Calitate procesuală pasivă. Efete juridice ale dispoziţiei prin care primarul înaintează notificarea prefecturii, pentru acordarea de despăgubiri. Proba dreptului de proprietat

Prin acţiunea înregistrată la data de 4 decembrie 2007, astfel cum a fost precizată, reclamantul G.L.I. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii PRIMĂRIA MUNICIPIULUI CRAIOVA  -  PRIN PRIMAR, PRIMARUL MUN. CRAIOVA, D.S.R., C.L. anularea dispoziţiilor nr. 22881/2007, 5921/2005 şi 708/2006 emise de PRIMĂRIA MUNICIPIULUI CRAIOVA şi menţinerea dispoziţiei nr. 6520/2002.

În motivare a arătat că prin dispoziţia nr. 6520/2002 s-a dispus înaintarea către Prefectura Dolj a notificării sale formulate în temeiul legii 10/2001,  modalitate de acordare a măsurilor reparatorii acceptată de reclamant.  Ulterior, prin dispoziţia 22881/13.11.2007 s-a respins notificarea sa, deşi  prima  dispoziţie intrase în circuitul civil şi nu îi pot înceta efectele întrucât nu fusese până în prezent anulată printr-o hotărâre judecătorească. A considerat că are calitatea de persoană îndreptăţită cât timp a prezentat actul de proprietate al autorilor săi şi actele sale de stare civilă.

Intimatele D.S.R., C.L. au depus întâmpinare prin care solicită respingerea acţiunii. Au arătat în esenţă că la momentul naţionalizării, imobilul a aparţinut autorului lor, C.V. şi că, prin Dispoziţiile 5921/2005 şi 708/2006 li s-au acordat măsuri reparatorii pentru imobilul construcţie iar terenul le-a fost restituit în natură. Au arătat că nu recunosc semnătura autorului lor pe actul sub semnătură privată invocat de reclamant şi nu au cunoştinţă despre acest act.

La termenul de judecată din data de 09 aprilie 2008, instanţa a dispus disjungerea capătului nr. 2 din acţiune privind  anularea dispoziţiilor Primarului cu nr. 5921/2005 şi 708/2006 şi formarea unui nou dosar, având acest obiect.

Prin sentinţa civilă 244 din 17 septembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Dolj  s-a admis acţiunea astfel cum a fost precizată , s-a dispus anularea dispoziţiei nr. 22881/13.11.2007 emisă de Primăria Mun. Craiova.

 S-au menţinut efectele Dispoziţiei Primarului Mun. Craiova cu nr. 6520/14.08.2002.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul  a reţinut că prin Dispoziţia nr. 6520/14.08.2002, Primarul Municipiului Craiova a constatat că petentul este persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii, prin echivalent sub forma despăgubirilor băneşti - eventual titluri de valoare -, la valoarea estimată de petiţionar, pentru imobilul situat în Craiova, str. CM K. nr. 8, notificat sub nr.  390/N/2002.

La 13.11.2007, Primarul Municipiului Craiova, având în vedere aceeaşi notificare, a respins cererea de restituire a imobilului situat în Craiova, str. CM K.nr. 8, cu motivarea că petentul nu a făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, pronunţând în acest sens dispoziţia nr. 22881/13.11.2007. A mai constatat că imobilul a fost restituit numitelor D.S.R., C.L.prin emiterea dispoziţiilor nr. 5921/2005 şi 708/2006, în calitate de moştenitoare ale autorului lor, C.V..

 S-a apreciat că prima dispoziţie, prin care se atestă reclamantului calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii conform Legii 10/2001, a intrat în circuitul civil şi nu mai putea fi revocată de autoritatea publică emitentă iar prin emiterea celei de a doua  dispoziţii s-a încălcat în mod grav principiul irevocabilităţii actelor administrative intrate în circuitul civil şi principiul stabilităţii raporturilor juridice.

Tribunalul a apreciat că petentul a făcut  dovada calităţii de persoană îndreptăţită prin actul de vânzare cumpărare încheiat în data de 10.04.1950 prin care autorul petentului a dobândit imobilul în discuţie de la numitul C. V., iar în raport de disp. art. 23.1 din normele metodologice ale lg. nr. 10/2001, prin acte doveditoare se înţelege şi actul sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 .

Împotriva acestei decizii au declarat apel  primăria  şi Primarul Mun. Craiova şi pârâtele D.S.R. şi C. L.

În motivarea apelului declarat de primărie, prin primar s-a susţinut că la data emiterii dispoziţiei 22881/2007 au încetat efectele dispoziţiei 6520/2002, care a fost emisă în temeiul art. 36 alin. 2 din Legea 10/2001 iar la data respectivă instituţia competentă să analizeze cererea era prefectura. S-a criticat soluţia instanţei referitoare la atestarea calităţii de persoană îndreptăţită a reclamantului prin dispoziţia iniţială,  arătând că primăria nu a analizat în fond cererea de notificare şi actele depuse de reclamant, nu a hotărât dacă are calitatea de persoană îndreptăţită  şi nici dacă are dreptul la acordarea de despăgubiri. S-a concluzionat că prima instanţă a interpretat greşit dispoziţia 6520/2002,  prin care, de fapt, s-a predat dosarul prefecturii, caz în care nu s-a încălcat principiul irevocabilităţii  actelor juridice.

S-a arătat că după  modificarea legii 10/2001, competenţa de soluţionare a  notificărilor inclusiv pentru cererile de acordare de despăgubiri a revenit primăriei, care, în exercitarea acestei atribuţii, a emis cea de a doua dispoziţie.

A apreciat că reclamantul nu este persoană îndreptăţită deoarece a invocat în favoarea sa doar un act  sub semnătură privată, care nu se coroborează cu alte înscrisuri, astfel că dispoziţiile art. 23.1 lit. a din Normele metodologice nu  au fost analizate în integralitate. Autorul pârâtelor figura în toate evidenţele ca fiind proprietarul imobilului,  aşa încât imobilul a fost restituit celor care au făcut dovada de proprietari.

În finalul motivelor de apel s-a arătat că prin menţinerea dispoziţiei 6520/2002 s-ar ajunge la acordarea unei duble despăgubiri pentru acelaşi imobil, iar dispoziţia nu ar putea fi executată deoarece prefectura nu are competenţa de a acorda măsurile reparatorii, ci ANRP prin Comisia Centrală.

Prin declaraţia autentificată sub nr.  2337/2 decembrie 2008 de BNP Oprea A.R.  apelantele pârâte D.S.R. şi C.L.au arătat că înţeleg să renunţe la  apelul formulat împotriva sentinţei tribunalului, astfel că potrivit art. 246 c.p.c. se va lua act de renunţarea acestora la judecarea apelului.

La data de 15 ianuarie 2009 reclamantul intimat a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului.

Instanţa de apel, din oficiu, a pus în discuţie calitatea procesuală pasivă a pârâtelor D.S.R. şi C.L., apreciind că acestea nu au calitate procesuală în cauză. Contestaţia formulată de reclamant este întemeiată pe dispoziţiile art. 26 alin. 3 din legea 10/2001,  iar cadrul procesual este determinat de lege sub aspectul persoanelor chemate în judecată. Un astfel de litigiu  are loc între persoana care a formulat notificare şi unitatea care a emis dispoziţia ce se contestă, situaţie în care terţii care nu au raporturi juridice stabilite prin dispoziţie nu pot fi părţi în contestaţie.

Citarea pârâtelor D. şi C. în dosar s-a justificat iniţial, pentru că prin acţiunea introductivă s-a solicitat şi constatarea nulităţii dispoziţiilor ce au fost emise de primar pentru acestea. După disjungerea acţiunii şi formarea unui alt dosar având ca obiect constatarea nulităţii dispoziţiilor 5921/2005 şi 708/2006, tribunalul a rămas investit cu contestaţia împotriva dispoziţiei emisă reclamantului, caz în care terţii faţă de această dispoziţie nu mai aveau calitate procesuală pasivă. Chiar dacă  în dispoziţia atacată se face vorbire despre cele două pârâte, nu li se conferă calitate procesuală  deoarece referirea respectivă constituie parte a motivării respingerii cererii reclamantului, primăria arătând că pentru acelaşi imobil s-au acordat măsuri reparatorii altor persoane.

Deşi există interesul reclamantului de a fi soluţionată acţiunea sa în contradictoriu cu pârâtele, ca şi interesul acestora de a  cunoaşte stadiul litigiului de faţă, nu trebuie confundată acest tip de interes cu calitatea procesuală pasivă, care presupune identitatea între pârât şi persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii, ori persoana care  a încălcat drepturile ce se cer a fi protejate.

Apelul declarat de primărie şi primar este fondat pentru următoarele considerente.

Prima parte a criticii din apel, referitoare la  efectele dispoziţiei 6520/2002, este  apreciată ca fiind fondată.

Starea de fapt şi conţinutul dispoziţiilor emise de primărie au fost greşit reţinute de tribunal.

Prin dispoziţia 6520/14.08.2002, primăria a înaintat dosarul cu notificarea către prefectură cu propunerea de acordare a despăgubirilor băneşti, fără a face aprecieri asupra  altor elemente ale notificării ce-i fusese înaintată.

La data când a fost emisă dispoziţia 6520/14.08.2002, era în vigoare legea 10/2001 în forma sa publicată în Monitorul Oficial 497/10.07.2002,  astfel că legalitatea dispoziţiei trebuie raportată la dispoziţiile în vigoare la data emiterii.

Potrivit art. 21 din lege, persoana îndreptăţită  trebuia să notifice unitatea deţinătoare  a imobilului, solicitând restituirea în natură.  Art. 23 obliga unitatea deţinătoare să se pronunţe asupra cererii de restituire în natură, iar potrivit art. 24, dacă restituirea în natură nu era posibilă , aceasta  trebuia să facă o ofertă de restituire prin echivalent.

Art. 36 alin. 2 din legea 10/2001 ( în forma în vigoare în luna august 2002) stabilea că notificările prin care se solicita acordarea de despăgubiri se adresau prefecturilor, iar alineatul 3 al aceluiaşi articol  dispunea că dacă persoana îndreptăţită a solicitat restituirea în natură dar nu a fost aprobată, unitatea deţinătoare sau primăria trebuia să trimită decizia privind oferta de acordare a despăgubirilor băneşti prefecturilor.

Din analiza celor două texte rezultă că  ele porneau de la situaţii premisă diferite. Dacă prin notificare se solicitau direct despăgubiri băneşti, competenţa de a soluţiona notificarea aparţinea prefecturilor, care urmau a stabili  nu numai cuantumul despăgubirilor, ci şi dacă solicitantul era persoană îndreptăţită.

În cea de a doua ipoteză, dacă se solicita restituirea în natură, unitatea deţinătoare sau primăria stabileau calitatea de persoană îndreptăţită şi, în cazul în care condiţiile cerute de art. 2-4 din lege erau îndeplinite, înaintau cererea şi întregul dosar prefecturii.

În speţă, este incidentă situaţia reglementată prin art. 36 alin 1, deoarece prin notificarea 3390/2002 reclamantul a arătat că solicită acordarea de despăgubiri băneşti, deoarece „terenul este ocupat de construcţii publice”. În cuprinsul notificării s-a solicitat expres înaintarea dosarului către prefectură.

Din  modul în care a fost redactată dispoziţia 6520/2002 este evident că şi primăria a apreciat că se află în situaţia descrisă mai sus, deoarece nu a făcut nicio referire la admiterea notificării, la calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită, ci a înaintat dosarul prefecturii cu propunerea de acordare a despăgubirilor băneşti. Între primărie şi reclamant nu s-a stabilit vreun raport juridic,  primăria nu a soluţionat pe fond notificarea, ci s-a dezinvestit, în condiţiile art. 36 alin 1 din legea 10/2001.

După modificarea legii 10/2001 şi abrogarea art.  36 prin Titlul VII din legea 247/2005, primăria  a devenit competentă să soluţioneze pe fond notificările prin care s-au solicitat despăgubiri băneşti, dacă acestea nu au fost analizate de prefectură, căreia legea, în noua sa redactare, nu i-a mai stabilit vreo competenţă în materie. În atare condiţii, în mod legal şi pentru prima oară primăria s-a considerat competentă să  soluţioneze notificarea, fiind emisă dispoziţia 22881/2007.

Menţiunea din  respectiva dispoziţie în sensul că  îşi încetează efectele Dispoziţia 6520/2002 nu are relevanţă sub aspectul analizat, deoarece singurul efect legal produs de dispoziţia ce şi-a încetat efectele este acela de a constata că solicitarea reclamantului de a primi despăgubiri băneşti urmează a fi analizată de prefectură.

Având în vedere aceste argumente, se apreciază că prima instanţă a făcut o aplicare greşită a  principiului irevocabilităţii actelor, deoarece primăria nu a revocat prima sa dispoziţie, pronunţându-se pentru prima oară asupra fondului cererii  adresate de reclamant prin Dispoziţia 22881/2007.

Prin emiterea acestei dispoziţii nu s-a încălcat nici principiul stabilităţii raporturilor juridice, deoarece singurul raport juridic creat prin dispoziţia din anul 2002 a fost dreptul reclamantului de  a i se analiza notificarea de către prefectură, instituţie competentă cu soluţionarea fondului cererii, potrivit legii în vigoare la data respectivă.

Deşi tribunalul a avut ca principal argument pentru admiterea contestaţiei nelegalitatea dispoziţiei emise în 2007 ca urmare a încălcării principiului irevocabilităţii actelor şi a principiului stabilităţii raporturilor juridice, s-a făcut şi o analiză a fondului cauzei, respectiv a calităţii reclamantului de persoană îndreptăţită, astfel că nu se impune aplicarea în apel a dispoziţiilor art. 297 alin. 1 c.p.c.

Tribunalul a  considerat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 23.1 din HG 250/2007 şi ale art. 24 din Legea 10/2001, însă a făcut o analiză trunchiată  a textelor legale.

Astfel, potrivit art. 3 şi art. 4 alin. 2 din legea 10/2001 beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de lege foştii proprietari ai imobilelor preluate de stat sau moştenitorii acestora.

Dreptul de proprietate, potrivit dreptului comun, se dovedeşte cu acte translative de proprietate însă, pentru a facilita sistemul probator în  cadrul legii 10/2001, art. 23.1 din HG 250/2007 stabileşte că dovada dreptului de proprietate se poate face şi cu înscrisuri sub semnătură privată încheiate anterior intrării în vigoare a Decretului 221/6.09.1950 şi în măsura în care acestea se coroborează cu alte înscrisuri. Aşadar, legea specială cere ca, atunci când dovada dreptului de proprietate se face cu acte sub semnătură privată, să fie îndeplinite cumulativ două condiţii : actul să fie încheiat înainte de 6.09.1950 şi actul să fie coroborat şi cu alte înscrisuri. Folosirea în text a  conjuncţiei „şi” impune existenţa cumulativă a condiţiilor.

Reclamantul pretinde că autorul său a încheiat cu C.V. un act sub semnătură privată la data de 10.04.1950. Acest act nu a dus la transmiterea dreptului de proprietate deoarece regimul juridic instituit  de art. 475 , 971 şi 1295 c.civ. privind dobândirea dreptului de proprietate prin efectul consimţământului părţilor a fost modificat, în perioada 1947-1950 fiind adoptate succesiv mai multe acte normative care au instituit un control administrativ prealabil al înstrăinării terenurilor şi s-a impus condiţia formei autentice a actului de înstrăinare.  Reclamantul nu însoţeşte actul său de nicio  altă dovadă ( înscris) ceea  ce înseamnă că nu se poate prevala de dispoziţia favorabilă a art. 23.1 din HG  250/2001. Actul sub semnătură privată nu a fost transcris la grefa instanţei, aşa cum se obişnuia la vremea încheierii lui, nu a fost urmat de plata vreunor impozite de către cumpărător, nu a  fost urmat de mutarea cumpărătorului în locuinţa cumpărată, dovadă că la data naţionalizării cumpărătorul nu a fost găsit în locuinţă şi nu s-a consemnat acest aspect în procesul verbal încheiat.

Ca urmare, constatând că actul sub semnătură privată nu constituia un act translativ de proprietate şi că dispoziţiile art. 23.1 din HG 250/2007 nu pot fi incidente pentru că nu reclamantul nu  a completat cu alte înscrisuri dovada proprietăţii sale,  în mod corect autoritatea administrativă a reţinut că reclamantul nu face dovada de persoană îndreptăţită potrivit legii 10/2001, dispoziţia atacată  fiind legală.

Se are în vedere faptul că pentru acelaşi imobil au formulat notificare şi moştenitorii fostului vânzător, cărora o parte din teren li s-a restituit în natură.

Potrivit art. 296 c.p.c, apreciind că tribunalul a  soluţionata cauza cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale, se va admite apelul, se va schimba sentinţa în sensul că se va respinge contestaţia.

1

Domenii speta

Spete similare