Reîncredinţare minor

 „Insistenţele pârâtei de a executa silit hotărârea prin care minorul i-a fost încredinţat nu pot fi interpretate drept o acţiune abuzivă care să impună intervenţia instanţei de judecată prin pronunţarea, pe cale de ordonanţă preşedinţială, a unei hotărâri care să lipsească de efecte juridice prima  hotărâre, pronunţată de asemenea pe calea ordonanţei preşedinţiale.” ( sentinţa civilă nr.3552/03.05.2007)

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti în data de 05.03.2007, reclamantul I.C.  a chemat în judecată pe pârâta B.R.E., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună, pe cale de ordonanţă preşedinţială, încredinţarea provizorie a copilului minor I.A.,  născut la data de 09.09.2004, către tată, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a dosarului nr.18727/300/2006, ce are ca obiect încredinţarea copilului spre creştere şi educare pe calea dreptului comun.

În motivarea cererii, întemeiată pe dispoziţiile art.581 C.proc.civ.,  reclamantul arată că prin sentinţa civilă nr.1390/22.02.2007, pronunţată în dosarul nr.18.727/300/2006 al Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti instanţa de judecată a respins cerere principală şi a admis cererea reconvenţională, dispunând încredinţarea copilului rezultat din relaţia părţilor spre creştere şi educare tatălui, dosarul aflându-se în prezent pe rolul Tribunalului Bucureşti, pentru soluţionarea apelului declarat de reclamanta pârâtă.

Anterior pronunţării acestei hotărâri, prin sentinţa civilă nr.1031/09.02.2007, pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti în dosar nr.1237/300/2007, s-a dispus, pe calea ordonanţei preşedinţiale, încredinţarea copilului către mamă, provizoriu, până la soluţionarea definitivă a dosarului nr.18.727/300/2006, această hotărâre împotriva căreia declarat recurs.

Susţine reclamantul că este de neconceput ca o hotărâre cu caracter esenţialmente provizoriu, care doar „pipăie”  fondul cauzei, să primeze în faţa unei hotărâri ce se bazează pe un probatoriu amplu, care a format convingerea instanţei de judecată că este în interesul minorului să fie încredinţat tatălui, interesul minorului reclamând maximum de atenţie din partea tuturor factorilor implicaţi, în sensul asigurării echilibrului emoţional al copilului astfel încât acesta să nu fie perturbat şi, mai ales, să nu fie luat de părintele căruia nu i-a fost încredinţat.

Se arată că de la data de 13.01.2007, când pârâta l-a forţat să părăsească domiciliul comun, copilul a locuit cu bunicii materni timp de 8 zile, cu mama timp de 5 zile iar începând cu data de 26.01.2007 a locuit împreună cu tatăl şi cu bona care l-a crescut de la vârsta de un an, pârâta vizitându-l numai sporadic cu toate că nu i-au fost impuse restricţii de vizitare.

În argumentarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a cererii formulate pe calea ordonanţei preşedinţiale, reclamantul arată că urgenţa  este dată de faptul că schimbarea bruscă a mediului de viaţă al minorului, care are o vârstă foarte fragedă şi care a fost deja încredinţat tatălui, poate afecta grav echilibrul emoţional al copilului, „mai ales prezumându-se că hotărârea de încredinţare dată în primă instanţă de instanţa fondului va fi menţinută de instanţele de control judiciar”.  Or’, acţiunile pârâtei, în sensul executării urgente a ordonanţei preşedinţiale pronunţate în favoarea sa, sunt de natură a destabiliza echilibrul copilului.

Cât priveşte neprejudecarea fondului,  arată că instanţa este chemată să verifice aparenţa dreptului care, dată fiind existenţa sentinţei civile nr.1390/22.02.2007, este evident în favoarea sa.

Cererea a fost legal timbrată cu suma de 10 lei, conform chitanţei nr.5389797/05.03.2007 emisă de CEC-Ag.Mircea Vodă, s-a aplicat timbru judiciar de 0,3 lei.

În data de 13.03.2007, pârâta a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea cererii ca fiind lipsită de fundament juridic, vădit netemeinică şi esenţial nelegală.

A invocat pârâta excepţiile lipsei interesului şi inadmisibilităţii  cererii, ambele motivate prin faptul existenţei, în favoarea reclamantului, a unei hotărâri judecătoreşti pronunţată ce calea dreptului comun.

Pentru considerentele reţinute în încheierea de şedinţă de la 19.04.2007, excepţiile au fost respinse de instanţa de judecată ca neîntemeiate.

Pe fondul cererii, pârâta arată că aceasta nu poate fi primită deoarece este promovată cu rea credinţă, contrar art.1 şi art.3 alin.2  din Decretul nr.31/1954,  urmărindu-se stoparea şi zădărnicirea punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti precum şi exonerarea reclamantului de o sancţiune penală pentru comiterea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art.307  din Codul penal.

Susţine pârâta că minorul a fost răpit de reclamant din domiciliul său şi dus în oraşul F., cu toate că era bolnav. Totodată, reclamantul nu este în măsură să ofere copilului condiţiile necesare pentru creşterea şi îngrijirea copilului, neavând nici măcar o locuinţă proprie. Contractul de comodat pe care l-a folosit pentru a dovedi că are o locuinţă a fost întocmit pro causa  şi antedatat 18 decembrie 2006, în condiţiile în care el însuşi recunoaşte că despărţirea a intervenit la data de 13 ianuarie 2007.

Arată că minorul, în vârstă de 2 ani şi 4 luni, este puternic ataşat de mamă şi suferă din cauză că a fost luat de lângă aceasta, cu atât mai mult cu cât reclamantul nu permite exercitarea dreptului la  legături personale între mamă şi copil.

În dovedirea susţinerilor reciproce, părţile au solicitat, instanţa încuviinţând, administrarea probelor cu înscrisuri, interogatoriu şi testimonială, în cauză fiind audiaţi martorii N.M.C., P.M.P., C.A.F. şi I.S..

Potrivit  art.581 C.proc.civ.,  „instanţa va putea să ordone măsuri vremelnice în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări”.

Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa constată că prin sentinţa civilă nr.1031/09.02.2007,  pronunţată pe calea ordonanţei preşedinţiale în dosar nr.1237/300/2007, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a dispus încredinţarea copilului I.A., născut la data de 09.09.2004, spre creşte şi educare mamei, până la soluţionarea definitivă a cauzei înregistrate sub nr.18727/300/2006, având ca obiect încredinţare minor.

Această hotărâre judecătorească a rămas irevocabilă prin respingerea recursului declarat de reclamantul din prezenta cauză -  decizia civilă nr.561/16.04.2007 -  situaţie faţă de care analiza condiţiilor de admisibilitate a unei noi cereri formulate pe calea ordonanţei preşedinţiale, având acelaşi obiect, impune a se verifica dacă împrejurările  avute în vedere de instanţa de judecată la momentul pronunţării primei hotărâri în această procedură au rămas neschimbate.

Sub acest aspect, instanţa reţine că o primă modificare intervenită după pronunţarea sentinţei civile nr.1031/09.02.2007 o constituie soluţionarea în primă instanţă a cererii de încredinţare formulată pe calea dreptului comun, însă, prin simpla sa existenţă, sentinţa civilă nr. 1390/22.02.2007  nu anulează autoritatea de lucru judecat  a hotărârii judecătoreşti prin care copilul a fost încredinţat provizoriu mamei până la soluţionarea definitivă a dosarului  18.727/300/2006 şi nu o lipseşte de puterea executorie pe care legea i-o conferă, reclamantul având obligaţia să o respecte şi să înapoieze copilul mamei.

Nu numai că reclamantul nu înţelege să se supună hotărârii judecătoreşti care i se impune cu putere de lege dar, aşa cum rezultă din depoziţia martorei I.S., a căutat să se asigure că dispoziţia instanţei de judecată nu va putea fi adusă la îndeplinire nici pe calea executării silite.

În cauză nu interesează consecinţele juridice ale atitudinii reclamantului faţă de hotărârea judecătorească însă dispreţul faţă de lege la adăpostul interesului superior al copilului ridică  serioase semne de întrebare cu privire la capacitatea acestuia de a asigura dezvoltarea morală şi socială a copilului acum în vârstă de 2 ani şi jumătate.

Instanţa apreciază că împrejurările avute în vedere de instanţa de judecată atunci când, prin  sentinţa civilă nr.1031/09.02.2007 a dispus încredinţarea copilului către mamă s-au modificat în rău, modalitatea în care reclamantul, cu sprijinul nemijlocit al martorei Iordache, înţelege să-şi exercite drepturile şi îndatoririle părinteşti fiind de natură să afecteze grav interesul copilului, condiţiile în care acesta este crescut prejudiciindu-i dezvoltarea mentală, spirituală şi, aşa cum deja s-a arătat, dezvoltarea morală şi socială.

Nu este vorba atât de condiţiile locative, inferioare celor de care minorul a beneficiat până în urmă cu 4 luni de zile şi în care a crescut de la naştere şi până la momentul la care a fost luat de reclamant în absenţa mamei sale cât, mai ales, de influenţa negativă pe care numita I.S. o exercită asupra copilului, aceasta transformându-se în „paznic” al  intereselor reclamantului, chiar dacă (sau mai ales dacă) aceasta înseamnă să împiedice mama să menţină relaţiile personale cu fiul său.

Nu este clar dacă devotamentul acestei persoane este determinat de faptul că primeşte de la reclamant suma de 800 lei lunar sau de faptul că, în lipsa unei familii proprii şi a altor preocupări, are nevoie de o activitate şi de o familie, însă folosirea ataşamentului pe care, indiscutabil, copilul l-a dezvoltat faţă de ea, pentru a-l îndepărta pe acesta de mama sa, este de neacceptat.

 Cu atât mai grav este comportamentul reclamantului care profită din plin de sprijinul pe care I.S. este dornică să i-l acorde şi îi permite acesteia să se substituie mamei copilului, aceasta pentru că nu a putut accepta ideea că fiul său va locui împreună cu noul prieten al mamei, personaj a cărui existenţă nu a fost dovedită.

Astfel, nu este firesc ca minorul A. să meargă în vizite de familie împreună cu tatăl său şi cu bona, iar mamei să nu i se permită să rămână singură cu copilul atunci când i se permite să-l viziteze.

Aceasta în condiţiile în care, după ce părţile s-au separat, pârâta nu a interzis nici un moment reclamantului să-şi vadă copilul, i-a lăsat singuri, plecând de acasă, reclamantul răspunzând încrederii pe care pârâta i-a acordat-o prin luarea copilului, aflat sub supraveghere medicală după varicelă, din mediul în care trăise până atunci, fără să o anunţe pe mamă unde se află minorul.

Seninătatea cu care martora a declarat că nu i se pare normal să se retragă şi să îi lase singuri pe mamă şi copil ori că nu i-ar permite acesteia să intre singură în casă „după experienţa avută cu executorul judecătoresc” nu poate avea decât două explicaţii: fie uită că A. este copilul altei femei şi nu copilul său, fie nu mai are rolul de angajat ci acela de stăpână a casei.

Indiferent care dintre cele două variante este cea reală, în opinia instanţei copilul trebuie scos imediat din sfera de influenţă a acestei persoane, chiar dacă într-o atare situaţie tatăl va fi nevoit să îşi îndeplinească cu adevărat rolul de părinte şi nu numai să se joace cu copilul.

Relevant în ceea ce priveşte modalitatea în care fiecare dintre cei părinţi şi-a îndeplinit îndatoririle faţă de copilul lor este faptul că în primul an de viaţă, cel mai dificil, acesta a fost în îngrijirea mamei, care nu a solicitat ajutorul unei alte persoane şi care a reuşit să crească un copil „foarte bun, vesel, receptiv, comunicativ”,  aceasta fiind descrierea pe care martora Iordache a făcut-o copilului atunci când a fost întrebată cum era copilul atunci când a fost angajată ca bonă.

Nu i se poate reproşa pârâtei faptul că s-a întors la muncă atunci când copilul a împlinit vârsta de un an şi că este preocupată de împlinirea sa nu numai ca mamă ci şi ca profesionist. Nimic nu-l împiedica pe reclamant să procedeze în aceeaşi manieră şi să intre în concediu de paternitate încă un an de zile oferindu-i-se astfel copilului posibilitatea să crească în continuare numai cu părinţii săi.

Or’ reclamantul nu a făcut-o, iar faptul că după ce a luat copilul a căutat să-şi modifice programul de lucru, nu înseamnă decât că, pentru moment, este dispus să demonstreze că  îi poate afecta acestuia mai mult timp decât pârâta. În aceeaşi manieră a procedat, de altfel, şi pârâta, sub acest aspect iniţiativele celor doi fiind, evident, pro causa, înainte de despărţire fiecare înţelegând să-şi desfăşoare activitatea profesională ca întotdeauna.

Câtă vreme amândoi lipseau întreaga zi, copilul rămânând în grija bonei care, ulterior, s-a oferit să se ocupe de acesta şi noaptea, pentru ca părinţii să se poată odihni, nu se poate afirma, din punct de vedere al timpului afectat minorului, că unul este părintele „bun”  şi celălalt este părintele „rău”.

Faptul că părinţii sunt ocupaţi nu înseamnă că nu-şi iubesc copilul, existând soluţii alternative pentru îngrijirea şi supravegherea copilului în timpul în care aceştia sunt prinşi în activitatea profesională. La o astfel de soluţie, de principiu cea mai puţin traumatizantă pentru copilul ce se vede dintr-o dată lipsit de grija mamei sale - bona - au apelat şi părţile, numai că persoana aleasă nu este cea potrivită, cu timpul I.S. uitând că este un simplu angajat şi ajungând până la a-şi permite să o admonesteze pe pârâtă atunci când, într-o ocazie, a aplicat o corecţie copilului.

Lipsite de credibilitate,  afirmaţiile  privind comportamentul copilului la vârsta de un an „şi două, sau trei sau patru-cinci luni”,  care nu a făcut niciodată nimic greşit pentru că martora I. îi explica ce are voie să facă, au fost menite să evidenţieze abilităţile pedagogice ale martorei educator în opoziţie cu incapacitatea mamei, cadru didactic universitar,  de a înţelege „că trebuie să aibă răbdare şi să explice copilului  ce are de făcut”, însă nu au făcut decât  să sublinieze incapacitatea martorei de a accepta că „greşelile” pe care copiii le fac la această vârstă nu sunt decât o manifestare a dorinţei de cunoaştere şi nu reprezintă o carenţă educaţională ce i-ar putea fi ei reproşată, cu consecinţa renunţării la serviciile sale.

Conştientă de faptul că nu se va mai ocupa de copil în ipoteza în care acesta va pleca la mama sa, martora a căutat să o prezinte pe pârâtă drept o persoană agresivă, irascibilă, violentă în faţa copilului şi, în acelaşi timp, lipsită de moralitate, afirmaţiile sale, nesusţinute de nici o altă probă, urmând a fi înlăturate ca nesincere.

Este real că reclamantul a depus la dosar trei certificate medico-legale, însă, pe de o parte,  acestea vizează o perioadă anterioară primei ordonanţe preşedinţiale, iar, pe de altă parte, este de remarcat că în toate cele trei acte medicale se menţionează faptul că acesta a fost muşcat de mâini.

Existenţa relaţiilor conflictuale dintre părţi în perioada de dinaintea separării în fapt este necontestată, pârâta afirmând că a schimbat yala din cauza violenţelor la care a fost supusă de reclamant, violenţe despre a căror existenţă pe parcursul relaţiilor dintre părţi a vorbit şi martora C., iar modalitatea de producere a leziunilor constatate la reclamant vine să confirme susţinerile pârâtei deoarece, dată fiind statura şi greutatea acesteia, numai muşcându-l se putea desprinde din mâinile reclamantului.

În raport de considerentele expuse, urmează a se reţine că modificările intervenite în situaţia copilului nu sunt în favoarea încredinţării sale către tată, nu este îndeplinită condiţia urgenţei, deoarece copilul este la reclamant, iar insistenţele pârâtei de a executa silit hotărârea prin care minorul i-a fost încredinţat (executare suspendată până la soluţionarea contestaţiei la executare) nu pot fi interpretate drept o acţiune abuzivă care să impună intervenţia instanţei de judecată prin pronunţarea, pe cale de ordonanţă preşedinţială, a unei hotărâri care să lipsească de efecte juridice prima  hotărâre.

În consecinţă, instanţa urmează să respingă cererea ca inadmisibilă şi, în temeiul art.274 Cod procedură civilă, va obliga reclamantul la 1200 lei cheltuieli de judecată către pârâtă.

Domenii speta

Spete similare