Acţiune în revendicarea unui imobil ce a făcut obiectul Legii nr. 18/1991. Aplicarea principiilor electa una via non datur recursus ad alteram şi specialia generalibus derogant. Condiţiile comparaţiei de titluri.

Acţiune în revendicarea unui imobil ce a făcut obiectul Legii nr. 18/1991. Aplicarea principiilor electa una via non datur recursus ad alteram şi specialia generalibus derogant. Condiţiile comparaţiei de titluri.

Raportul între legea specială şi dreptul comun a fost tranşat de către instanţa supremă prin mai multe decizii în interesul legii în sensul că, în principiu, nu există posibilitatea de a opta între legea specială şi dreptul comun în materia revendicării, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.

Secţia I civilă – Decizia civilă nr. 85/23.02.2012

Prin acţiunea înregistrată sub dosar nr. 3501/320/2007 al Judecătoriei Târgu – Mureş, reclamanţii TE şi TJ în contradictoriu cu Municipiul TM, prin primar au solicitat ca prin hotărâre judecătorească: să se constate ocuparea abuzivă din dispoziţia intimatului a terenului situat în T.M., str. C, nr. 33, în suprafaţă de 255,85 mp; să se dispună obligarea intimatului la recunoaşterea dreptului reclamanţilor de proprietate cu privire la suprafaţa de 255,85 mp teren intravilan situat în TM, str. C, nr. 33, intabulat în CF nr. 2896 T.M., nr. top. 596/2 şi 596/1/1 şi la predarea în deplină posesiune a acestuia.

Pârâtul Municipiul TM a formulat cerere reconvenţională în contradictoriu cu reclamanţii pârâţi reconvenţionali TE şi TJ şi cu pârâţii reconvenţionali NE, KJ, MB, ME, KE, KKI, TA, KA, HM-I solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se dispună constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 193/7.02. 2007 a BNP NG, în baza căruia reclamanţii TE şi TI au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului-teren în suprafaţă de 255,85 mp, pentru lipsa obiectului contractului şi, implicit, a cauzei obligaţiei cumpărătorului.

Prin acţiunea civilă înregistrată sub dosar 8659/176/2009 al Judecătoriei Alba Iulia (disjunsă iniţial din dosarul 2422/176/2009), reclamanţii MB, KI, ME, KA, KJ, HMI, NE, KE şi TA în contradictoriu cu pârâtul Municipiul TM au solicitat obligarea acestuia din urmă să lase în deplină proprietate reclamanţilor şi posesie imobilul în suprafaţă totală de 935,15 mp situat administrativ în municipiul T.M., str. C, nr. 33, jud. Mureş, înscris în CF 2896 cu nr. top. 596/2 şi 596/1/1.

Prin sentinţa civilă nr. 719/2010 pronunţată de Judecătoria  Alba Iulia a fost admisă acţiunea civilă formulată de reclamanţii TE şi TJ în contradictoriu cu pârâtul Municipiul TM şi, în consecinţă a fost obligat pârâtul să recunoască reclamanţilor dreptul de proprietate cu privire la suprafaţa de 255 mp, teren intravilan situat în T.M., str. C, nr. 33, jud. Mureş ce face parte din CF 2896 T.M. cu nr. top. 596/2 şi nr. top. 596/1/1 şi să predea acest imobil în deplină posesiune reclamanţilor. A fost respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâtul reclamant reconvenţional Municipiul T.M. A fost respinsă acţiunea civilă conexă (dosar nr. 8659/176/2009 al Judecătoriei Alba Iulia), formulată de reclamanţii MB, KI, ME, KA, KJ, HMI, NE, KE şi TA în contradictoriu cu pârâtul Municipiul TM, prin primar.

Împotriva hotărârii instanţei de fond au declarat recurs (calificat apel) reclamanţii NE, KJ, MB, ME, KE, KKJ, TA, KA, HMI solicitând admiterea recursului şi modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii cererii reconvenţionale conexe prin care au solicitat obligarea pârâtului Municipiul TM să le lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 935,15 mp, situat în Municipiul T.M., str. C, nr. 33, jud. Mureş, înscris în CF 2896 T.M, nr. cadastral 596/2, 596/1/1.

Prin decizia civilă nr.100/A/2011 Tribunalul Alba a respins apelul  declarat de reclamanţii NE, KJ, MB, ME, KE, KKJ, TA, KA, HMI.

Pentru  a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut şi motivat următoarele:

În cauză reclamanţii apelanţi au promovat o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, prin care au solicitat obligarea pârâtului să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul în suprafaţă de 935,15 mp, înscris în CF 2896, nr. top 596/1, 596/1/1, situat administrativ în T.M, str. C, nr. 33.

Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată indicat de apelanţi vizează dispoziţiile art. 480 C. civil şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (cu privire la garantarea dreptului de proprietate).

Legiuitorul român a adoptat un act normativ special, Legea nr. 18/1991, care instituie o procedură administrativă, prealabilă şi obligatorie pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, procedură care se finalizează prin emiterea unui titlu de proprietate sau printr-o hotărâre a comisiei locale sau a comisiei judeţene, care poate fi atacată în instanţă.

Legea nr. 18/1991 a înţeles să reglementeze toate situaţiile juridice în legătură cu regimul juridic al terenurilor, astfel că după anul 1991, persoanele îndreptăţite la retrocedarea în natură sau prin echivalent au fost obligate să se conformeze condiţiilor, procedurii şi termenelor stabilite prin acest act normativ sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii sau în echivalent.

În acest sens, instanţa a reţinut că raportul între legea specială şi dreptul comun a fost tranşat de către instanţa supremă prin mai multe decizii în interesul legii (pe deplin aplicabile în speţă) în sensul că, în principiu, nu există posibilitatea de a opta între legea specială şi dreptul comun în materia revendicării căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.

Aşadar, existenţa Legii nr. 18/1991, derogatorie de la dreptul comun, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.

Cu toate acestea, nu se poate aprecia că existenţa legii speciale exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acţiune se prevalează de un bun în sensul normei europene şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual" nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât s-a constatat în speţă, că reclamanţii nu au un drept la restituire care să-i îndreptăţească la redobândirea posesie.

Faţă de aceste considerente s-a constatat că reclamaţii nu au un drept la restituirea în natură, astfel cum pretind pe calea acţiunii în revendicare, ci au un drept de creanţă (dreptul la despăgubiri) stabilit în procedura Legii nr.18/1991, de natură să excludă incidenţa dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acţiunii în revendicare (electa una via non datur recursus ad alteram).

În plus, s-a constatat, astfel cum s-a menţionat anterior, că aceştia au ales să-şi valorifice prerogativele ce decurg din calitatea lor de succesori ai foştilor proprietari ai imobilului în litigiu pe calea reglementată de Legea nr.18/1991.

Astfel, urmarea cererilor formulate în procedura administrativă, acestora le-au fost acordate despăgubiri.

Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs reclamanţii.

În expunerea criticilor, se arată în esenţă următoarele:

Hotărârea atacată  este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea greşită a legii. În cauză nu  au fost respectate prevederile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la CEDO care prevăd că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru  cauză de utilitate publică. Dispoziţiile legilor speciale pe care este motivată soluţia încalcă CEDO. În cauză, instanţa este investită cu compararea celor două titluri de proprietate de care se pot prevala părţile litigante. Recurenţii susţin că sunt moştenitorii proprietarilor tabulari ai imobilului în litigiu ce a fost expropriat de Statul Român în baza Decretului nr. 235/1988, în suprafaţă de 935,15 mp. Respingerea ca inadmisibilă a cererii în revendicare încalcă directivele trasate de CEDO în această materie prin pronunţarea Hotărârilor Finkbert contra României şi Drăghici contra României, prin care s-a atestat că Fondul Proprietatea nu funcţionează. De asemenea se încalcă dreptul la acces la o instanţă prevăzut de art. 6 din Convenţie. Faptul că părţile interesate au  la dispoziţie căi alternative prevăzute de legea specială nu  satisface exigenţele art. 6 al. 1.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate Curtea a constatat recursul nefondat, pentru următoarele:

Corect şi just argumentat în drept s-a respins cererea conexă formulată de către reclamanţi, de revendicare a imobilului în litigiu, în suprafaţă de 935,15 mp, întemeiată  pe dispoziţiile art. 480 din Codul civil şi art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care reclamanţii nu contestă aplicabilitatea Legii nr. 18/1991  - şi au iniţiat procedura prevăzută de această lege specială şi au contestat în instanţă propunerile Comisiei Locale de acordare de despăgubiri.

Conform jurisprudenţei CEDO, natura de bun actual a cunoscut nuanţări, în funcţie de circumstanţele particulare ale fiecărei cauze.

CEDO a statuat că nu pot fi considerate „bun” în sensul articolului menţionat, speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanţă condiţională care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei, spre exemplul Cauza Penţia şi Penţia împotriva României.

Odată cu hotărârea – pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi dată împotriva României, CEDO a analizat din nou noţiunile de „bun actual” şi „valoare patrimonială” şi a statuat că existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricăror dubii dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Astfel, conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa CEDO pentru  protecţia oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, bunul actual presupune existenţa unei decizii administrative sau  judecătoreşti definitive prin care să se recunoască dreptul de proprietate.

La momentul sesizării instanţei de judecată, cu prezenta acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, reclamanţii nu au un bun actual, pentru  că nu există o decizie administrativă sau judecătorească definitivă care să le recunoască direct sau  indirect dreptul de proprietate.

Recurenţii au iniţiat procedura administrativă în conformitate cu prevederile Legii nr. 18/1991 prin care au cerut să beneficieze de măsuri reparatorii, sub forma restituirii în natură sau prin echivalent, pentru  bunul expropriat de către stat înainte ca România să ratifice Convenţia, procedura administrativă astfel declanşată fiind supusă controlului judecătoresc.

În speţă, reclamanţii nu au făcut dovada unei hotărâri definitive şi executorii prin care să le fie recunoscută calitatea de proprietari ai imobilului în litigiu, deci nu se pot prevala de existenţa în patrimoniul lor a unui „bun actual” sau interes patrimonial în legătură cu imobilul revendicat şi prin urmare, acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun şi pe CEDO este de neprimit.

Susţinerile recurenţilor privitoare la art. 6 alin. 1 din CEDO sunt cu  evidenţă de neprimit.

Corect a reţinut instanţa de apel că aplicarea principiului specialis generalibus derogant nu  încalcă art. 6 din Convenţie.

În recenta cauză Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (paragraful 115) s-a subliniat de instanţa europeană că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de CEDO, ale dreptului de acces la o instanţă.

Or, Legea nr. 18/1991 reglementează toate situaţiile juridice în legătură cu regimul juridic al terenurilor şi privitoare la procedura administrativă de urmat şi care de altfel, reclamanţii au înţeles să uzeze.

Prin urmare, reclamanţii nu pot solicita instanţei, aplicarea normelor dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ. astfel s-ar încălca principiul specilia generalibus derogant.

Astfel, mecanismul instituit prin Legea nr. 18/1991, respectiv art. II alin. 3 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, potrivit cărora „despăgubirile acordate în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificări şi completări ulterioare, a Legii nr. 1/2000 vor urma procedura şi se va supune dispoziţiilor privind acordarea despăgubirilor din această lege, nu relevă o încălcare a dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 din Convenţie, deoarece accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil este asigurat, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de Legea nr. 18/1991, deci în condiţiile şi prin căile prevăzute de legea specială.

Prin urmare, Curtea a constatat că instanţa de apel a dat o interpretare corectă dispoziţiilor legale incidente şi a stabilit în mod legal, în acord cu principiul specialis generalibus derogant, că dispoziţiile Legii nr. 18/1991 în concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparaţie nu mai există posibilitatea unei  opţiuni între a urma procedura Legii nr. 18/1991 şi a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv promovarea unei acţiuni întemeiată  pe Codul civil.

Susţinerile recurenţilor referitoare la comparaţia titlurilor nu poate fi  primită, pe de o parte pentru  cele ce preced, iar pe de altă parte, pentru  următoarele:

Reclamanţii din prezenta acţiune, invocând în drept prevederile art. 480 C. civ, trebuie să dovedească calitatea de proprietar a lor şi a antecesorilor lor, la data introducerii acţiunii, or aceştia nu au putut face această dovadă întrucât antecesorii săi au  pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin decretul de expropriere din 1988.

Deşi chiar dacă reclamanţii au dovedit calitatea de succesibili ai foştilor proprietari de carte funciară ei nu pot moşteni decât ceea ce era în patrimoniul defuncţilor la data decesului, iar imobilul în litigiu nu putea fi transmis prin moştenire atâta timp cât au fost trecute în proprietatea Statului Român în anul 1987 şi nu  se mai află în patrimoniul foştilor proprietari de carte funciară, la data decesului.

Mai  mult, Curtea reţine că nu este legală o comparaţie a titlurilor invocate de către recurenţi.

Astfel, proprietarul actual, întabulat în cartea funciară al imobilului în litigiu este pârâtul. Acţiunea în revendicare este acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar. În sistemul de publicitate prin cărţi funciare, proprietar este cel întabulat în cartea funciară iar dreptul de proprietate se dovedeşte cu înscrierea în cartea funciară. Potrivit dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 7/1996, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în condiţiile acestei legi, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul care este în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună credinţă, cât timp nu se dovedeşte contrariul. Şi dispoziţiile art. 32 şi 33 din DL 115/1938 instituie principiul forţei probatorii a înscrierii în cartea funciară. În speţă, nu s-a făcut dovada că decretul de expropriere ar fi fost nelegal, nicio instanţă de judecată nu

a anulat acest titlu al statului, constatând ca fiind legal întabulat în cartea funciară.

Pentru motivele expuse, Curtea a constatat că acţiunea conexă a reclamanţilor nu putea fi admisă, aşa cum au stabilit şi  instanţele de fond, care au interpretat şi aplicat corect legea iar motivele de recurs invocate nu sunt incidente în speţă.

Domenii speta

Spete similare