Încredinţare minor.criterii

Potrivit dispoziţiilor art.2 alin.(3) din Legea nr.272/2004, „principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti”.(sent.civ.1598/24.02.2005)

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti în data de 29.04.2004, sub nr.5262/2004, reclamantul F.F. a chemat-o în judecată pe pârâta F.O. solicitând instanţei de judecată ca prin hotărârea ce va pronunţa în contradictoriu şi cu Autoritatea Tutelară sector 2 Bucureşti, să dispună desfacerea căsătoriei înregistrate sub nr.4 din 11.04.1993, din vina pârâtei, încredinţarea către reclamant, spre creştere şi educare, a minorului M.I., născut la 19.06.1994, obligarea pârâtei la plata pensiei de întreţinere în favoarea minorului, revenirea pârâtei la numele avut anterior încheierii căsătoriei şi partajarea bunurilor comune.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că s-a căsătorit cu pârâta la data de 11.04.1993 iar din această căsătorie a rezultat  minorul M.I.. Deşi la început relaţiile dintre soţi au fost armonioase, începând cu anul 1998 acestea  s-au deteriorat din cauza comportamentului pârâtei. Astfel, în anul 1998, aceasta a lipsit nejustificat o săptămână din domiciliul conjugal,  iar în anul 2000 a plecat din nou, revenind numai pentru a lua o parte din bunurile proprii, bijuterii şi o importantă sumă de bani, în prezent soţii fiind despărţiţi în fapt.

Arată că după ce pârâta a părăsit domiciliul conjugal, a fost singurul care s-a preocupat de creşterea şi educarea minorului, mama vizitându-l lunar, în ziua în care venea să-şi ridice pensia.

Privitor la bunurile comune, reclamantul arată că în timpul căsătoriei soţii au dobândit apartamentul nr.22 situat în Bucureşti, str.M.nr.29, sector 2, bunuri mobile: T.V. Sanyo, casetofon Panasonic, frigider Arctic, aragaz, mobilă de dormitor, mobilă sufragerie, mobilă bucătărie, precum şi autoturismul Dacia 1310, susţinând că are o cotă de contribuţie mai mare decât pârâta la dobândirea acestora, întrucât o parte din bunurile mobile au fost achiziţionate în perioada despărţirii în fapt.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art.37 alin.2 şi art.38 C.fam .

Pârâta a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională prin care a solicitat desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a soţului reclamant, încredinţarea spre creştere şi educare  a minorului M.I., obligarea reclamantului – pârât la plata unei pensii de întreţinere în favoarea acestuia, revenirea la numele purtat anterior căsătoriei, obligarea reclamantului – pârât la plata unei pensii de  întreţinere în favoarea sa, partajarea bunurilor comune, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii reconvenţionale, pârâta-reclamantă a arătat că după naşterea copilului soţul său a început să se poarte urât cu ea, era permanent nemulţumit, adresându-i cuvinte injurioase şi devenind chiar violent. Situaţia s-a agravat din anul 1998, pe fondul tensiunii psihice la care era supusă  şi în urma unei bătăi puternice, a fost internată de mai multe ori în spital, fiind diagnosticată cu „schizofrenie paranoidă” şi pensionată medical.

A arătat că este puternic ataşată de minor, că s-a îngrijit de acesta şi că, ajutată fiind de părinţii săi, îi poate oferi acestuia condiţiile materiale şi morale necesare dezvoltării sale armonioase.

În privinţa bunurilor supuse partajului, pârâta-reclamantă nu a contestat compunerea masei partajabile şi a susţinut că soţii au contribuit în mod egal la achiziţionarea acestora.

În drept au fost invocate dispoziţiile art.36, art.37 alin.2, art.38, art. 40 şi art.42 din Codul familiei.

În dovedirea susţinerilor reciproce s-a solicitat, instanţa încuviinţând, administrarea probelor cu înscrisuri, testimonială şi interogatoriu.

În şedinţa publică de la 09.09.2004 au fost audiaţi martorii G.Ş şi D.J. propuşi de reclamantul-pârât, Z.M. şi N.N., propuşi de reclamanta – pârâtă, declaraţiile acestora fiind consemnate şi ataşate la dosar.

La acelaşi termen de judecată, instanţa a procedat la administrarea probei cu interogatoriul părţilor, răspunsurile acestora fiind consemnate şi ataşate la dosar.

În cadrul probei cu înscrisuri, pârâta a mai depus la dosar: cupon de pensie, avize de prescripţie eliberate de Spitalul Clinic de Psihiatrie „Prof.Dr.Al. Obregia”, reţete medicale, adeverinţe privind veniturile realizate în perioada 01.01.1994 -30.06.1998, 01.01.1999 – 31.05.2000, 01.05.2002 – 31.03.2003,  eliberate de S.C.”P.P”

Şi reclamantul – pârât a făcut dovada veniturilor realizate în perioada 01.01.2000 – 31.01.2005 depunând  la dosar adeverinţe eliberate de S.C.”P.P.”.

În cauză s-a dispus şi s-au efectuat expertiză medico-legală psihiatrică a pârâtei –reclamante, raportul întocmit de Comisia de expertiză din cadrul I.M.L. Bucureşti  fiind ataşat la dosar, anchete sociale la domiciliile părţilor.

În conformitate cu dispoziţiile art.42 alin.1 C.fam., art.24  din Legea nr.272/2004 şi art.1441 C.proc.civ., instanţa a procedat la ascultarea minorului  M.I..

Analizând materialul probator administrat în cauză faţă de dispoziţiile art.38 alin.1 C.fam.,  instanţa constată că raporturile dintre soţi sunt grav vătămate, continuarea căsătoriei, pe care nici unul dintre soţi nu o mai doreşte, nemaifiind posibilă.

Cât priveşte culpa, instanţa apreciază că  vinovaţi  de destrămarea relaţiilor de familie sunt  atât pârâtul-reclamant cât şi reclamanta – pârâtă.

Astfel, aşa cum rezultă din declaraţiile martorilor, la începutul căsătoriei relaţiile dintre soţi erau armonioase dar cu timpul s-au deteriorat, neînţelegerile fiind iniţial determinate  de modul în care soţii înţelegeau să administreze veniturile comune, pârâta-reclamantă fiind nemulţumită de faptul că soţul său dorea să aibă control permanent asupra banilor.

Martorele Z.M. şi N.N., sora şi mama pârâtei, au afirmat că discuţiile generate de acest aspect au  degenerat în certuri în cursul cărora reclamantul-pârât devenea violent. Nici una dintre martore nu a asistat personal la manifestări de violenţă din partea reclamantului – pârât astfel că, având în vedere istoricul bolii de care suferă pârâta – reclamantă, aşa cum este consemnat în raportul de expertiză medico-legal psihiatrică: ideaţie delirantă de persecuţie, este posibil ca aceasta să le fi prezentat deformat situaţia.

Este real că la dosar s-a depus un certificat medico-legal ce atestă că pârâta-reclamantă a suferit o agresiune în luna noiembrie 1999, numai că acesta nu se coroborează cu  altă dovadă pentru a se reţine că a fost lovită de soţul său, cu atât mai mult cu cât boala se declanşase iar pârâta-reclamantă avea un comportament  bizar ce a culminat cu părăsirea domiciliului conjugal fără ca soţul sau altcineva să aibă cunoştinţă unde se află, fiind găsită după mai mult timp, la o mănăstire.

Pe de altă parte, după despărţirea în fapt a soţilor, în anul 2002, chiar dacă pârâta-reclamantă a fost aceea care a părăsit domiciliul conjugal, nici reclamantul-pârât nu a încercat să reia relaţiile de familie, martora Z.M. relatând că în primăvara acestui an, de sărbătorile de Paşti, a mers împreună cu minorul la ţară, lăsându-l pe acesta în domiciliul bunicilor materni unde locuieşte şi soţia sa, el locuind la părinţii săi, în acelaşi sat.

În aceste condiţii,  instanţa urmează să admită acţiunea şi, în temeiul art.37 alin.2 C.fam., va desface căsătoria încheiată la data de 11.04.1993.

 În conformitate cu dispoziţiile art.40 alin.3 C.fam., pârâta - reclamantă va reveni la numele purtat anterior căsătoriei, acela de N.

Potrivit dispoziţiilor art.2 alin.(3) din Legea nr.272/2004, „principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti”.

Acestui principiu urmează să i se subordoneze şi măsura încredinţării minorului M.I. unuia dintre părinţii săi, instanţa apreciind că se impune ca acesta să fie încredinţat tatălui, în îngrijirea şi sub supravegherea căruia a rămas după ce pârâta-reclamantă a părăsit domiciliul conjugal şi cu care minorul doreşte să locuiască în continuare.

Faptul că pârâta-reclamantă a solicitat încredinţarea minorului, dovedeşte că nu îi este indiferentă soarta acestuia, însă, conform concluziilor raportului de expertiză psihiatrică,  starea de boală psihică, cu evoluţie cronică, o pune în imposibilitate obiectivă de a se ocupa singură  de copil.

În aceste condiţii şi cum nu există nici un motiv de a schimba mediul în care minorul locuieşte şi în care, aşa cum rezultă din referatul de anchetă socială, beneficiază de un nivel de trai care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială, tatăl său fiind în măsură  să-i asigure condiţiile necesare pentru creştere, educare şi învăţătură, instanţa apreciază că plasarea minorului în îngrijirea bunicilor materni (pentru că aceasta ar fi consecinţa măsurii încredinţării minorului către mamă),  într-un mediu care poate primejdui dezvoltarea sa psihică şi intelectuală, ar reprezenta o măsură ce contravine interesului superior al copilului.

În consecinţă, în temeiul art.42 alin.1 din Codul familiei, va încredinţa reclamantului pârât, spre creştere şi educare, pe minorul M.I., născut la data de 19.06.1994  şi, în temeiul art.42 alin.3, 86 şi 94 C.fam.,  va obliga pârâta-reclamantă la plata, în favoarea minorului, a unei pensii de întreţinere în cuantum de 425.000 lei lunar, începând cu data introducerii acţiunii – 29.04.2004 – până la intervenirea unei cauze legale de modificare a condiţiilor avute în vedere de instanţă la pronunţarea prezentei hotărâri.

Ţinând cont de împrejurarea că boala psihică de care suferă pârâta-reclamantă, respectiv schizofrenie paranoidă cu evoluţie cronică, s-a ivit în timpul căsătoriei, iar din această cauză şi-a pierdut capacitatea de a munci, cum pensia pentru incapacitate de muncă, de 1.708.000 lei, este inferioară veniturilor pe care le obţinea din muncă, în medie de 2.315.690 lei,  instanţa apreciază că pârâta-reclamantă  se află în stare de nevoie, astfel că în baza art.41 alin.2 C.fam. coroborat cu art.86 alin.1  şi 2 C.fam. va admite cererea de obligare a reclamantului – pârât la plata unei pensii de întreţinere în favoarea fostei soţii, începând cu data formulării cererii reconvenţionale, respectiv 14.05.2004, până la încetarea stării de nevoie

La stabilirea cuantumului acestei pensii vor fi avute în vedere prevederile art.41 alin.3 C.fam. dar şi cele ale art.86 alin.1 C.fam.,  faptul că minorul a fost încredinţat spre creştere şi educare tatălui său precum şi faptul că pârâta-reclamantă locuieşte la ţară, împreună cu părinţii săi care, aşa cum rezultă din raportul de anchetă socială întocmit de Autoritatea Tutelară din comuna S.G. o sprijină material şi financiar.

În consecinţă, având în vedere că diferenţa dintre veniturile din muncă şi pensia lunară de care beneficiază în prezent pârâta-reclamantă este de 607.690 lei, instanţa apreciază că suma de 425.000 lei lunar corespunde criteriilor sus-menţionate, cu atât mai mult cu cât în perioada în care soţii au fost despărţiţi în fapt, timp de 2 ani de zile, pârâta-reclamantă nu a acuzat o stare de nevoie care să impună obligarea soţului la prestarea întreţinerii.

Întrucât sumele datorate de părţi cu titlu de obligaţie de întreţinere sunt egale, având în vedere faptul că în conformitate cu dispoziţiile art.11 alin.2  din Decretul nr.31/1954, pentru cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu, actele juridice se încheie de către reprezentanţii lor legali, astfel că pensia de întreţinere cuvenită minorului M.I. urmează a fi ridicată (încasată) de tatăl său, reclamantul-pârât F.F., pentru a evita plata cheltuielilor de expediţie, instanţa apreciază ca utilă şi în beneficiul ambelor părţi, compensarea în totalitate a obligaţiilor băneşti stabilite în sarcina lor, până la intervenirea unei cauze legale de modificare a condiţiilor avute în vedere la pronunţarea prezentei hotărâri.

În temeiul art.165 C.proc.civ., apreciind că soluţionarea capetelor de cerere privind partajul bunurilor comune ar duce la întârzierea soluţionării divorţului, instanţa va disjunge soluţionarea acestui capăt de cerere şi va acorda termen la data de 10.03.2005 pentru continuarea judecăţii.

În conformitate cu dispoziţiile art.274 C.proc.civ., instanţa va obliga reclamantul-pârât la plata sumei de 492.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâta-reclamantă, reprezentând jumătate din suma achitată de către aceasta din urmă pentru efectuarea expertizei psihiatrice solicitată de reclamantul-pârât.

Domenii speta

Spete similare