Inadmisibilitatea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu cerere preliminară. Cererea formulată de reclamant, referitoare la sesizarea cjue pentru a stabili aplicarea directă a dreptului comunitar în materia activităţilor de îm...

Inadmisibilitatea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu cerere preliminară. Cererea formulată de reclamant, referitoare la sesizarea CJUE pentru a stabili aplicarea directă a dreptului comunitar în materia activităţilor de împădurire a terenurilor agricole, Măsura ”Prima împădurire cod 221”, nu poate determina instanţa de judecată să se adreseze cu întrebare preliminară propusă de reclamant, câtă vreme instanţa de judecată naţională poate face direct la speţă, cu ocazia soluţionării fondului cauzei deduse judecăţii, aplicarea regulamentelor Uniunii Europene invocate în cererea de sesizare a CJUE promovată de reclamant, în măsura în care aceste regulamente sunt incidente direct în cauza aflată pe rolul acelei instanţe naţionale.

Asupra cererii reclamantului S.V. A. de sesizare a Curţii Europene de Justiţie cu întrebare preliminară, constată următoarele:

Reclamantul S.V. A., prin avocat, a solicitat instanţei sesizarea Curţii Europene de Justiţie cu întrebare preliminară, susţinând următoarele:

Din anul 2006 în România s-a adoptat "Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2007 -2013 {PNDR) privind utilizarea durabilă a terenurilor forestiere" în temeiul art. 36 b (i) coroborat cu art. 43 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1698/2005; Art. 30 şi 31 şi punctul 5.3.2.2.1 din Anexa II a Regulamentului Consiliului (CE) nr. 1974/2006, iar în AXA 2 din acest program s-a prevăzut Măsura „Prima împădurire a terenurilor agricole" (PNDR)- Codul măsurii 221. Menţionează că, aşa cum a mai arătat în nenumărate rânduri, Regulamentul este actul cel mai eficient şi complet dintre instrumentele legislative puse la dispoziţia instituţiilor comunitare. Potrivit art. 288 TFUE *ex-art. 249 al Tratatului Comunităţii Europene - TCE), Regulamentul are aplicabilitate generală şi este obligatoriu în toate elementele sale şi este direct aplicabil în toate statele membre. Regulamentul este deci un act comunitar obligatoriu fiind interzis statelor membre să-i aplice parţial sau incomplet. El nu prescrie doar un rezultat care urmează să fie atins prin edictarea unor măsuri de către statele membre, ci prevede toate modalităţile de aplicare şi executare; este un act normativ comunitar din categoria izvoarelor derivate, care permite instituţiilor comunitare să impună obligaţii sau să creeze drepturi cetăţenilor statelor membre în mod direct şi fără nici o aprobare din partea guvernelor naţionale. Pe cale de consecinţă consider că în acest moment procesual s-ar impune cu stringenţă să se facă aplicarea art. 267 TFUE (fost art. 234 TCE) astfel încât Curtea de Justiţie a Uniunii Europene să se pronunţe în sensul obligativităţii aplicării dreptului comunitar, în speţă a Regulamentelor care stau la baza formulării prezentei acţiuni; în acest sens se impune formularea unei cereri de pronunţarea a unei hotărâri preliminare de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Curtea (CJUE) va trebui deci să verifice/clarifice modul de interpretare a dreptului comunitar pe de-o parte prin neaplicarea/neimplementarea nici până la această dată a "Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2007 -2013 (PNDR) privind utilizarea durabilă a terenurilor forestiere" adoptat în temeiul art. 36 b (i) coroborat cu art. 43 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1698/2005; Art. 30 şi 31 şi punctul 5.3.2.2.1 din Anexa II a Regulamentului Consiliului (CE) nr. 1974/2006, AXA 2- Măsura „Prima împădurire a terenurilor agricole (PNDR)- Codul măsurii 221” adoptarea unor hotărâri de guvern care contravin reglementărilor comunitare şi pe de altă parte, în ceea ce priveşte nerespectarea cel puţin a următoarelor principii: principiul supremaţiei dreptului comunitar, principiul aplicării imediate a dreptului comunitar şi principiul certitudinii juridice raportat la situaţia de fapt din litigiul de faţă. în acest sens solicită instanţei sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ceea ce determină ca şi incident procedural, suspendarea judecăţii cauzei.

Pentru a asigura caracterul unitar al îndeplinirii aplicării dreptului comunitar de către organele de jurisdicţie ale statelor membre ale UE, autorii Tratatelor au creat un mecanism special, reglementat de art. 234 TCE, (cererea având ca obiect pronunţarea unei hotărâri preliminare) - în prezent, art. 267 TFUE (3) şi anume cel al acţiunii în pronunţarea unei hotărâri preliminare, care să permită instanţelor naţionale şi Curţii de Justiţie a Uniunii Europene să relaţioneze pentru a crea raportul ce trebuie să existe între judecătorul comunitar şi instanţele naţionale, permiţând un control al celui dintâi asupra judecătorului naţional, fără a putea vorbi însă de o relaţie ierarhică.

Prevederile art. 234 - în prezent, art. 267 TFUE, sunt destinate să asigure aplicarea uniformă a dreptului comunitar în toate statele membre privind: interpretarea uniformă a acestuia de către tribunalele naţionale, dată fiind existenţa diverselor sisteme juridice naţionale care poate duce ia interpretări divergente; validitatea actelor comunitare; facilitarea aplicării dreptului comunitar de către instanţele naţionale, astfel încât să se înlăture dificultăţile cauzate de cerinţa de a i se da deplin efect în cadrul sistemului judiciar al statelor membre etc. Se arată că în speţă se impune clarificarea a cel puţin următoarelor probleme fundamentale pentru soluţionarea legală şi pertinentă a cauzei:

1.Regulamentul are aplicabilitate generală şi este obligatoriu în toate elementele sale şi este direct aplicabil în toate statele membre, inclusiv România ?

2.Statele membre au dreptul să nu-l aplice, sau să-l aplice parţial sau incomplet ?

3.Statele membre au dreptul să deroge de Ia prevederile unui Regulament prin adoptarea de acte normative ia nivel naţional care contravin prevederilor Tratatului sau regulamentelor care guvernează materia ?

4.Erau obligate pârâtele  să depună toate diligentele pentru ca "Programul Naţional De Dezvoltare Rurală 2007 -2013 (PNDR) privind Utilizarea Durabilă a Terenurilor Forestiere"- Axa 2- Măsura „Prima împădurire a terenurilor agricole” (PNDR)- Codul măsurii 221, fiind adoptat în temeiul art. 36 b (i) coroborat cu art. 43 din Regulamentul Consiliului (GE) nr. 1698/2005; Art. 30 şi 31 şi punctul 5.3.2.2.1 din Anexa II a Regulamentului Consiliului (CE) nr., 1974/2006, să devină operaţional încă din ianuarie 2007?

5.Erau obligate pârâtele  să nu permită sau mai mult, să nu incite cetăţenii să procedeze la împădurire, atâta vreme cât ştiau că nu există încă posibilitatea implementării acestei măsuri (Măsura 221) ?

Prin tergiversarea aplicării PNDR 2007-2011 şi modificarea acestuia (până acum de 5 ori) precum şi adoptarea unor acte normative care nu ţin cont de prevederile tratatelor şi regulamentelor comunitare (în speţă de exemplu a celor care stau la baza PNDR) nu a încălcat România art. 53 din Protocolul de aderare/Actul de aderare, conform cărora: " Bulgaria şi România pun în aplicare măsurile necesare pentru a se conforma, de la data aderării, dispoziţiilor legilor-cadru europene şi ale acelor regulamente europene care sunt obligatorii în ce priveşte rezultatul care trebuie obţinut... etc."

Se mai arată că problema fundamentală  este următoarea: dacă prin interpretarea tuturor dispoziţiilor cuprinse în special în cefe două regulamente (Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1698/2QQ5 şi Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1974/2006) cu specială privire asupra articolelor pe care le vom menţiona mai jos, acestea nu erau obligatorii în toate elementele lor şi nu ar fi trebuit să fie aplicate direct, întocmai, imediat şi în conformitate sau era lăsat la dispoziţia statelor membre alegerea modalităţii şi a termenelor de aplicare. In speţă, văzând prevederile celor două regulamente specificate mai sus, considerăm că acestea nu au fost aplicate întocmai, în condiţiile şi termenele prevăzute de lege.

Prin neactivarea măsurilor din Axa 2, reclamantul consideră că România a încălcat Liniile Directoare Strategice ale Comunităţii (LDSC) care se bazează pe o serie de politici prioritare formulate în acordurile de la Gofeborg şi Lisabona, conform cărora Axa 2 era prioritară (aşa cum se specifica iniţial şi în Acordul cadru de Delegare pentru implementarea tehnică a Măsurilor cuprinse în AXA 2 din PNDR 2007-2013 care a intrat în vigoare în 17.01.2007), de altfel acest aspect este relevat şi în Cap. 4- Justificarea priorităţilor propuse în raport cu Liniile Directoare Strategice ale Comunităţii şi Planul Naţional Strategic, impactul aşteptat in conformitate cu evaluarea ex-ante din PNDR varianta V .

În ceea ce priveşte întrebările preliminare, le enumeră, urmând ca  instanţă să le aleagă pe cele mai pertinente:

1.Articolul 288 TFUE (ex-art. 249 TCE) trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naţionale precum art: 22 din  HG nr. 224 din 5 martie 2008 ;

2.Articolul 288 TFUE (ex-art. 249 TCE) trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naţionale precum alin, 2 din Acordul cadru de Delegare pentru implementarea tehnică a Măsurilor cuprinse în Axa 2 din PNDR care a intrat în vigoare în 17.01.2007;

3.Articolul 5- Complementaritate, coerenţă şi conformitate, pct. (7), din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1698/2005 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naţionale precum art. 22 din  HG nr. 224 din 5 martie 2008;

4.Art. 74 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1698/2005 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naţionale precum Acordul cadru de Delegare pentru implementarea tehnică a Măsurilor cuprinse în Axa 2 din PNDR care a intrat în vigoare în 17,01.2007;

5.Art. 71 alin. (2) din Regulamentului Consiliului (CE) nr. 1698/2005 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naţionale precum art. 7 din HG. nr. 224 din 5 martie 2008?

6.Art. 2 a paisprezecea liniuţă din Regulamentul Consiliului (CE) 1268/1999 şi art. 36 b (i) coroborat cu art. 43 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1698/2005 şi art. 30 si 31 şi punctul 5.3.2.2.1 din Anexa II a Regulamentului Consiliului (CE) nr. 1974/2006 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale precum art. 22 din HG nr. 224 din 5 martie 2008 ;

7.Articolul 9 al Regulamentului Consiliului (CE) nr. 1290/2005 privind finanţarea politicii agricole comune, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naţionale precum art. 22 din  HG nr. 224 din 5 martie 2008 ;

8.Principiul solidarităţii (loialităţii) enunţat de art. 10 din Tratat trebuie interpretat în sensul că se opune unei justificări precum cea cuprinsă în PNDR 2007-2011 {document naţional programatic elaborat potrivit prevederilor Regulamentului Consiliului (CE) nr. 1698/2005 şi aprobat prin Decizia Comisiei Europene nr. C(2008) 3831 din 16.07.2008) în ceea ce priveşte neaplicarea încă a Măsurii 221;

Cu privire la admisibilitatea cererii fiind întemeiată pe prevederile actelor normative comunitare despre care a făcut vorbire. Solicită ca instanţa să reţină că au mai existat speţe în care CJUE s-a pronunţat în mod indubitabil privind faptul că regulamentul este caracterizat ca fiind direct aplicabil. A se vedea în acest sens şi Cazul: Grad Franz vs. Finanzamt Ţraunştein, nr.9/70, 1970  CJUE a adoptat acelaşi raţionament şi în cazul Van puyn YŞ-Mc-me Office (Cazul 41/47), stabilind că directivele pot avea efect direct în art.240, regulamentul este caracterizat ca fiind direct aplicabil. Dacă acestea sunt şi clare şi necondiţionate, pot avea efect direct afirma CJCE îh cazul Leonesio vs. Ministerul Agriculturii din Italia (Cazul 93/71) Aşadar, principiul care se desprinde este în sensul că: regulamentele, directivele şi deciziile pot avea efecte directe. Efectul direct a fost analizat şi cu ocazia speţei Van Gend en Loos, Curtea stabilind că dispoziţiile acestuia pot fi invocate şi de particulari, resortisanţi ai UE. În acelaşi context al obligativităţii aplicării reglementărilor comunitare citează cazul: Commission vs. Greece, 1988, nr.272/86, din care reiese clar şi că statele membre trebuie să adopte toate măsurile necesare pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor ce decurg din Tratat sau din legislaţia subsidiară/ derivată şi trebuie să faciliteze îndeplinirea sarcinilor comunitare şi să se abţină de la orice măsuri care ar putea prejudicia aceste obiective. De asemenea în cazul: Commission vs. UK, 1979, nr. 128/78, Curtea a decis că dificultăţile de implementare a reglementărilor comunitare, nu pot fi acceptate ca justificare. Permiţând statelor să profite de pe urma calităţii de membru al Comunităţii Europene, Tratatul instituie si obligaţia ca aceste state să respecte regulile ce decurg din el. Un stat care încalcă în mod unilateral aceste reguli încalcă principiul solidarităţii enunţat de art. 10. Concluzia Curţii este că dificultăţile practice în implementare nu constituie o justificare în faţa procedurilor de sancţionare. Curtea a avut întotdeauna o poziţie tranşantă în ceea ce priveşte obligaţia statelor membre de a implementa legislaţia comunitară. Astfel, cu ocazia cauzelor aflate pe rolul său, a consacrat o serie de principii şi criterii pe care actele naţionale de executare a celor comunitare trebuie să le îndeplinească pentru a fi considerate ca având capacitatea de implementare reală şi eficientă. Curtea dezvoltă o jurisprudenţă nouă, care invită statele la respectarea imediată a dreptului comunitar (a se vedea în acest sens şi cazul Commission vs. Greece, 2000, nr.C-387/97, precum şi alte două cazuri celebre unul împotriva Franţei- 224/99 şi celălalt împotriva Greciei, 197/98).

În ceea ce priveşte temeinicia cererii arată următoarele:

1.Nerespectarea de către pârâţi a art. 288 din Cap. 2 secţ. I a TFUE, a Regulamentului Consiliului (CE) nr. 1698/2005 şi a Regulamentului Consiliului (CE) nr. 1974/2006, deoarece nici la data prezentei Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2007-2013- Scopul Măsura 221- „Prima împădurire a terenurilor agricole" adoptat în temeiul actelor normative specificate mai sus nu este operaţional.

2.Încălcarea prevederilor Tratatului de Aderare cu privire la măsurile Axei 2 cu privire la aplicarea cerinţelor obligatorii la care se face referire în Regulamentului Consiliului (CE) nr. 1698/2005 şi Anexa IV a regulamentului Consiliului (CE) nr. 1782/2003

3.Adoptarea unor acte normative ex: HG 224 din 5 martie 2008, care prin prevederile lor contravin legislaţiei comunitare specificată mai sus;

4.Prejudiciul suferit prin pierderea dreptului la sprijinul şt compensaţiile prevăzute în Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2007-2013- Scopul Măsura 221- „Prima împădurire a terenurilor agricole" ca urmare a efectuării plantaţiei forestiere, având în vedere că în conformitate cu articolele care au stat la baza Măsurii 221 (4) această măsură are caracter compensatoriu.

Pârâta A P D R P  a solicitat respingerea acestei cereri, arătând că în prezenta cauză nu poate fi vorba de o nerespectare a principiilor supremaţiei dreptului comunitar, a aplicării imediate a dreptului comunitar, precum şi principiului certitudinii întrucât acest program a fost aprobat prin Decizia Comisiei Europene nr. C(2008) 3831 din 16.07.2008, în temeiul Regulamentului Consiliului CE nr.1698/2005.

Potrivit reglementărilor comunitare în vigoare sunt eligibile pentru contribuţia FEADR numai cheltuielile care sunt efectuate pentru operaţiuni decise de autoritatea de management a programului în cauză, sau sub responsabilitatea acestuia, conform criteriilor de selecţie stabilite de organul competent (art. 71 alin. 2 din RCE 1698/2005) ceea ce înseamnă că nu pot fi eligibile cheltuieli efectuate în cadrul unor măsuri pentru care Autoritatea de Management pentru PNDR nu a deschis sesiune de depunere de proiecte.

Conform prevederile art. 71 alin. 3 din regulamentul Consiliului (CE) 1698/2005, normele eligibile a cheltuielilor se stabilesc la nivel naţional sub rezerva condiţiilor specifice stabilite în temeiul prezentului regulament, a fost adoptată Hotărârea de Guvern nr. 224/2008 privind stabilirea cadrului general de implementare a măsurilor cofinanţate din Fondul European Agricol pentru dezvoltare Rurală prin Programul Naţional de dezvoltare Rurală 2007 – 2013, cu modificările şi completările ulterioare care la art. 7 reglementează următoarele: cheltuielile generale şi specifice necesare pentru realizarea proiectului sunt eligibile dacă sunt realizate şi efectiv plătite de beneficiar după data semnării contractului de finanţare şi dacă îndeplinesc, cumulativ următoarele condiţii:

a)- sunt necesare pentru desfăşurarea proiectului şi în conformitate cu principiile managementului financiar adecvat ale economiei şi ale eficienţei costurilor;

b)-  sunt efectuate în conformitate cu prevederile contractului de finanţare încheiat cu APDRP;

c)- sunt înregistrate în evidenţele contabile ale beneficiarului, sunt identificabile şi verificabile şi sunt susţinute de originalele actelor de plată, precum şi de documente justificative, în condiţiile legii.

Or, anterior aprobării Programului Naţional de Dezvoltare Rurală prin decizia Comisiei Europene din data de 16.07.2008, în data de 10.04.2007 reclamantul S A în calitate de beneficiar, a semnat cu Direcţia Silvică Braşov, în calitate de prestator, contractul de prestări servicii nr. 164 având ca obiect executarea de către prestator a lucrărilor silvice – împăduriri pe suprafaţa de 3.1 ha, reclamantul asumându-şi astfel pe deplin consecinţele executării unor lucrări de împădurire efectuate anterior aprobării Programului Naţional de Dezvoltare Rurală şi înafara unui eventual contract de finanţare ce s-ar fi semnat în urma îndeplinirii condiţiilor de finanţare specifice acestui contract.

România a trebuit să ţină cont în elaborarea documentului programatic post – aderare şi anume Programul naţional de dezvoltare Rurală 2007 – 2013 (PNDR) nu doar de prevederile regulamentului Consiliului (CE) nr. 1698/2005 privind sprijinul pentru dezvoltare rurală acordat din Fondul european Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR) cât mai ales de prevederile Regulamentului Comisiei (CE) nr. 1974/2006 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului Consiliului (CE) nr. 1698/2005 privind sprijinul pentru dezvoltarea rurală acordat din Fondul European Agricol pentru Dezvoltarea Rurală (FEADR), care a apărut în decembrie 2006.

Atribuţiile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sunt altele, şi nu aceea de a preciza dacă „de ce” un anumit program s-a aprobat prin Decizia Comisiei Europene la o anumită dată, respectiv în cazul de faţă Programul Naţional de Dezvoltare Rurală elaborat în temeiul prevederilor Regulamentului Consiliului (CE) nr. 1698/2005 şi aprobat prin Decizia Comisiei Europene nr. C(2008) 3831 din data de 16.07.2008.

Potrivit art. 267 (ex-articolul 234 Tratatului Comunităţii Europene) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene – versiunea consolidată, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene are următoarele atribuţii:

„Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe cu titlu preliminar, cu privire la :

a) interpretarea tratatelor;

b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii;

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune.

Având în vedere atribuţiile Curţii de Justiţie a uniunii Europene apreciază că sesizarea Curţii formulată de către reclamantul S A la termenul de judecată din data de 01.11.2010 nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii europene – versiunea consolidată, cu atât mai mult cu cât acest PNDR a fost aprobat de Comisia Europeană, nepunându-se în discuţie sub nicio formă de către acest forum de nivel european nerespectarea regulamentului Consiliului (CE) nr. 1698/2005 şi/sau nerespectarea principiilor supremaţiei dreptului comunitar şi/sau al aplicării imediate a dreptului comunitar. Reclamantul a efectuat lucrări de împădurire anterior aprobării Programului Naţional de Dezvoltare Rurală şi în afara unui eventual contract de finanţare ce s-ar fi semnat în urma îndeplinirii condiţiilor de finanţare specifice acestui contract.

Pârâtul M A D R a solicitat respingerea cererii de sesizare a CJUE, arătând următoarele:

Conform art. 234 din Tratatului Comunităţii Europene versiune consolidată publicată în Buletinul Oficial al Uniunii Europene C115/164/2008, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea tratatelor; validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sa agenţiile Uniunii. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa instanţei dintr-un alt stat membru, această instanţă poate în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune. Or în cauză nu se justifică formularea unei asemenea cereri, cu cât , deşi reclamantul invocă ca argument necesitatea interpretării dreptului comunitar şi concordanţa dreptului intern cu dreptul comunitar, în fapt după cum el însuşi reclamă, scopul este neaplicarea Programului Naţional de Dezvoltare Rurală 2007 – 2013 PNDR privind utilizarea durabilă a terenurilor forestiere, până la această dată ce nu se subscrie nici uneia dintre cele două ipoteze anterior redate. De altfel, reclamantul nu arată nici care dispoziţie din Regulament este necesar a fi interpretată ori care din dispoziţia internă este contradictorie dispoziţiei comunitare care să conducă la admiterea cererii de sesizare.

Întrucât instanţei nu-i incumbă obligaţia de admitere, ci, de apreciere, analizează necesitatea acesteia în raport de condiţia dezlegării pricinii, şi cum pe de o parte, reclamantul nu a motivat temeinicia pretenţiei, iar, pe de altă parte, nici nu justifică asemenea cerere, deoarece nu este necesară dezlegării cauzei cât timp instanţa deţine toate elementele necesare formării convingerii, se constată că cererea nu poate fi admisă

Pârâtul Ministerul mediului şi Pădurilor a solicitat de asemenea respingerea cererii, susţinând următoarele: Temeiul de drept invocat de reclamant pentru sesizarea CJUE este art. 267 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană (fost art. 234 Tratatului Comunităţii Europene). Potrivit art. 267 (fost 234 Tratatului Comunităţii Europene) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe cu titlu preliminar la interpretarea tratatelor; validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii;.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru această instanţă poate în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune. Astfel, potrivit articolului indicat de reclamant, dacă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru se ridică o chestiune legată de interpretarea dreptului comunitar, acea instanţă poate (iar dacă este vorba de o instanţă supremă, a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată potrivit procedurii naţionale, este obligată) să ceară Curţii Europene de Justiţie să se pronunţe printr-o hotărâre de interpretare asupra normei comunitare.

În prezenta cauză instanţa naţională nu este chemată să dacă aplicarea unei dispoziţii a dreptului comunitar, ci să dispună obligarea pârâţilor la aplicarea unui program naţional adoptat în baza unui regulament comunitar. Pentru a asigura uniformitatea interpretării dreptului comunitar, CJUE este consultată de către jurisdicţiile naţionale atunci când acestea din urmă, având de aplicat o dispoziţie a dreptului comunitar într-un litigiu cu care sunt sesizate, trebuie să ştie dacă această dispoziţie este validă sau să aprecieze sensul pe care înţeleg să-l dea.

Potrivit acţiunii introductive reformulate de reclamant la data de 29.10.2009 petitul cererii este următorul:

- obligarea pârâţilor de a aplica şi de a respecta Programul naţional de Dezvoltare Rurală 2007 – 2013 (PNDR) privind utilizarea durabilă a terenurilor forestiere, şi în mod special Măsura Prima Împădurire a terenurilor Agricole – codul măsurii 221, şi respectiv

- obligarea pârâţilor la acordarea sprijinului precizat în program.

Faţă de petitul cererii de chemare în judecată, faţă de stadiul judecării cauzei şi în raport de caracterul foarte general al cererii de sesizare a CJUE, apreciază că aceasta din urmă cerere este inadmisibilă. Se arată că ar fi fost de dorit ca problemele de drept naţional să fi fost deja lămurite, or, în cauză nu s-a ajuns în acest stadiu. Potrivit Programului Naţional de Dezvoltare Rurală 2007 – 2013 (PNDR), fondurile europene nerambursabile se acordă pentru anumite măsuri de investiţii, inclusiv pentru prima împădurire a terenurilor agricole.

Pentru a fi eligibile astfel de investiţii, trebuie să îndeplinească anumite condiţii şi obiective, să ţină cont de nevoile specifice identificate în baza strategiei adoptate şi să fie făcute într-un anumit termen. Instituţiile abilitate întocmesc liste cu proiecte eligibile, în ordinea punctajelor obţinute. Există o procedură clară pentru ca un proiect să fie eligibil şi, odată stabilită eligibilitatea, să fie finanţat, dacă, în funcţie de un punctaj obţinut, se încadrează într-o anumită alocare financiară aferentă secţiunii respective.

Se arată că la dosar din punctul său de vedere nu există nici un indiciu cu privire la îndeplinirea cerinţelor de eligibilitate de către reclamant, după cum nu există nicio dovadă că programul îi este aplicabil la data formulării acţiunii sau că îi era aplicabil la data efectuării investiţiei ceea ce face îndoielnice atât calitatea sa procesuală activă cât şi interesul său în formularea cererii.

Pentru implementarea măsurilor cuprinse în programul menţionat au fost reglementate criterii de eligibilitate: pentru eventualii beneficiari, pentru terenurile propuse pentru împădurire, pentru lucrările de împădurire.

Dacă toate aceste cerinţe sunt îndeplinite, etapa următoare este aceea a aplicării criteriilor de selecţie, astfel încât toate proiectele eligibile să fie punctate în acord cu criteriile reglementate. Consideră că în momentul de faţă situaţia de fapt şi de drept în cauză este departe de a fi lămurită, astfel încât este inadmisibil şi prematur să se formuleze o astfel de solicitare de sesizare a CJUE, căreia reclamantul îi solicită să se pronunţe în sensul interpretării sau stabilirii validităţii dreptului comunitar cu specială privire asupra regulamentelor care stau la baza formulării acţiunii. Chiar dacă s-ar aprecia ca fiind admisibilă, cererea este incompletă, generală şi echivocă şi nu conţine informaţiile necesare şi pertinente pentru a permite judecătorului naţional să stabilească interpretarea căror texte din dreptul comunitar este solicitată. Reclamantul a apreciat că instanţa europeană va trebui să verifice/clarifice modul de interpretare a dreptului comunitar şi concordanţa dreptului intern cu dreptul comunitar. Cererea nu identifică dispoziţiile de drept comunitar relevante în speţă sau în ce măsură ori pentru ce motiv este contestată claritatea sau previzibilitatea unor anumite norme din dreptul intern. Este necesar să fie precizate textele a căror interpretare se cere. Astfel spus, sunt necesare referinţe clare privind dreptul UE vizat, nu trebuie să fie o solicitare generală. În absenţa unor astfel de precizări, apreciază că judecătorul naţional este în imposibilitatea de a defini cadrul juridic şi factual al întrebării formulate astfel încât Curtea să dispună de toate elementele necesare pentru a verifica, dacă este cazul aplicabilitatea dreptului comunitar în litigiul principal.

Pe de altă parte, din jurisprudenţa CJUE se desprinde ideea că utilizarea procedurii întrebării preliminare nu este necesară dacă sensul dispoziţiei comunitare indicate în faţa instanţei naţionale, este atât de clar, încât nu lasă loc nici unei îndoieli rezonabile ori în cazul în care dispoziţia în cauză a mai format obiectul unor întrebări în trecut, iar CJUE s-a pronunţat deja. O normă este suficient de precisă pentru a putea să fie invocată de către un individ şi aplicată direct de către instanţele interne atunci când impune o obligaţie  în termeni neechivoci. Reclamantul nu menţionează dacă există o neclaritate, în ce constă aceasta, respectiv care dispoziţii din Regulamentele invocate sunt neclare, ori ce obligaţie impusă pârâţilor prin aceste regulamente trebuie direct aplicată de instanţă. În lipsa unor precizări de acest fel, consideră că instanţa nu este în măsură să aprecieze care normă comunitară este susceptibilă de interpretare, ori, dimpotrivă, este suficient de clară pentru a fi aplicată direct. Totodată, instanţa trebuie să stabilească dacă norma era/este aplicabilă la data pretinsă de reclamant şi dacă această normă a fost într-adevăr încălcată de pârâţi.

Pârâta APIA a solicitat de asemenea respingerea cererii formulate de reclamant, aducând argumente similare cu ale celorlalţi pârâţi, în sensul inadmisibilităţii cererii de sesizare a CJUE.

Examinând actele şi lucrările dosarului, cererea reclamantului de sesizare a CJUE şi notele scrise depuse de instituţiile pârâte în această privinţă, instanţa de judecată urmează a respinge cererea reclamantului de sesizare a CJUE pentru următoarele considerente:

Reclamantul a indicat în cerere şi notele scrise întrebările pe care consideră că ar trebui să fie adresate Curţii Europene de Justiţie, referindu-se în esenţă la conformitatea unor norme juridice naţionale cu normele comunitare (de drept al Uniunii Europene) invocate de reclamant, anume HG nr.224/2005 prin raportare la art.288 din TFUE, Regulamentul Consiliului (CE) nr.1698/2005 şi Regulamentul (CE) nr.1974/2006, Regulamentul CE nr.1782/2003.

Din starea de fapt dedusă judecăţii, aşa cum a fost probată până la data pronunţării prezentei încheieri de şedinţă, rezultă că reclamantul a procedat, în primul semestru al anului 2007, la împădurirea unei suprafeţe de teren agricol, recepţia calităţii lucrărilor fiind efectuată de angajaţi ai ITRSV Braşov, în absenţa vreunui contract cu vreuna dintre instituţiile pârâte din dosarul cauzei. La începutul anului 2007 pârâtul MAPDR a demarat formalităţile de elaborare a PNDR în vederea supunerii sale spre aprobare Comisiei Europene, ca obligaţie rezultată din aderarea României la Uniunea Europeană, în sensul implementării Regulamentelor în această materie - Regulamentul Consiliului (CE) nr.1698/2005 şi Regulamentul (CE) nr.1974/2006 în principal.

Comisia Europeană a aprobat prin Decizia CCI 2007 RO 06 RPO 001 a CE de aprobare a Programului de Dezvoltare Rurală al României pentru perioada de programare 2007-2013, prin care se arată că programul de dezvoltare rurală a fost prezentat de autorităţile române Comisiei Europene la data de 29 iunie 2007, în urma negocierilor partea română trimiţând Comisiei o formă finală a PNDR în data de 15 februarie 2008. În art.3 din Decizie se prevede că ”Sunt eligibile cheltuielile achitate efectiv de agenţia de plată din program între 1 ianuarie 2007 şi 31 decembrie 2015”, ceea ce înseamnă că s-ar admite aplicarea PNDR cu data de 1 ianuarie 2007. În anexa la Decizie pentru anul 2007 nu este menţionată alocaţie FEADR pentru anul 2007, însă AXA 2 de finanţare figurează cu alocaţie de 2.293..413.375 euro pentru întreaga perioadă a programului 2007-2013.

Instanţa de judecată constată că, potrivit art.234 alin.1 lit. a din Tratatul CE, Curtea Europeană de Justiţie nu decide asupra validităţii unei legi naţionale, ci doar interpretează Tratatul şi alte acte ale Uniunii, însă în speţă se pune, în realitate, problema momentului la care se aplică normele europene incidente, prin prisma în special a Deciziei CCI 2007 RO 06 RPO 001 a CE de aprobare a Programului de Dezvoltare Rurală al României pentru perioada de programare 2007-2013. Pe de altă parte, regulamentele sunt direct aplicabile, similar legii interne, astfel încât instanţa de judecată naţională poate face direct la speţă aplicarea vreunui regulament al Uniunii Europene, cum sunt regulamentele invocate în cererea de sesizare a CJUE promovată de reclamant, în măsura în care aceste regulamente sunt incidente direct într-o cauză aflată pe rolul instanţei naţionale.

Ca atare, instanţa de judecată a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului S.V. A. privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu cerere preliminară referitoare la aplicarea directă a dreptului comunitar în materia activităţilor de împădurire a terenurilor agricole, Măsura ”Prima împădurire cod 221”.

Instanţa a stabilit termen pentru continuarea judecăţii în data de 9 mai 2011.

Red. SGB./ încheiere de şedinţă din 11.04.2011

Domenii speta

Spete similare