Pensie de serviciu. Recalculare.

Decizie 159 din 19.01.2012


Pensie de serviciu. Recalculare.

- Legea nr.119/2010: art.1 lit: a)-h);

- Constituţia României:art.14,16, 44

- Protocolul nr.1 adiţional la CEDO: art.1

-Decizia  nr.29/12.12.2011 a Î.C.C.J

Prin adoptarea şi aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 119/2010 pensiile speciale au devenit pensii în înţelesul Legii nr. 19/2000, iar titularii de pensii speciale au devenit titulari de pensii de asigurări sociale de stat, cu consecinţa diminuării cuantumului pensiei până la limita corespunzătoare unui beneficiu contributiv, statul suprimând achitarea părţii necontributive (suportată până atunci de la bugetul de stat), această lege reprezintă o "ingerinţă" din perspectiva respectării dreptului de proprietate al reclamanţilor, în raport cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Pentru ca ingerinţa să nu conducă la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ea trebuie să fie legală, să urmărească un scop legitim şi să respecte un rezonabil raport de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit a fi realizat.

Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale - Decizie civilă nr. 159/19 ianuarie  2012.

 Prin contestaţia înregistrată la Tribunalul Sibiu sub dosar nr. 4494/85/2010, contestatorul C.I. a chemat-o în judecată pe intimata C.J.P. Sibiu, solicitând anularea deciziei de pensionare nr.139516 emisă de intimată la 1.09.2010.

În motivarea contestaţiei sale contestatorul arată că, decizia atacată este nelegală contravenind atât prevederilor art. 15 din Constituţia României cât şi prevederilor art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO.

Arată că decizia contestată afectează drepturi patrimoniale stabilite anterior. Intrarea în vigoare a dispoziţiilor Legii nr.119/2010 care impune anularea pensiilor de serviciu pentru persoanele care au făcut parte din personalul auxiliar în sistemul de justiţie, nu poate afecta drepturile la pensie deja stabilite. Este perfect adevărat că norma juridică nouă nu afectează pensia pentru lunile scurse anterior intrării sale în vigoare, urmând să afecteze pensia începând cu luna septembrie 2010, însă acest fapt nu se datorează faptului că legea nu are caracter retroactiv, ci a însăşi naturii obligaţiei pe care şi-a asumat-o prin art. 68 din Legea nr.567/2004. Pensia specială este o prestaţie periodică, lunară, pe care statul s-a angajat să o plătească foştilor angajaţi în serviciile auxiliare din justiţie, nu o sumă stabilită lunar prin acte normative diferite. Obligaţia statului este unică, cu executare periodică, nu o sumă de obligaţii care pot fi modificate de la lună la lună. Potrivit dispoziţiilor Legii 567/2004, persoanele pensionate au dreptul de a primi lunar o indemnizaţie de 80% din salariul avut. O normă care intervine ulterior şi modifică acest cuantum este, în mod inevitabil, o normă care se aplică retroactiv, modificând o valoare care era deja stabilită.

Or, orice normă juridică care se aplică retroactiv, contravine dispoziţiilor art. 15 din Constituţie, care interzice retroactivitatea normelor juridice.

Din deciziile nr.57/2006 şi 120/2007 ale Curţii Constituţionale, rezultă că, o normă care să conducă la reducerea pensiilor, este în vădită contradicţie cu Constituţia română, astfel încât se impune anularea acesteia.

Faptul că prin decizia nr.873/2010 Curtea Constituţională a respins obiecţia de neconstituţionalitate a Legii nr.119/2010 nu poate conduce la o altă concluzie. În primul rând, trebuie subliniat că, potrivit art. 147 din Constituţie, numai deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi, produc efecte în plan juridic. O decizie prin care se constată constituţionalitatea unei norme juridice nu produce nici un efect.

Pe de altă parte, în aceeaşi zi şi în aceeaşi decizie, judecătorii Curţii Constituţionale au decis că reducerea pensiilor magistraţilor prin anularea pensiei speciale a acestora, este neconstituţională.

De asemenea, decizia contestată contravine şi dispoziţiilor art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO care se aplică cu prioritate faţă de orice altă dispoziţie de drept comun în temeiul art.20 alin.2 din Constituţie, întrucât îi impune o privare de proprietate discriminatorie şi lipsită de proporţionalitate.

Arată că dificultăţile economice întâmpinate în raport cu plata pensiilor au ajuns să fie suportate de doar câteva categorii sociale, a căror selecţie este lipsită de orice fundament obiectiv şi rezonabil. Guvernul avea la îndemână numeroase alte variante de a rezolva această problemă, precum impozitarea tuturor pensiilor, însă a ales să afecteze doar câteva categorii de pensionari de o manieră extrem de radicală. O astfel de situaţie, în care un grup de persoane suportă o reducere a pensie,în timp ce imensa parte a pensionarilor, indiferent de cuantumul pensiilor acestora, nu suportă absolut nici un fel de reducere, este o situaţie incompatibilă cu prevederile  Convenţiei Europene, aşa cum a decis de altfel şi Curtea în cauza BUCHEN c. CEHIA din 2002. Operând o reducere masivă a pensie unor categorii de persoane determinate, statul român a supus aceste persoane la o discriminare prin raportare la celelalte categorii de pensionari, discriminare realizată pe criterii pur subiective.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată întrucât prin emiterea deciziei atacate s-au aplicat dispoziţiile legale asupra cărora Curtea Constituţională s-a pronunţat şi a reţinut că nu încalcă legea fundamentală pentru că afectează pensia specială numai pentru viitor şi numai în ceea ce priveşte cuantumul.

Se arată că nu se încalcă nici dreptul la proprietate pentru că dreptul la pensie nu e afectat şi nici componenţa contributivă a acestuia.

În drept, se invocă Legea nr.119/2010, Codul de procedură civilă, H.G. nr.737/2010 şi Legea nr.19/2000.

Prin sentinţa civilă nr. 54/18.01.2011 pronunţată de Tribunalul Sibiu în cauză s-a respins contestaţia formulată în cauză.

Pentru a hotărî, astfel, Tribunalul a reţinut cu referire la probele dosarului şi dispoziţiile legale incidente următoarele:

Contestatorul este pensionar, beneficiind de o pensie de serviciu în baza art. 68 din Legea nr.567/2004, ca fost angajat în serviciile auxiliare ale justiţiei.

Urmare a adoptării Legii nr.119/2010 pensia de serviciu a devenit pensie în înţelesul Legii nr.19/2000, iar pensia contestatorului a fost recalculată conform acestei din urmă legi, suferind o reducere.

Se susţine că această reducere încalcă atât constituţia cât şi art. 1 din Protocolul adiţional nr.1 la CEDO, întrucât îi afectează dreptul de proprietate asupra pensiei; se încalcă principiul neretroactivilităţii legilor şi principiul nediscriminării, pentru că dificultăţile economice ale statului se răsfrâng asupra unui grup restrâns de pensionari (care îşi văd redusă pensia) în timp ce ceilalţi pensionari nu suportă nici o reducere (cauza Buchen c/a Cehia, pronunţată de CEDO în 2002).

Nici unul dintre aceste argumente nu este justificat.

În primul rând, prin Legea nr.119/2010 categoriile de pensionari vizate nu şi-au pierdut dreptul la pensie, ci le-a fost afectat doar cuantumul pensiei, măsura fiind impusă de resursele sistemului de pensii şi de indicatorii socio – economici care arată nivelul de sustenabilitate al acestui sistem.

Chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului sesizată cu încălcări ale dreptului de proprietate ca urmare a diminuării pensiilor, a apreciat că o astfel de ingerinţă nu este de tipul „privării de proprietate” (hotărârea din 2.02.2010 Aizupurua Ortiz c/a Spaniei).

Necesitatea asigurării unui just echilibru între exigenţele intereselor generale ale comunităţii şi interesele de apărare a drepturilor fundamentale ale individului, se reflectă şi în structura art. 1 din Protocolul nr.1 şi se concretizează în necesitatea existenţei unui raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit. Ca urmare, verificarea acestui echilibru presupune analiza diferitelor interese în cauză şi a condiţiilor socio – economice generale care au impus luarea măsurii respective.

De asemenea, Curtea Europeană a admis că, statele au posibilitatea de a aduce anumite limitări (în cazul despăgubirilor acordate) raportat la situaţia sa economico – financiară.

În ceea ce priveşte retroactivitatea se reţine că, Legea nr.119/2010 produce efecte numai pentru viitor şi numai în ceea ce priveşte cuantumul pensiei, nefiind afectate sumele obţinute cu titlu de pensie de serviciu anterior intrării în vigoare a legii.

Nici principiul nediscriminării nu este încălcat întrucât prin recalcularea pensiei impusă de Legea nr.119/2010 sunt afectate pensiile tuturor persoanelor aflate în situaţii similare (beneficiari ai unor pensii de serviciu), iar pensia recalculată este identică cu cea prevăzută pentru toate categoriile de pensionari, conform Legii nr.19/2000.

De altfel, asupra acestor aspecte s-a pronunţat Curtea Constituţională prin decizia nr.873/2010 prin care s-a reţinut că dispoziţiile Legii nr.119/2010 sunt constituţionale.

Invocarea unor hotărâri de admitere a contestaţiilor în cazuri similare (hotărâri care nu sunt irevocabile) nu constituie un argument pentru admiterea acţiunii întrucât în sistemul juridic românesc practica judiciară nu constituie izvor de drept.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termenul legal reclamantul C. I. solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul arată că instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul că pensia este o proprietate conform Constituţiei României şi jurisprudenţei CEDO prevăzută de art.1 din Protocolul nr.1 al CEDO şi că în România dreptul de proprietate este garanta.

De asemenea, nu s-a ţinut cont că prin decizia de recalcularea pensiei emisă de casa de pensii s-a încălcat principiul neretroactivităţii legii şi că prin aplicarea acestei legii se face o discriminare în raport cu alte categorii profesionale şi reducerea substanţială a pensiei ar putea fi considerată ca afectând dreptul de proprietate.

Consideră că sentinţa atacată este netemeinică pe considerentul că pentru a fi emisă s-a bazat numai pe considerentul că o anumită categorie de pensionari trebuie să suporte unele principii ale guvernanţilor care vor să refacă economia ţării pe spatele lor.

Instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul că art. 68 din legea nr. 567/2004 este încă în vigoare nefiind abrogat.

 Ataşează ca şi  practică judiciară hotărâri judecătoreşti pronunţate de alte instanţe din ţară în cauze similare.

Prin concluziile scrise depuse la dosar intimata Casa Judeţeană de Pensii Sibiu solicită respingerea recursului ca nefondat, menţinerea sentinţei atacate ca fiind legală şi temeinică raportat şi la Decizia Î.C.C.J nr.29/2011.

CURTEA, analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate cât şi din oficiu conform cerinţelor art.304 indice 1 cod procedură civilă în limitele statuate de art.306 alin.(2) cod procedură civilă,  a respins ca nefondat recursul pe următoarele considerente:

Prin art. 1 lit.a)-h) din Legea nr. 119/2010 privind unele măsuri  în domeniul stabilirii pensiilor, publicată în Monitorul Oficial,  partea I, nr. 441 din 30 iunie 2010, s-a stabilit ca pensiile militare de stat, pensiile de stat ale poliţiştilor şi ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciarelor, pensiile de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, ale personalului diplomatic şi consular, ale funcţionarilor publici parlamentari, ale deputaţilor şi senatorilor, ale personalului aeronautic civil navigant profesionist din aviaţia civilă şi ale personalului Curţii de Conturi devin pensii în sensul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare.

          De asemenea, potrivit art.2 din acelaşi act normativ, procedura de recalculare vizează şi pensiile anticipate de serviciu, pensiile anticipate parţiale, pensiile de invaliditate şi pensiile de urmaş stabilite în baza actelor normative speciale.

           Potrivit art.3 alin. (1) din lege, procedura de recalculare a pensiilor prevăzute la art.1, stabilite potrivit legilor cu caracter special, cuvenite sau aflate în plată se efectuează prin utilizarea algoritmului prevăzut de Legea nr. 19/2000, pentru determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii. 

            Cuantumul pensiilor rezultate în urma recalculării se plăteşte potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 119/2010, de la data de întâi a lunii următoare expirării perioadei de recalculare prevăzute la alin. (1) lit.a) sau b), după caz.

Acest act normativ a  făcut obiectul controlului a priori de constituţionalitate, exercitat în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie, Curtea Constituţională pronunţând deciziile nr. 871 din 25 iunie 2010 şi, respectiv, nr. 873 din 25 iunie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010.

                Astfel, prin decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, Curtea Constituţională, a constatat că dispoziţiile Legii privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor sunt constituţionale în raport cu criticile formulate ce vizau, în esenţă, încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, a principiului egalităţii în drepturi, instituit prin art. 16 alin. (1) din Convenţie,  a principiului garantării dreptului de proprietate, prevăzut de art. 44  din  Constituţie  şi art.1  din  Primul  Protocol adiţional  la  Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi din perspectiva drepturilor şi principiilor consacrate de art. 47 alin. (1), art. 135 alin. (2) lit.h) din Constituţie.

         Din punct de vedere al principiului neretroactivităţii legii, CURTEA constituţională a reţinut, într-o jurisprudenţă constanţă că efectele produse în timp ale unei situaţii juridice vor fi cele stabilite de legea în vigoare în momentul în care se realizează fiecare efect în parte.

Or,  Legea nr.119/2010 nu dispune pentru trecut şi nu intervine asupra unor drepturi dobândite, pensiile încasate în temeiul legii vechi nefiind afectate. Procesul de recalculare priveşte doar cuantumul pensiei de care va beneficia contestatorul pentru viitor, aşadar prestaţiile viitoare, acestuia nefiindu-i recalculate drepturile dobândite anterior în baza unei alte legii. De altfel plata pensiei reprezintă o prestaţie periodică, iar statul în virtutea dreptului său suveran de a dispune cu privire la modalitatea de organizare a sistemului de asigurări sociale, poate oricând interveni pentru viitor, asupra cuantumului pensiei aşa cum a mai făcut-o de a lungul timpului, cu ocazia fiecărei recalculări.

În ceea ce priveşte noţiunea de „drept câştigat”, în analiza efectuată de Curtea Constituţională (dec. 871/2010) s-a pornit de la constatarea că pensiile de serviciu se bucură de un regim diferit  în raport cu pensiile acordate în sistemul public de pensii, iar spre deosebire de acestea din urmă sunt compuse din două elemente şi anume: pensia contributivă şi un supliment din partea statului care, prin adunarea cu pensia contributivă, să reflecte cuantumul pensiei de serviciu stabilit prin legea specială.

Partea contributivă a pensiei de serviciu se suportă din bugetul asigurărilor sociale de stat, pe când partea care depăşeşte acest cuantum se suportă din bugetul de stat.

Reamintind jurisprudenţa sa anterioară (dec. 20/2000) instanţa de control constituţional a arătat că acordarea acestui din urmă supliment ţine de politica statului în domeniul asigurărilor sociale şi nu se subsumează dreptului constituţional la pensie, ca element constitutiv al acestuia.

Din aceste perspective, Curtea Constituţională a statuat că există un drept câştigat numai cu privire la prestaţiile de asigurări sociale realizate până la intrarea în vigoare a noii legi, iar suprimarea acestora pentru viitor nu are semnificaţia unei încălcări a principiului retroactivităţii legii şi nici a unei exproprieri.

De asemenea, pe calea consideraţiilor formulate s-a arătat şi că” măsura nu impune o sarcină excesivă asupra destinatarilor ei, aplicându-se tuturor pensiilor speciale, nu selectiv” şi nu prevede diferenţieri procentuale pentru diverse categorii cărora li se adresează pentru a nu determina ca una sau alta să suporte mai mult sau mai puţin măsura de reducere a venitului obţinut dintr-o atare pensie”.

Pornind de la natura specială a pensiei de serviciu, a celor două componente, contributivă şi necontributivă, ale sale, precum şi faptul că ultima componentă este supusă practic condiţiei ca statul să dispună de resursele financiare pentru a putea acorda şi alte drepturi de asigură sociale faţă de cele pe care Constituţia le nominalizează expres, Curtea constituţională reţine că deşi partea necontributivă a pensiei de serviciu poate fi încadrată potrivit interpretării pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dat-o art.1 din Primul Protocolul adiţional la Convenţie în noţiunea de ” bun” ea reprezintă totuşi, din această perspectivă, un drept câştigat numai cu privire la prestaţiile de asigurări sociale realizate până la data intrării în vigoare a legii noi, iar suprimarea acestora pentru viitor nu are semnificaţia exproprierii, aşa încât prevederile acestei legi nu încalcă dispoziţiilor constituţionale şi internaţionale referitoare la dreptul de proprietate.

 Observăm, aşadar, că, pe calea unei jurisprudenţe constante, instanţa de contencios constituţional a efectuat un examen de compatibilitate a dispoziţiilor Legii nr.119/2010 cu normele constituţionale şi, implicit, un examen de proporţionalitate a măsurii instituite cu scopul urmărit, concluzionând în sensul existenţei unui asemenea  raport şi a conformităţii sale cu garanţiile art. 6, art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor

Or, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorie de la data publicării sale şi nu pot fi ignorate, instanţa fiind ţinută de cele stabilite de instanţa de contencios constituţional, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie. Aşa cum a reţinut constat în jurisprudenţa sa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se are în vedere faptul că atât dispozitivul, cât şi considerentele deciziilor Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept, deopotrivă, în cazul deciziilor prin care se constată neconstituţionalitatea unor norme, dar şi în ipoteza celor prin care se resping obiecţii sau excepţii de neconstituţionalitate (dec. 3/2011, 12/2011).

Toate aceste aspecte sunt reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi în DECIZIA nr.29/12.12.2011 publicată în Monitorul Oficial nr. 925 din 27 decembrie 2011 prin care s-a respins recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 119/2010, raportat la art. 20 alin. (2) din Constituţie, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 14 din Convenţie, referitoare la recalcularea pensiilor prevăzute de art. 1 din lege.

Controlul obiectiv, in abstracto, realizat de Curtea Constituţională în ceea ce priveşte compatibilitatea dintre Legea nr. 119/2010 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu exclude, aşa cum se reţine în motivarea deciziei susmenţionate, posibilitatea instanţelor judecătoreşti de drept comun de a efectua o analiză nemijlocită, directă, de convenţionalitate raportată la situaţia particulară din fiecare speţă în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, ca obiect al încălcării reclamate în fiecare litigiu.

De asemenea se reţine, că pensiile de serviciu, stabilite în temeiul actelor normative speciale în baza cărora cei vizaţi le încasau, reprezintă un "interes patrimonial" ce intră în sfera de protecţie a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atât sub aspectul părţii contributive (partea achitată de la bugetul asigurărilor sociale de stat), cât şi sub aspectul părţii necontributive (care se suporta de la bugetul de stat). În acest sens, Înalta Curte are în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Stec ş.a. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord din 12 aprilie 2006, cauza Rasmussen împotriva Poloniei din 28 aprilie 2009 (§ 71), cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei din 12 octombrie 2004 (§ 39) etc.

    Totodată, s-aţinut că prin adoptarea şi aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 119/2010 pensiile speciale au devenit pensii în înţelesul Legii nr. 19/2000, iar titularii de pensii speciale au devenit titulari de pensii de asigurări sociale de stat, cu consecinţa diminuării cuantumului pensiei până la limita corespunzătoare unui beneficiu contributiv, statul suprimând achitarea părţii necontributive, această lege reprezintă o "ingerinţă" din perspectiva respectării dreptului de proprietate al reclamanţilor, în raport cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Sub acest aspect este avută în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Rasmussen împotriva Poloniei din 28 aprilie 2009 (§ 71), Cauza Aizpurua Ortiz ş.a. împotriva Spaniei din 2 februarie 2010 (§ 48), Cauza Kjartan Asmundssen împotriva Islandei din 12 octombrie 2004 (§ 39 şi 40).

    Pentru ca ingerinţa să nu conducă la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ea trebuie să fie legală, să urmărească un scop legitim şi să respecte un rezonabil raport de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit a fi realizat.

    Din perspectiva acestor condiţii, Înalta Curte constată că  ingerinţa este legală, întrucât este reglementată de Legea nr. 119/2010, şi urmăreşte un "scop legitim", de utilitate publică, în deplină concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, cauza Wieczorek împotriva Poloniei din 8 decembrie 2009, § 59), constând în necesitatea reformării sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea inechităţilor existente în sistem şi, nu în ultimul rând, situaţia de criză economică şi financiară cu care se confruntă statul, deci atât bugetul de stat, cât şi cel de asigurări sociale.

Înalta Curte, constată, însă că analiza cerinţei privind existenţa „raportului rezonabil de proporţionalitate nu este decât o chestiune de apreciere în fiecare cauză în parte, în funcţie de circumstanţele sale particulare.

Dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin deciziile pronunţate de Î.C.C.J în soluţionarea recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanţele inferioare potrivit art.330 indice 7 alin. (4) cod procedură civilă.

Aşadar, în lumina acestei Decizii, instanţa urmează a proceda la o analiza de proporţionalitate. O  atare analiză impune, câteva consideraţi:

În măsura în care CEDO, sesizată fiind cu o cerere în care se invocă încălcarea dreptului de proprietate ca urmare a diminuării, prin lege, a cuantumului pensiei, va intra în analiza de proporţionalitate a ingerinţei, testul aplicat este cel din jurisprudenţa anterioară în această materie. O primă subliniere este aceea că o astfel de ingerinţă nu este de tipul „privării de proprietate”. În consecinţă, lipsa despăgubirii pentru ingerinţă nu conduce automat la încălcarea art.1 din Protocolul nr.1. Cu alte cuvinte, ingerinţa nu se analizează prin prisma celei de-a două fraze din primul alineat al art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la convenţie, cea care prevede că „nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică” ci prin prisma primei fraze din primul alineat, care consacră acea regulă generală privind dreptul la respectarea bunurilor şi care implică, din partea statelor, o obligaţie corelativă generală negativă, de abţinere de la încălcarea acestui drept. Având în vedere că nu este vorba de o privare de proprietate, testul de proporţionalitate nu va consta în verificarea acordării, de către stat, a unei despăgubiri adecvate, ci se va analiza în concret în ce măsura persoana a fost lipsită în totalitate de mijloacele de subzistenţă (cauza AZINAS c. Ciprului) sau dacă măsura este discriminatorie (cauza Kjarstan Asmundsson c. Irlandei).

În speţă, CURTEA, constată că, în urma recalculării, pensia intimatului este în cuantum de 1419 lei situându-se peste nivelul pensiei medii la nivel de ţară în cuantum de aproximativ 700 lei şi cu mult peste nivelul pensiei minime de 350 lei, stabilită pentru anul 2011 prin art. 7 din Legea nr.118/2010, privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar. Dacă raportăm pensia intimatului la salariile persoanelor aflate în activitate, constatăm că salariul mediu brut pe economie stabilit pentru anul 2011 este de 2022 lei, conform art.15 din Legea nr. 287/2010, ceea ce înseamnă un salariu mediu net de aproximativ 1414 lei, iar salariul minim brut pe ţară pentru anul 2011 a fost fixat la 670 lei, prin art.1 din HG.nr.1193/2010.

În consecinţă nu se poate considera că nivelul pensiei recurentului, astfel cum a fost recalculat l-ar lipsi de mijloacele de subzistenţă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în hotărârea pronunţată în cauza Muller c.Austriei,1972 a subliniat faptul că, deşi art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie garantează drepturile patrimoniale ale unei persoane care a contribuit la sistemul asigurărilor sociale „acest text nu poate fi interpretat în sensul că acea persoană ar avea dreptul la o pensie într-un anumit cuantum”.

Susţinerea recurentul că Guvernul avea la îndemână numeroase alte variante de a surmonta dificultăţile economice, precum impozitarea tuturor pensiilor, însă a ales să afecteze doar câteva categorii de pensionari de o manieră extrem de radicală urmează a fi înlăturată ca nerelevantă cauzei. Curtea europeană de la Strasbourg a statuat în sensul că nu este rolul său de a verifica în ce măsură erau soluţii legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepţia situaţiilor în care aprecierea autorităţilor este lipsită de orice temei (cauza Wieczorek c. Poloniei, Hotărârea din 8 decembrie 2009 par.59, sau Mellacher şi alţii c. Austrie, hotărârea din 19 decembrie 1989, serie A nr.169 par.53). Dacă o astfel de analiză nu este îngăduită Curţii Europene a Drepturilor Omului, care examinează şi coerenţa sistemului legislativ al unui stat, cu atât mai mult instanţa de judecată naţională nu are dreptul să cenzureze dispoziţiile unui act normativ edictat de o altă putere constituită în stat, fiind ţinută să respecte principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat şi ca atare nu poate refuza aplicarea legii pe motiv că s-ar fi impus şi ar fi trebuit adoptată o altă soluţie legislativă.

Trebuie avută în vedere şi marja mare de apreciere pe care Curtea Europeană o lasă statelor în stabilirea propriilor politici în această materie. Această marjă este şi mai mare atunci când necesitatea intervenţiei statului rezultă din consecinţele pe care criza economică internaţională le produce asupra deficitului.

În ceea ce priveşte critica  referitoare la încălcarea art.14 din Convenţie care consacră interdicţia discriminării, Curtea reţine  că aceasta este nefondată.

Din examinarea conţinutului Legii nr.119/2010 se constată că recurentul nu a fost supus unui regim diferenţiat faţă de alte persoane aflate în situaţie identică sau comparabilă, legiuitorul alegând să abroge toate categoriile de pensii speciale, fără nici o distincţie; şi să le  supună unui regim de stabilire şi calculare a pensiei unitar, aplicabil tuturor celorlalţi beneficiari ai sistemului de asigurări sociale de stat.

Împrejurarea că magistraţilor nu li se aplică această lege nu a fost generată de voinţa legiuitorului de a realiza o discriminarea a recurentului sau categoriei socioprofesionale din care acesta a făcut parte anterior pensionării, ci a fost cauzată de intervenţia Curţii Constituţionale care a considerat că schimbarea sistemului de calcul al pensiei magistraţilor ar fi contrară Constituţiei (dec. 873/25.06.2010). Totodată nu se poate constata existenţa unei discriminări şi pentru faptul că cele două categorii socioprofesionale nu se află în situaţii comparabile. Or, discriminarea are ca situaţie premisă tratarea în mod diferit a unor persoane aflate în situaţii comparabile.

Nefondată este şi susţinerea recurentului în sensul că prin Legea nr.119/2011 s-ar fi realizat o discriminare, astfel că dificultăţile economice au ajuns să fie suportate de doar câteva categorii sociale. Or, din examinarea expunerii de motive a Legii nr.119/2010 se constată că legiuitorul nu a ales să schimbe sistemul de calcul al pensionarilor proveniţi din aparatul auxiliar din aparatul auxiliar al justiţiei, Curtea de Conturi, armată şi poliţie doar pentru a trece peste dificultăţile financiare ale ţării ci au existat şi alte raţiuni, precum: existenţa unui decalaj uriaş între cea mai mică pensie şi cea mai mare pensie plătită de stat generată de apariţia unor sisteme speciale de pensii publice care au introdus o serie de privilegii şi tratamente favorabile unor categorii profesionale; eliminarea discrepanţelor privind contribuţia la bugetul asigurărilor sociale şi inegalităţii dealocarea resurselor pentru finanţarea pensiilor publice; asigurarea sustenabilităţii financiare a sistemului de pensii publice.

Prin urmare nu se poate reţine că schimbarea sistemului de calcul al pensiei recurentului a fost determinat exclusiv de necesitatea rezolvării generale a problemelor financiare ale statului, pentru se putea reţine incidenţa discriminării.

Prin noua lege a pensiilor legiuitorul a modificat regulile de stabilire a cuantumului pensiilor speciale acest cuantum fiind stabilit în funcţie de contribuţiile vărsate şi nu în funcţie de cuantumul concret al salariului (sistem contributiv versus sistem retributiv). Este de reţinut că nu este afectată sau restrânsă pensia contributivă ci doar componenta necontributivă a pensiei speciale (suplimentul), or acordarea acestui supliment  ţine de politica statului în domeniul asigurărilor sociale şi nu se subsumează dreptului constituţional la pensie, ca element constitutiv al acestuia. Ajustarea dictată de principiul contributivităţii nu numai că elimină un beneficiu suplimentar acordat  unor angajaţi, dar îi integrează pe cvasimajoritatea acestora într-un sistem unic de pensii.

Cu referire la jurisprudenţa CEDO, s-a reţinut că „întrucât drepturile pecuniare ale reclamanţilor ce decurgeau din contribuţiile plătite la sistemul de asigurări sociale (partea contributivă a pensiei) au rămas neatinse, nu a existat o încălcare a art.1 din Primul Protocol adiţional la convenţie (cauza Rasmunssen vr. Polonia). În materie de pensie, Curtea Europeană a acceptat reduceri substanţiale ale cuantumului pensie şi/ sau altor beneficii de asigurări sociale fără a ajunge la concluzia încălcării art.1 al Protocolului nr.1: aprox. aprox. 43% (T. c. Suediei); aprox 38% (Jankovic c Croatia, 12 octombrie 2000); 5% (Lenz c. Germaniei); pierderea statutului de veteran cu avantajele ce decurgeau din acesta 10% din salariul mediu lunar; reduceri de 50% din preţul transportului, consumului de electricitate, caldura, gaz etc.; 50% din preţul asigurării pentru automobile – Domalewski c. Polonia, 15 iunie 1999); reducerea cu 66% a pensiei principale (reclamantul mai primea alte 2 pensii, si reducerea fusese necesara pentru ca suma celor 3 pensii să nu depăşească un plafon maximal stabilit de lege pentru pensiile publice – Callejas c. Spaniei, 18 iunie 2002); reduceri intre 30 si 50% din cuantumul unei alocatii speciale pentru vaduve (Adriana C. Goudswaard-Van Der Lans c. Olandei, decizie de inadmisibilitate din 22 septembrie 2005).

Mai recent, prin decizia de inadmisibilitate pronunţată la data de 6 decembrie 2011 în cauzele Felicia Mihăieş împotriva României (cererea nr. 44232/11) şi Adrian Gavril Senteş împotriva României (cererea nr. 44605/11), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de către Statul român a dispoziţiilor articolului 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie, sub aspectul reducerii cu 25% a salariilor, ca urmare a aplicării Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările şi completările ulterioare.

Susţinerea recurentului vizând existenţa reglementării pensiei de serviciu (art.68 din Legea nr. 567/2004) este de asemenea nefondată, deoarece Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor a transformat pensiilor speciale, acordate până la acea dată anumitor categorii socio-profesionale, în pensii în înţelesul Legii nr. 19/2000, aspect întărit chiar prin Legea nr. 263/2010, care, constatând realitatea existentă în urma adoptării Legii nr. 119/2010, a şi abrogat [la art. 196 lit. f)] dispoziţiile art. 68 din Legea nr. 567/2004, referitoare la pensiile speciale ale personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti.

În fine, hotărârile judecătoreşti depuse de recurent nu pot conduce la o altă soluţie decât cea reţinută de prima instanţă, deoarece în sistemul nostru de drept practica judiciară nu este recunoscută ca izvor de drept. De menţionat este faptul că aceste hotărâri sunt de altfel pronunţate înainte de soluţionarea recursului în interesul legii de către Î.C.C.J prin Dec.nr.29/2011 invocată în cauză.

Pentru toate considerentele arătate, Curtea, în conformitate cu art.312 alin. (1) cod procedură civilă a  respins ca nefondat recursul promovat în cauză de reclamant.