Drept procesual civil Contestaţie în anulare – art. 318 Cod procedură civilă

Drept procesual civil

Contestaţie în anulare – art. 318 Cod procedură civilă

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare prin care se cere însăşi instanţei care a pronunţat hotărârea atacată în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege să îşi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.

Este suficient ca instanţa de recurs să arate considerentele pentru care a găsit motivul de casare neîntemeiat chiar dacă nu a răspuns la toate argumentele recurentului.

Prin sentinţa civilă nr.199/26.02.2009 a Tribunalului Covasna s-a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanţii V.A.şi D.F. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local E.

S-a reţinut că reclamanţii ca primar şi viceprimar nu se încadrează în dispoziţiile legii pentru a primi indemnizaţia de dispozitiv.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs  reclamanţii criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea recursului recurenţii reclamanţi au arătat că Ordinul nr.496/2003 al M.A.I. se aplică şi personalului civil, recurenţii considerând că fac parte din categoria personalului civil din administraţia publică, alături de angajaţii din alte domenii ale administraţiei publice, cum ar fi Instituţia Prefectului, Direcţia Generală de Paşapoarte etc. Recurenţii reclamanţi au sustinut că prin hotărârea dată de instanţa de fond se încalcă legea de drept substanţial, în sensul că deşi sporul respectiv – indemnizaţia de dispozitiv- este acordat prin Ordinul nr.496/2003 în mod nediscriminator şi pentru personalul din administraţia publică, fără distincţie între administraţia locală şi cea centrală, printr-o interpretarea excesivă a noţiunii de autonomie locală s-a admis acţiunea şi pentru reclamanţi care fac parte din administraţia locală. Recurenţii au mai arătat că li se cuvine indemnizaţia de dispozitiv şi prin prisma specificului activităţilor pe care le desfăşoară în administraţia publică locală pe linie de situaţii de urgenţă, similar cu personalul din instituţia prefectului, care primesc această indemnizaţie, neacordarea acestei indemnizaţii reprezentând un tratament discriminatoriu pentru recurenţii reclamanţi prin comparaţie cu alte categorii de personal din administraţia publică, cărora li se plăteşte indemnizaţia de dispozitiv.

Prin Decizia civilă nr 363/R/19.05.2009 Curtea de Apel Braşov a respins recursul reclamanţilor.  S-a arătat că recurenţii reclamanţi sunt aleşi locali, având pentru perioadele menţionate la fiecare în parte în acţiune şi în cererea de recurs calitatea de primar (V.A.), respectiv de viceprimar (D.F., regimul juridic aplicabil acestora fiind cel prevăzut de Legea nr.215/2001 republicată şi modificată a administraţiei publice locale. Astfel, potrivit art 57 alin. (5): „Pe durata mandatului, primarul şi viceprimarul primesc o indemnizaţie lunară, ca unică formă de remunerare a activităţii corespunzătoare funcţiei de primar, respectiv de viceprimar, şi care reprezintă baza de calcul pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor care se determină în raport cu venitul salarial. Primarul şi viceprimarul nu beneficiază de sporul de vechime în muncă şi nici de alte sporuri prevăzute de lege”.

Indemnizaţia de dispozitiv este reglementată prin Legea nr.138/1999 privind salarizarea militarilor din sectoarele de apărare naţională, ordine publică, şi siguranţă naţională, fiind o indemnizaţie care iniţial se acorda persoanelor ce aveau calitatea de militar în oricare din aceste structuri statale, dar şi salariaţilor civili din unităţile militare. Prin voinţa legiuitorului, indemnizaţia de dispozitiv a fost acordată încă de la momentul aplicării Legii nr.138/1999 şi personalului civil din structurile militare, dreptul acesta fiind menţinut pentru personalul contractual din unităţile de poliţie demilitarizate, alături de personalul civil din celelalte unităţi subordonate Ministerului de Interne care rămăseseră militarizate, astfel încât în întregul sistem al Ministerului de Interne indemnizaţia de dispozitiv era general aplicabilă.

Prin reorganizarea ministerelor efectuată în anul 2003, Ministerul de Interne a fuzionat cu Ministerul Administraţiei Publice, rezultând Ministerul Administraţiei şi Internelor. Pentru eliminarea unor discriminări de regim al drepturilor acordate pentru diferitele categorii de funcţionari şi personal contractual din structura noului Minister al Administraţiei şi Internelor constituit în anul 2003, a fost emis Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor  nr.496/28.07.2003 care la pct.9.2. prevede că „indemnizaţia de dispozitiv se acordă şi personalului civil ce îşi desfăşoară activitatea în domeniul administraţiei publice”, iar la pct.31.1 din acelaşi ordin este definit personalul civil ca reprezentând atât funcţionarii publici, cât şi personalul contractual din toate unităţile ce intră în structura acestui minister. În acest ordin de ministru  se mai precizează că personalul civil din domeniul administraţiei publice beneficiază de dreptul reglementat în art.13 din Legea nr.138/1999, anume indemnizaţia de dispozitiv lunară, în cuantum de 25% din salariul de bază.

Din actele normative menţionate rezultă că, din moment ce reclamanţii recurenţi au un regim juridic special, derogator de la regulile de drept comun în materia administraţiei publice, regim juridic expres şi exhaustiv reglementat de legea organică a administraţiei publice aceştia nu pot fi asimilaţi  noţiunii de „personal civil ce îşi desfăşoară activitatea în domeniul administraţiei publice” în sensul prevederilor Ordinului MAI nr.496/2003 , pct.9.2. De altfel, indemnizaţia de dispozitiv nu se plăteşte nici altor categorii de demnitari publici, cum ar fi miniştrii care deţin portofolii în ministere cu structuri militare, legea de salarizare fiind una specială şi derogatorie în mod expres de la dreptul comun privind salarizarea acelor structuri instituţionale militare ori de tip militar (cum ar fi Ministerul Apărării, Ministerul Administraţiei şi Internelor).

Prin urmare, în situaţia funcţiilor de demnitate publică nu sunt aplicabile prevederile Ordinului MAI nr.496/2003 privind acordarea indemnizaţiei de dispozitiv, acest ordin de ministru neputând să modifice legea administraţiei publice locale (lege care îi este superioară în privinţa forţei juridice) prin care se stabilesc expres regulile de remunerare a funcţiilor de demnitate publică de primar şi viceprimar.

Împotriva Deciziei civile nr 363/R/19.05.2009 pronunţată de Curtea de Apel Braşov au formulat contestaţie în anulare recurenţii reclamanţi V.A.şi D.F. în baza art. 318 Cod procedură civilă. În dezvoltarea motivelor arată că nu s-au cercetat motivele de recurs invocate, iar hotărârea conţine motive contradictorii. Se arată că legalitatea sentinţei implică justa aplicare a legii materiale cu ocazia judecării pricinii şi nu s-a aplicat legea specială cu respectarea Constituţiei şi Legii 137/2000 privind combaterea discriminării.

Intimatul nu a depus la dosar întâmpinare.

Analizând actele şi lucrările dosarelor, decizia contestată raportat la motivele  contestaţiei în anulare formulată Curtea a reţinut următoarele:

Conform art.318 Cod procedură civilă, articol invocat de către contestatori „hotărârile instanţei de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa respingând recursul sau admiţându-l numai în parte a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare”.

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare prin care se cere însăşi instanţei care a pronunţat hotărârea atacată în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege să îşi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată. Codul de procedură civilă reglementează două categorii de contestaţii în anulare, contestaţia în anulare de drept comun (art.317) şi contestaţia în anulare specială (art.318 invocat în speţă). Pentru contestaţia în anulare specială art.318 prevede două motive: „când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale” şi „când instanţa respingând recursul s-au admiţându-l numai în parte a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare”.

Primul motiv prevăzut de art.318 Cod procedură civilă are în vedere erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului şi care au avut drept consecinţă darea unor soluţii greşite. Textul vizează greşeli de fapt, involuntare, iar nu greşeli de judecată , respectiv de aprecierea probelor, de interpretarea unor dispoziţii legale sau de rezolvarea unui incident procedural. În doctrină şi jurisprudenţă s-a arătat că a da posibilitatea părţilor de a se plânge aceleiaşi instanţe care a dat hotărârea de modul în care a apreciat probele şi a stabilit raporturile dintre părţi şi a aplicat legea , ar însemna să se deschidă dreptul părţilor de a provoca rejudecarea căii de atac ceea ce ar echivala cu o opoziţie, astfel încât contestaţia în anulare ar deveni o cale ordinară de atac mai rea decât recursul la recurs care cel puţin s-ar adresa unei instanţe superioare.

Numai o greşeală materială esenţială care a determinat o soluţie eronată poate fi invocată pe calea contestaţiei în anulare, iar aceasta se apreciază în raport cu situaţia existentă la dosar la data hotărârii ce se atacă.

Cel de al doilea motiv prevăzut de art.318 Cod procedură civilă, omisiunea cercetării unui motiv de casare poate fi invocat pe calea contestaţiei în anulare numai dacă recursul a fost respins sau admis numai în parte. Se are în vedere numai omisiunea de a examina unul din  motivele de casare invocat în termen de către recurent iar nu argumentele de fapt sau de drept invocate de parte care oricât de larg ar fi dezvoltate sunt întotdeauna subsumate motivului de casare care îl sprijină.

În speţă nici teza a II-a a art.318 Cod procedură civilă nu se verifică. Instanţa de recurs a analizat toate motivele de recurs invocate de către recurenţi inclusiv argumentele invocate din nou prin prezenta contestaţie în anulare.

Contestatorul invocă din nou prin contestaţia în anulare o parte din motivele care au fost examinate atât de instanţa de fond, cât şi de cea de recurs şi au fost respinse ca neîntemeiate. Curtea reţine că decizia dată nu este rezultatul unei greşeli materiale, iar instanţa a răspuns tuturor motivelor de recurs invocate de către recurenţii reclamanţi.

Am arătat că art.318 Cod procedură civilă  are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare invocate de către recurent iar nu argumentele de fapt şi de drept arătate de parte care oricât de larg ar fi dezvoltate sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care se sprijină. Este suficient ca instanţa de recurs să arate considerentele pentru care a găsit motivul de casare neîntemeiat chiar dacă nu a răspuns la toate argumentele recurentului.

Instanţa de recurs a reţinut prin considerentele Deciziei civile nr 363/R/19.05.2009 că recurenţii reclamanţi V.A.şi D. F. cu funcţii de demnitate publică (primar şi viceprimar) nu se încadrează în categoriile prevăzute de Legea 138/1999 şi nu li se pot aplica nici dispoziţiile  Ordinului MAI nr. 496/2003 (nu sunt personal contractual sau funcţionari publici) pentru a solicita indemnizaţia de dispozitiv.

Pentru motivele arătate considerând că cerinţele nici unuia din cele două motive prevăzute de art.318 Cod procedură civilă nu sunt îndeplinite Curtea în baza art.320 Cod procedură civilă a respins contestaţia în anulare formulată.

Decizia nr. 636/R/13.10.2009

Domenii speta

Spete similare