Constatarea aprobării tacite privind corespunderea unui spaţiu din punct de vedere al desfăşurării activităţii de notariat. Condiţii de admisibilitate

Decizie 230/CA din 14.04.2008


Constatarea aprobării tacite privind corespunderea unui spaţiu din punct de vedere al desfăşurării activităţii de notariat. Condiţii de admisibilitate

Camera Notarilor Publici, ca organ de conducere al unei persoane de drept privat, ce reuneşte notari publici care desfăşoară o profesie liberală, nu poate fi asimilată autorităţilor administraţiei publice, la care face referire O.U.G. nr. 27/2003, astfel că instanţa de contencios administrativ nu avea competenţa de soluţionare a cererii subsecvente a reclamantei, constând în recunoaşterea obligaţiei de eliberare a avizului pentru schimbarea sediului profesional de pârâtă.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 230/CA din 14 aprilie 2008

Prin sentinţa nr. 2259/CA din 2 octombrie 2007, Tribunalul Iaşi a admis acţiunea formulată de reclamanta I.B., în calitatea sa de reprezentant al Biroului Notarial Public „I.B.”, în contradictoriu cu pârâtul Colegiul Director al Camerei Notarilor Publici Iaşi, pe care l-a obligat să emită, în baza dispoziţiilor art. 8 alin. 3 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995, astfel cum a fost modificat, confirmare necesară pentru schimbarea sediului profesional al reclamantei, în Iaşi, str. Sf. L. nr. 4, bloc „P.C.”, demisol în cadrul Complexului de birouri „A.O.C.” Iaşi.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, în vederea schimbării sediului profesional, reclamanta a solicitat pârâtului confirmarea necesară, potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. 3 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995, cerere ce a fost înregistrată la Camera Notarilor Publici Iaşi sub nr. 120 din 26 ianuarie 2007.

S-a mai reţinut că, deşi prin hotărârea  nr. 175 din 8 decembrie 2006 a Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România, s-a recomandat pârâtului să reanalizeze cererea de schimbare a sediului profesional al reclamantei, în lumina Hotărârii nr. 5 din 2 iunie 2006 a Congresului al VI-lea al Notarilor Publici din România, prin care au fost abrogate dispoziţiile art. 28 alin. 1 lit. j) din Codul deontologic al notarilor publici, privind obligativitatea menţinerii unei distanţe de minimum 50 m între birourile notariale, pârâtul nu a soluţionat în nici un fel cererea reclamantei.

Raportându-se la dispoziţiile art. 8 alin. 3 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, prima instanţă a apreciat că cererea reclamantei este justificată, având în vedere că aceasta a dovedit îndeplinirea condiţiilor impuse de către imobilul unde se dorea schimbarea sediului, lipsa unui răspuns din partea autorităţii sesizate apărându-i ca nejustificat şi de natură a produce o pagubă reclamantei.

Apreciind că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile O.U.G. nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite, dat fiind faptul că pârâtul nu reprezintă o autoritate administrativă, în înţelesul dat acestui termen de art. 1 din actul normativ citat şi că cererea reclamantei excede sferei şi obiectivelor acestuia, prima instanţă a considerat că nu se poate da curs cererii pârâtului, de respingere a acţiunii reclamantei, prin neprezentare, întrucât această soluţie nu este procedurală, în condiţiile în care ea doar a comunicat pârâtului intenţia sa de a nu se prezenta în instanţă, ceea ce nu echivalează cu o renunţare la judecată, care trebuie să fie expresă şi neechivocă, astfel precum art.246 alin. 1 Cod procedură civilă impune, din adresa nr. 88 din 26 aprilie 2007 nerezultând nici intenţia neechivocă a reclamantei de a renunţa la judecată, considerându-se că părţile pot să soluţioneze orice neînţelegere şi în faza de executare a hotărârii.

Curtea a constatat că cererea de recurs formulată de pârât este întemeiată, sens în care a reţinut următoarele:

Prin acţiune, reclamanta a solicitat, pe de o parte, „constatarea confirmării tacite a autorităţii publice – Colegiul Director al Camerei Notarilor Publici Iaşi cu privire la faptul că spaţiul situat în municipiul Iaşi, str. Sf. L. nr. 4, bloc „P.C.”, demisol, este corespunzător desfăşurării activităţii specifice”, iar pe de altă parte, ca o consecinţă a admiterii primului capăt de cerere, „obligarea pârâtului la emiterea actului administrativ prevăzut de art. 8 alin. 3 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1996 necesar în vederea certificării înregistrării în Registrul special ţinut de primul grefier al Curţii de Apel Iaşi”.

De asemenea, din conţinutul aceleiaşi cereri introductive, rezultă fără echivoc că reclamanta şi-a întemeiat şi susţinut acţiunea pe dispoziţiile O.U.G. nr.27/2003 privind procedura aprobării tacite, apreciind că acestea „nu se aplică în totalitate”, asimilându-se Camera Notarilor Publici Iaşi cu o autoritate publică.

Raportat la obiectul acţiunii – constatarea confirmării  tacite – şi la temeiul de drept al acesteia – O.U.G. nr. 27/2003 – în mod justificat prima instanţă a reţinut că, în raportul juridic dedus judecăţii, pârâtul –organ de conducere al unei persoane de drept privat, care reuneşte notari publici, ce desfăşoară o profesie liberată – nu poate fi asimilat autorităţilor administraţiei publice la care face referire O.U.G. nr. 27/2003.

Deşi nu s-a pronunţat în mod explicit asupra cererii de „constatare a confirmării tacite”, din considerentele hotărârii rezultă fără echivoc că prima instanţă a apreciat că procedura aleasă de reclamant este  improprie realizării dreptului pretins.

În atare condiţii, constatarea inaplicabilităţii procedurii urmate de reclamantă, în raportul juridic dedus judecăţii, nu mai permitea primei instanţe să cerceteze şi să soluţioneze cererea subsecventă acţiunii principale, întrucât recunoaşterea obligaţiei de eliberare a actului solicitat nu putea fi decât urmarea legală a constatării aprobării tacite, având în vedere că art. 3 lit. b din O.U.G. nr. 27/2004 defineşte această procedură ca fiind „procedura prin care autorizaţia este considerată acordată dacă autoritatea administraţiei publice nu răspunde solicitantului în termenul prevăzut de lege pentru emiterea respectivei autorizaţii”.

Obligând pârâtul să emită confirmarea necesară pentru schimbarea sediului profesional, fără să fi constatat incidenţa procedurii aprobării tacite, aleasă de reclamantă prima instanţă nu numai că a acceptat mixajul făcut de reclamantă între două proceduri judiciare total diferite, respectiv între cea consacrată de O.U.G. nr. 27/2003, şi cea prevăzută de Legea nr.554/2004,  dar a şi schimbat, în mod nepermis, natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al obiectului actului de investire, în care cererea de obligare la emiterea actului vizat este înţeleasă şi solicitată ca fiind urmarea directă, imediată şi legală, a cererii având ca obiect „constatarea confirmării tacite”, lucru care din punct de vedere al Codului de procedură civilă nu poate fi acceptat,  instanţa neputându-se substitui părţilor şi corecta din oficiu, impreciziunile sau imperfecţiunile conceptuale ale actului de sesizare.

Din moment ce era  neîndoielnic că s-a ales calea procedurii consacrate de O.U.G. nr. 27/2003 şi atâta timp cât s-a constatat că aceasta nu putea fi acceptată în raportul născut între reclamantă şi pârât, prima instanţă era obligată să respingă acţiunea în interesul ei, pentru că nu a fost investită să cerceteze legalitatea refuzului pârâtului de a soluţiona cererea, ci i s-a cerut doar să constate că, prin faptul nerezolvării cererii, aceasta se consideră aprobată tacit.

Dacă s-a ocupat de verificarea temeiniciei motivelor pentru care cererea nu a fost soluţionată, prima instanţă ar fi trebuit să sesizeze că reclamanta a solicitat Curţii de apel Iaşi să dispună „certificarea înregistrării schimbării sediului biroului notarial” prin actul nr. 39 din 5 februarie 2007, la doar zece zile de la data la care, prin adresa nr. 28 din 26 ianuarie 2007, solicitase Camerei Notarilor Publici Iaşi să-i acorde regulamentara  confirmare, fără să fi notificat, în mod explicit, intenţia de schimbare a sediului, prin cererea respectivă solicitându-se punctul de vedere cu privire la faptul că spaţiul situat în Iaşi, str. Sf. L. nr. 4, bloc „P.C.”, demisol, este corespunzător desfăşurării activităţii biroului notarial şi conservării arhivei în bune condiţii”, şi fără să se fi făcut dovada „înştiinţării prealabile a notarului ce funcţionează în biroul deschis iniţial”.

Faptul că, prin hotărârea nr. 5 din 2 iunie 2006, s-a decis eliminarea tezei înserate la art. 28 alin. 1 lit. j) din Codul deontologic al Notarilor Publici, referitoare la interzicerea deschiderii de birouri notariale în acelaşi imobil sau la o distanţă de minim 500 m unul de altul”, nu a afectat celelalte prevederi referitoare la concurenţa neprincipială astfel că, atâta timp cât nu s-a cerut verificarea legalităţii refuzului şi cât nu s-au cercetat şi celelalte cerinţe ale menţionatului cod, prima instanţă nu avea temeiuri de fapt şi de drept care să-i permită să concluzioneze că tăcerea pârâtului a fost nejustificată şi să procedeze, pe această bază, la obligarea lui la emiterea actului solicitat, simpla tăcere administrativă neconducând, de drept, într-un asemenea caz, la recunoaşterea dreptului.

Ca atare, constatând că s-a făcut o greşită aplicare a legii şi că admiterea acţiunii este urmarea schimbării din oficiu a naturii cererii şi temeiurilor sale de drept, fără să se verificat pe deplin legalitatea refuzului celui chemat în judecată, prin prisma ansamblului normelor înserată în Codul deontologic al Notarilor Publici, Curtea, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, a admis recursul pârâtului, a modificat în tot hotărârea atacată şi, în fond, a respins acţiunea, având în vedere că cererea de obligare a pârâtului la emiterea actului administrativ vizat nu poate subzista, în cauza de faţă, aprecierii ca inadmisibilă a cererii având  ca obiect „constatarea  confirmării tacite a Colegiului Director cu privire la faptul că spaţiul este corespunzător desfăşurării activităţii specifice”, reclamanta rămânând singură răspunzătoare de toate consecinţele ce decurg din alegerea unei căi improprii pentru realizarea pretinsului drept.