, pentru aceleaşi fapte ca şi cele avute în vedere la stabilirea obligaţiilor fiscale, a fost începută urmărirea penală faţă de învinuitul R D L sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, recurenta consideră că soluţia de a suspenda soluţionarea contestaţiei administrative a fost una temeinică şi legală. Astfel, instanţa de fond recunoaşte că măsura suspendării este una legală, însă o apreciază în mod greşit ca fiind netemeinică, deşi obligaţiile fiscale au fost stabilite pentru aceleaşi fapte care fac obiectul cercetărilor penale.

Soluţia instanţei de fond este cu atât mai neîntemeiată, cu cât la momentul la care a fost pronunţată, petitul 1 al acţiunii şi singurul care a fost admis rămăsese fără obiect, prin raportare la cele dispuse prin Decizia nr. 1746/19.01.2011. Astfel, instanţa de fond a dispus în mod nelegal anularea Deciziei nr. 1746/19.01.2011 prin prisma unor elemente ce au intervenit ulterior emiterii acesteia, elemente care ar fi justificat respingerea acţiunii ca fiind rămasă fără obiect şi nu admiterea acesteia.

Cu referire la cheltuielile de judecată stabilite în sarcina pârâtei, recurenta arată faptul că acţiunea formulată a fost admisă numai în parte, ceea ce înseamnă că instanţa de judecată avea obligaţia de a acorda cheltuielile de judecata proporţional cu partea din acţiune ce a fost admisă. Se mai arată că nu exista o culpa a organelor fiscale atâta timp cat contestaţia administrativă a fost soluţionată în conformitate cu prevederile legale în vigoare.

Astfel, nu poate fi sancţionată pârâta atâta timp cat nu s-a probat faptul ca ar fi avut o conduita prohibită de lege. Instanţa de fond a obligat în mod greşit pârâta la plata cheltuielilor de judecata, întrucât soluţia dată în soluţionarea contestaţiei administrative îşi are fundamentul într-un text de lege, fapt reţinut chiar prin considerentele hotărârii recurate, fiind evident că nu poate fi reţinuta culpa procesuală a pârâtei în acest litigiu.

De asemenea, recurenta solicită instanţei de recurs să constate că onorariul avocatului este nepotrivit de mare fata de valoarea pricinii şi mai ales, faţă de munca depusă de către acesta în prezenta pricină. În speţa în sine este una cu un grad scăzut de dificultate, în condiţiile în care nu a fost judecat fondul litigiului.  Potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. 3 cod procedura civila judecătorii au dreptul "să micşoreze onorariile avocaţilor [..] ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Ori, onorariul de 3.000 de lei este unul nepotrivit de mare, atâta faţă de valoarea pricinii, cât şi faţă de muncă pe care a trebuit să o îndeplinească efectiv avocatul.

Faţă de aceste aspecte, recurenta consideră soluţia instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a legii, fiind evident ca onorariul invocat este unul mult prea oneros care ar împovăra nejustificat bugetul statului.

II. Împotriva acestei hotărâri a Tribunalului Braşov a declarat recurs şi reclamantul R D L criticând-o pentru nelegalitate şi solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei civile atacate, pe motiv că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra ceea ce s-a cerut, dar a acordat ceea ce nu s-a cerut.

În drept a invocat prevederile art. 304 pct. 6, 7, 9 art. 312 (3), art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Recursurile au fost declarate în termen legal.

Recursul recurentei pârâte D G F P  B este scutit de la plata taxei judiciare de timbru şi timbru judiciar potrivit art. 17 din Legea nr. 146/1997.

Recursul recurentului reclamant R D L a fost legal timbrat.

Faţă de recursul pârâtei, reclamantul a formulat Întâmpinare (filele 16-17 dosar recurs).

Curtea, examinând actele şi lucrările dosarului, sentinţa civilă atacată nr. 275/CA/20.01.2012 a Tribunalului Braşov prin prisma criticilor de recurs formulate de D G F P B şi de reclamantul  R D L, constată că recursul pârâtei este în parte fondat, iar recursul reclamantului este nefundat pentru următoarele considerente:

1. În ce priveşte recursul declarat de pârâta D G F  P B, instanţa verificând întregul probatoriu raportat la obiectul acţiunii reclamantului, la probele administrate şi la temeiul de drept aplicabil în cauză, faţă de argumentele reţinute de instanţa de fond prin sentinţa pronunţată reţine că în mod corect a fost admisă în parte acţiunea reclamantului şi că o dispoziţie de anulare a Deciziei nr. 1746/2011 emisă de pârâtă a fost nelegală urmând ca pârâta să soluţioneze contestaţia reclamantului împotriva Raportului de Inspecţie Fiscală.

Cât priveşte celelalte critici de recurs formulate de recurentă, instanţa reţine că acestea nu se justifică pe fondul acţiunii, însă în ce priveşte critica acordării cheltuielilor de judecată, instanţa de recurs va admite această critică ţi în baza art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă va micşora cuantumul cheltuielilor de judecată acordate la fond până la suma de 1.600 lei.

Va menţine restul dispoziţiilor sentinţei civile atacate , recursul pârâtei va fi admis în parte, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă conform celor dispuse prin prezenta decizie.

2. Cât priveşte recursul declarat de reclamant, acesta este întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 4, 7, 9 Cod procedură civilă .

Instanţa verificând actele dosarului şi decizia atacată emisă de pârâtă, constată că în cauză instanţa de fond nu a acordat ceea ce nu s-a cerut, însă ca urmare a faptului că se impune soluţionarea contestaţiei reclamantului împotriva Raportului de Inspecţie Fiscală emis de pârâtă, nu se poate reţine faptul că nu s-a cerut pronunţarea pe ce s-a cerut.

Ca atare, criticile de recurs ale reclamantului vor fi respinse, iar recursul declarat de acesta se va respinge în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă .

Fără cheltuieli de judecată în recurs.

Decizia nr. 339/R/29.01.2013, dosar nr. 4447/62/2011, redactat – judecător IM

Domenii speta

Spete similare