Nereglementarea legală a cazurilor în care poate interveni suspendarea dreptului la asistenţă socială sub formă de prestaţii sociale. Consecinţe.

Nereglementarea legală a cazurilor în care poate interveni suspendarea dreptului la asistenţă socială sub formă de prestaţii sociale. Consecinţe.

Potrivit art. 36 alin. 5 din H.G. nr. 268/2007 „stabilirea, suspendarea sau încetarea dreptului la asistenţă socială sub formă de prestaţii sociale se face conform legii, în baza dispoziţiei directorului executiv al direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului judeţene”, însă legea şi actele normative subsecvente adoptate în această materie nu prevăd cazurile în care dreptul la prestaţii sociale poate fi suspendat.

Nereglementarea cazurilor şi situaţiilor în care poate interveni suspendarea dreptului la prestaţii sociale face ca orice măsură cu acest obiect să fie lipsită de temei legal, orice sancţiune sau lipsire de un drept chiar vremelnică, trebuind a fi prevăzută în mod expres de lege.

Elaborarea unei metodologii de către Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului H., la îndrumarea forurilor superioare, de natură a reglementa cu caracter intern proceduri privind încetarea, suspendarea ori repunerea în drepturi de prestaţii sociale nu poate suplini lipsa normelor legale în materie, metodologia în sine neîntrunind calităţile unui act normativ.

Secţia de contencios administrativ şi fiscal – Decizia nr. 2774/25 octombrie 2011 

Constată că pe rolul Tribunalul Hunedoara – secţia comercială şi de contencios administrativ s-a înregistrat sub nr. 1315/97/2011 acţiunea formulată de reclamantul N.M. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Judeţean H. şi Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului H.- D. solicitând instanţei ca prin hotărâre judecătorească să se anuleze Dispoziţia nr. 530/25.05.2010 emisă de pârâtă, să fie repus reclamantul în drepturile băneşti începând cu data emiterii dispoziţiei, să i se acorde daune morale în cuantum de 10.000 lei şi cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii reclamantul a arătat că este încadrat în grad de handicap din anul 2006, cu valabilitate permanentă, astfel că suspendarea drepturilor băneşti acordate în baza acestui certificat valabil este ilegală.

Decizia nu a fost comunicată, certificatul de încadrare nu a fost modificat sau anulat de instanţă, iar sistarea drepturilor este abuzivă în raport cu valabilitatea certificatului care atestă că suferă de o boală gravă, incurabilă şi ireversibilă.

În drept, se invocă art. 8 alin.1 din Legea nr.554/2004, Legea nr.448/2006 şi H.G. 268/2007.

Prin întâmpinare pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului H. a solicitat respingerea acţiunii întrucât în urma unei sesizări s-a impus efectuarea de verificări şi deşi reclamantul a fost invitat  de două ori să se prezinte cu documente medicale pentru reevaluarea dosarului a refuzat fiind încălcate prevederile art. 59 lit. a din Legea nr.448/2006 ceea ce a determinat suspendarea drepturilor băneşti până la clarificarea situaţiei sale.

Deoarece reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce-i reveneau ca persoană cu handicap s-a impus adoptarea măsurii contestate.

Cum reclamanta nu-şi poate invoca propria culpă pârâta arată că cererea formulată este neîntemeiată.

Prin întâmpinare Consiliul Judeţean H. a solicitat respingerea acţiunii pentru lipsa calităţii procesuale pasive, iar pe fond respingerea acţiunii ca nefondată întrucât reclamanta nu a respectat obligaţiile prev. la art. 59 lit. a, b şi f din Legea nr.448/2006.

Prin sentinţa administrativă nr.2164/CA/2011 pronunţată de Tribunalul Hunedoara s-a respins acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu cele două pârâte.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin  Dispoziţia nr.530/25.05.2010 Directorul General al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului H. a dispus ca începând cu 01.06.2010 să se suspende acordarea drepturilor băneşti până la clarificare pentru reclamantul N.M.

La baza emiterii dispoziţiei a stat referatul întocmit de inspector I.D. care arată că reclamantul a fost solicitat să se prezinte la reevaluare prin trimiterea a două adrese cu nr. 2018/18.03.2010 şi 2549/12.04.2010, cărora nu le-a dat curs, ceea ce a determinat adoptarea măsurii de suspendare a drepturilor băneşti până la clarificarea situaţiei sale.

Efectuarea de verificări a avut la bază reclamaţia înregistrată la Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului H. sub nr. 1709/03.03.2010.

Conform procedurilor interne aprobate de Directorul General în cazul unor reclamaţii se solicită persoanei vizate prezentarea la reevaluare, iar în caz de refuz se emite dispoziţie în vederea suspendării drepturilor băneşti.

Această metodologie de lucru a fost confirmată şi de Autoritatea Naţională pentru persoane cu handicap precum şi de dispoziţiile art. 36 alin. 5 din HG nr. 268/2007 care arată că stabilirea, suspendarea sau încetarea dreptului la asistenţă socială sub formă de prestaţii sociale se face în baza dispoziţiei directorului executiv al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului.

Susţinerea reclamantului  în sensul că pârâta şi-a depăşit atribuţiile şi nu putea emite o astfel de decizie în condiţiile în care este beneficiara unui certificat de încadrare în grad de handicap cu valabilitate permanentă nu este întemeiată.

Conform art. 59 lit. a din Legea nr.448/2006 persoanele cu handicap au obligaţia să se prezinte din oficiu sau la solicitare pentru evaluare şi reevaluare la comisiile cu competenţă în domeniu, iar lit. b arată că aceste persoane trebuie să depună diligenţele necesare pentru a beneficia de drepturile prevăzute de lege.

Mai mult, art. 59 a fost modificat prin O.U.G. nr.84/20 septembrie 2010, iar lit. c prevede că persoanele cu handicap au obligaţia să se prezinte la reevaluare, la solicitare, indiferent de temeiul de valabilitate al certificatului de încadrare în grad şi tip de handicap.

Prin urmare, reclamantul avea obligaţia să se prezinte la solicitare în vederea reevaluării, fiind atenţionată asupra nerespectării obligaţiilor ce decurg din calitatea de persoană cu handicap.

Pârâta a făcut dovada că cele două adrese comunicate reclamantului au ajuns la destinaţie fiind confirmate de primire şi totodată că reclamantul este o persoană deplasabilă aşa cum rezultă din ancheta socială depusă la dosar.

Reclamantul nu a justificat pertinent refuzul de a se prezenta cu documente medicale la solicitarea structurii competente în domeniu, în vederea reevaluării.

Ca atare, este culpa sa că nu a depus diligenţe minime pentru a beneficia de drepturile prevăzute de Legea nr.448/2006.

Reclamantul a refuzat în mod constant, până în prezent, să se prezinte în vederea reevaluării, deşi această obligaţie i-a fost adusă la cunoştinţă şi prin adresa nr. 7785/08.12.2010.

În consecinţă, instanţa de fond a constatat că reclamantul este responsabil de adoptarea măsurii de suspendare a drepturilor băneşti prin refuzul nejustificat de a se prezenta la reevaluare.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul N.M. solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.

În motivarea opţiunii sale procesuale reclamantul a susţinut în primul rând că instanţa a dat soluţia criticată fără a analiza dacă certificatul de handicap pe care-l deţine mai este valabil, în condiţiile în care acesta a făcut dovada valabilităţii sale şi a bolii de care suferă şi prin acte medicale.

Instanţa de fond face referire la art. 59 din Legea nr.448/2006 aşa cum a fost modificată prin O.U.G. nr.84/20.09.2010, deşi modificările aduse prin acest din urmă act normativ nu sunt incidente în cauză, întrucât decizia contestată este anterioară acestor modificări legislative.

S-a mai arătat că reţinerea instanţei de fond conform căreia reclamantul nu a justificat refuzul de a se prezenta în vederea reevaluării la structurile competente este neîntemeiată, întrucât pârâtele nu i-au înaintat nici o adresă, întrucât reclamantul este posesorul unui certificat nerevizuibil, cu valabilitate permanentă.

În final, s-a susţinut că instanţa de fond îşi motivează decizia pe nişte simple adrese, fără a analiza dacă decizia emisă a fost conformă cu legea şi dacă această decizie trebuia sau nu să-i fie comunicată pentru a o putea ataca în instanţă.

În drept, se invocă dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C.p.civ..

Prin întâmpinările depuse pârâtele au solicitat respingerea recursului reclamantului apreciind că hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.

Analizând sentinţa atacată sub toate aspectele cauzei conform art. 3041 C.p.civ. cât şi prin prisma motivelor invocate, Curtea constată că recursul formulat de reclamant este nefondat pentru următoarele considerente:

1.Este în afara oricărui dubiu că Dispoziţia nr.530/25.05.2010 emisă de Directorul General al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului H. prin care s-a dispus ca începând cu 01.06.2010 să se suspende acordarea drepturilor băneşti pentru reclamantul N.M. este un act administrativ cu caracter individual, fiind emis în temeiul dispoziţiilor art. 36 alin. 5 din H.G. nr.268/2007.

Intrarea în vigoare a acestuia, care coincide cu momentul în care este apt să producă efecte juridice şi să fie pus în executare, are loc, în cazul actelor administrative cu caracter individual, la momentul comunicării acestora destinatarilor lor, prin orice modalitate în măsură de a aduce la cunoştinţă acestora dispoziţiile lor obligatorii.

Dispoziţia nr.530/25.05.2010 care are ca principal efect suspendarea dreptului la prestaţii sociale de care beneficia reclamantul nu a fost comunicat acestuia, susţinându-se de către pârâte că acest act este o dispoziţie internă (pentru uz intern), care afectează totuşi drepturile reclamantului, şi care se înscrie în registrul de dispoziţii ale instituţiei şi se operează în calculator.

Necomunicarea Dispoziţia nr.530/25.05.2010 reclamantului, îl face, aşa cum s-a arătat, inapt de a produce efecte juridice, decât eventual cu caracter intern, aşa cum îi este destinaţia, astfel că măsura de suspendare a dreptului la indemnizaţia de handicapat de care beneficia reclamantul şi executarea acestuia prin încetarea plăţilor este prin ea însăşi nelegală.

Comunicarea iminenţei suspendării măsurii suspendării dreptului la prestaţii sociale în cazul în care reclamantul nu se prezintă la Serviciul de evaluare Complexă a Peroanelor Adulte cu Handicap din D. este irelevantă în cauză şi nu este de natură a suplini necomunicarea actului administrativ contestat.

2.Într-adevăr, potrivit art. 36 alin. 5 din H.G. nr.268/2007 „Stabilirea, suspendarea sau încetarea dreptului la asistenţă socială sub formă de prestaţii sociale se face conform legii, în baza dispoziţiei directorului executiv al direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului judeţene”, însă legea şi actele normative subsecvente adoptate în această materie nu prevăd cazurile în care dreptul la prestaţii sociale poate fi suspendat.

Nereglementarea cazurilor şi situaţiilor în care poate interveni suspendarea dreptului la prestaţii sociale face ca orice măsură cu acest obiect să fie lipsită de temei legal, orice sancţiune sau lipsire de un drept chiar vremelnică, trebuind a fi prevăzută în mod expres de lege.

Reclamantul nu s-a prezentat la Serviciul de evaluare Complexă a Peroanelor Adulte cu Handicap din D., însă în virtutea normelor legale în vigoare la momentul emiterii dispoziţiei atacate, reclamantul nu avea o asemenea obligaţie, acesta fiind beneficiarul unui certificat de încadrare în grad de handicap grav cu asistent personal, cu termen de valabilitate permanent, fiind astfel nerevizuibil, astfel că nu era obligat de a se prezenta la reevaluare. Pe de altă parte, neîndeplinirea acestei obligaţii legale de către debitorul ei, era, aşa cum s-a mai arătat, lipsită de sancţiune, astfel că conduita reclamantului de a nu se prezenta la reevaluare, chiar în ipoteza în care avea această obligaţie, nu era sancţionabilă cu măsura suspendării dreptului la prestaţii sociale, drept care se acordă din oficiu persoanelor cu handicap pe perioada valabilităţii documentului care atestă încadrarea în grad de handicap, în toate cazurile în care se află în plată în evidenţa direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, conform art. 36 din H.G. nr. 268/2007.

Elaborarea unei metodologii de către Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului H., la îndrumarea forurilor superioare, de natură a reglementa cu caracter intern proceduri privind încetarea, suspendarea ori repunerea în drepturi de prestaţii sociale nu poate suplini lipsa normelor legale în materie, metodologia în sine neîntrunind calităţile unui act normativ.

În consecinţă, Dispoziţia nr. 530/25.05.2010 emisă de Directorul General al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului H. este nelegală astfel că se impune anularea acesteia, cu consecinţa înlăturării tuturor efectelor produse urmare a voinţei unilaterale a emitentului, şi anume restituirea indemnizaţiei de handicap suspendată prin acest act administrativ.

Însă, reclamantul n-a făcut dovada prejudiciului moral suferit şi întinderea lui, astfel că cererea acestuia având ca obiect acordarea daunelor morale este nefondată, urmând a fi respinsă în consecinţă.

Concluzionând, Curtea constată că hotărârea instanţei de fond este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii în sensul art. 304 pct. 9 C.p.civ., astfel că în temeiul art. 312 C.p.civ. a fost admis recursul reclamantului şi modificată în parte hotărârea instanţei de fond în sensul admiterii în parte a acţiunii acestuia.

5

Domenii speta

Spete similare