Prin sentinţa nr.268 din 16 iulie 2009, pronunţată de Tribunalul Argeş, inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art.215 alin.1,3,4,5 Cod penal, prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de ...

Prin sentinţa nr.268 din 16 iulie 2009, pronunţată de

Tribunalul Argeş, inculpatul a fost condamnat pentru

săvârşirea infracţiunii prevăzută de art.215

alin.1,3,4,5 Cod penal, prin schimbarea încadrării

juridice din infracţiunea prevăzută de art.215

alin.1,2,3,5 Cod penal.

Pentru a pronunţa această sentinţă, s-a reţinut

următoarea situaţie de fapt:

In anul 2004, S.C. „Montana MG” S.R.L. Câmpulung Muscel

a achiziţionat de la fosta „ARO” S.A. – Fabrica de

matriţe – continuând activitatea de profit, constând în

executarea de scule de ambutisare pentru industria

automobilelor, de regulă pentru beneficiari externi

(Italia), iar activitatea de comerţ exterior s-a

desfăşurat prin intermediul unui exportator, respectiv

S.C. „Saci Internaţional” Braşov, al  cărei

administrator unic era inculpatul care identifica

beneficiarul, aviza calitatea mărfii, făcea expediţia şi

achita preţul datorat producătorului.

In perioada 2004-2005, relaţiile comerciale dintre S.C.

„Montana MG” S.R.L. Câmpulung şi S.C. „Saci

Internaţional” Braşov s-au desfăşurat, în baza

contractului de prestări servicii nr.32/2004 dar,

exportatorul a rămas dator producătorului cu importante

sume de bani din livrările anterioare.

Astfel, la datele de 27 şi 28 ianuarie 2005, între

producător (S.C. Montana MG S.R.L. Câmpulung) şi

exportator (S.C. Saci Internaţional Braşov) s-au

încheiat anexele nr.9 şi 10 la contractul nr.32/2004,

pentru confecţionarea de stanţă şi matriţe, urmând ca

produsele să fie confecţionate până la finele anului

2005, însă, producătorul a refuzat confecţionarea

acestora, motivat de faptul că exportatorul nu-şi

achitase datoriile mai vechi.

Deoarece inculpatul, în calitatea sa de asociat unic al

S.C. „Saci Internaţional” Braşov era interesat în

confecţionarea stanţelor şi matriţelor de către S.C.

„Montana MG” S.R.L., pentru a le exporta şi pentru a

determina această din urmă societate să le execute, a

realizat un plan de inducere în eroare a acestei

societăţi, în sensul că datoriile mai vechi al S.C.

„Saci Internaţional” Braşov să fie preluate de S.C. „Rom

Stamp” S.R.L. Braşov, sub pretextul că prima societate

(S.C. „Saci Internaţional” Braşov) „are probleme cu

Finanţele Publice”. Fiind indusă în eroare, S.C.

„Montana MG” S.R.L. a acceptat propunerea inculpatului,

astfel că la data de 17 ianuarie 2006, între aceasta şi

S.C. „Rom Stamp” S.R.L. Braşov s-a încheiat un proces

verbal de compensare, în care se consemna că cea de-a

doua societate va achita producătorului suma de 500.000

lei (Ron), reprezentând datoria pe care o avea S.C.

„Saci Internaţional” Braşov; inculpatul a emis pentru

suma de 500.000 lei, fila CEC B.E.30301024545, cu termen

scadent la data de 25 ianuarie 2006, care purta ştampila

S.C. „Rom Stamp” S.R.L., filă ce a fost înaintată către

S.C. „Montana MG” S.R.L.

Pe baza filei CEC primită şi având încredinţarea că-şi

va primi suma de 500.000 lei, S.C. „Montana MG” S.R.L. a

efectuat produsele pentru S.C. „Saci Internaţional”

S.R.L. Braşov, dar, în momentul în care a introdus fila

CEC, s-a constatat că S.C. „Rom Stamp” S.R.L. nu avea

provizie bancară.

In perioada următoare încheierii protocolului din 17

ianuarie 2006, inculpatul a cerut reprezentanţilor S.C.

„Montana” S.R.L. să nu introducă fila CEC în bancă, sub

pretextul că va achita imediat suma cu ordin de plată; a

reuşit un timp să menţină în această stare pe partea

vătămată, dar, în final, la 25 octombrie 2006, când s-a

introdus în bancă fila CEC, s-a constatat că nu există

proviziunea necesară, nici la data scrierii CEC-ului şi

nici la termenul scadent.

Impotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de

pe lângă Tribunalul Argeş, care a criticat-o, printre

altele, şi pentru încadrarea juridică greşită a faptei,

susţinând că sunt aplicabile şi dispoziţiile art.215

alin.2 Cod penal, respectiv săvârşirea infracţiunii

printr-un mijloc fraudulos ce constă în emiterea fără

provizia necesară a filei CEC pentru valoarea de 500.000

lei.

Prin decizia penală nr.67/A din 17 noiembrie 2009,

pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, a fost admis

apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul

Argeş, desfiinţată sentinţa apelată şi, printre altele,

înlăturată schimbarea încadrării juridice, iar în baza

art.334 Cod procedură penală, a fost schimbată

încadrarea juridică din art.215 alin.1,2,3,5 Cod penal,

în art.215 alin.1,2,3,4,5 Cod penal iar inculpatul

condamnat pentru această infracţiune.

Pentru a pronunţa această decizie,  în legătură cu

încadrarea juridică dată faptei inculpatului, curtea a

prezentat următoarea argumentaţie:

Încadrarea juridică făcută prin rechizitor a fost

art.215 alin.1,2,3 şi 5 Cod penal, iar prima instanţă a

reţinut că aceasta nu este corectă, astfel că, în primul

rând, a reţinut şi încadrarea juridică în modalitatea

prevăzută de alin.4 al textului de lege incriminator, în

sensul emiterii unui CEC fără provizie bancară. Dar,

instanţa de fond a reţinut în mod greşit că încadrarea

juridică în alin.2 al art.215 Cod penal, nu este legală,

motivând că emiterea filei CEC fără acoperire bancară nu

poate constitui un mijloc fraudulos, în sensul textului

de lege, atât timp cât o asemenea împrejurare conduce la

încadrarea prevăzută în alin.4 al art.215 Cod penal.

O atare interpretare excede dispoziţiilor alin.2 al

art.215 Cod penal, care incriminează în această

încadrare orice faptă de înşelăciune săvârşită prin

folosire de nume sau calităţi mincinoase ori de alte

mijloace frauduloase.

Or, prin mijloc fraudulos, în sensul textului enunţat,

trebuie să se considere orice mijloc de amăgire care are

aparenţa unui mijloc veridic, de felul aceluia care

fiind folosit în mod corect şi nu ca instrument de

amăgire, inspiră, de regulă, deplina încredere şi

dispensează de efectuarea altor diligenţe (de exemplu:

acte scrise, darea unui obiect ca şi garanţie, o bună

recomandare etc.).

Revenind la speţă, s-a constatat că fără emiterea filei

CEC fără acoperire bancară, care constituie în sensul

legii mijloc fraudulos, partea vătămată S.C. „Montana

MG” S.R.L. Câmpulung, nu ar fi continuat relaţiile

comerciale cu S.C. „Saci Internaţional” S.R.L.

In concluzie, prima instanţă trebuia să încadreze fapta

şi în alin.2 al art.215 Cod penal.

DREPT PROCESUAL PENAL – PARTEA GENERALĂ

3. Audierea formală a martorilor. Neefectuarea

cercetării judecătoreşti. Sancţiune: nulitatea prevăzută

de art. 197 alin.1 Cod procedură penală.

Art.197 alin.1 Cod procedură penală

Luarea declaraţiilor de martori sub formula

„menţin declaraţia dată în cursul cercetării penale”,

echivalează cu neefectuarea cercetării judecătoreşti,

sancţiunea fiind nulitatea absolută a hotărârilor

instanţei de fond.

(Decizia penală nr.710/R din 26 noiembrie 2009)

Prin sentinţa penală nr.23 din 11 februarie 2009,

pronunţată de Judecătoria Drăgăşani, inculpatul Z.L. a

fost condamnat la pedeapsa închisorii pentru săvârşirea

mai multor infracţiuni. S-a hotărât că pedeapsa

rezultantă să fie executată în penitenciar.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul,

care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie,

solicitând achitarea.

Prin decizia penală nr.101/A din 17 iunie 2009,

pronunţată de Tribunalul Vâlcea, a fost admis apelul

inculpatului, schimbându-se încadrarea juridică a unei

fapte, pentru care inculpatul a fost condamnat.

Împotriva acestei decizii, inculpatul a declarat recurs,

menţinându-şi opinia referitoare la nevinovăţia sa.

Prin decizia nr.710/R din 26 noiembrie 2009, pronunţată

de Curtea de Apel Piteşti, a fost admis recursul

inculpatului Z.L., au fost casate ambele hotărâri, cauza

fiind trimisă spre rejudecare la instanţa de fond,

respectiv Judecătoria Drăgăşani.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a relevat

următoarele:

Prima instanţă, audiind martorii, s-a rezumat la toţi,

numai la formula laconică „menţin declaraţia dată în

cursul cercetărilor penale”, fără a fi întrebaţi la nici

un alt aspect cu privire la faptele pentru care a fost

trimis în judecată, ceea ce înseamnă că instanţa nu a

făcut efectiv o cercetare judecătorească, conform

art.322 şi urm. Cod pr. penală, ascultarea numai formală

a martorilor, încălcând prevederile art.327 Cod pr.

penală, ce prezintă modul cum trebuie efectuată această

ascultare.

Audiind martorii în această modalitate, curtea apreciază

că prima instanţă s-a limitat exclusiv numai la probele

administrate în cursul urmăririi penale, fără ca acestea

să fie evaluate şi examinate critic în cursul cercetării

judecătoreşti, fiind încălcate, astfel,  principiile ce

guvernează judecata, şi anume principiile nemijlocirii,

contradictorialităţii şi publicităţii, o atare încălcare

echivalând, de altfel, cu neefectuarea cercetării

judecătoreşti pentru aflarea adevărului.

De menţionat în acest sens, a apreciat curtea, că

încălcarea principiilor nemijlocirii,

contradictorialităţii şi publicităţii prevăzute expres

în art.289 Cod procedură penală, înseamnă încălcarea

unor dispoziţii legale ce reglementează desfăşurarea

procesului penal.

Or, sancţiunea încălcării acestor dispoziţii este

prevăzută în art.197 alin.1 Cod procedură penală, în

care se arată că încălcarea dispoziţiilor legale care

reglementează desfăşurarea procesului penal, atrage

nulitatea actului, numai atunci când s-a adus o vătămare

care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui

act.

De asemenea, potrivit art.197 alin.4 Cod procedură

penală, instanţa poate lua în considerare din oficiu şi

orice alte încălcări decât cele care atrag nulitatea

absolută prevăzute de art.197 alin.2 Cod procedură

penală, dacă anularea actului este necesară pentru

aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.

De aceea, raportat la aceste susţineri, curtea a

considerat că luarea declaraţiilor de martori sub

formula „menţin declaraţia dată în cursul cercetărilor

penale” echivalează cu o neaudiere a martorilor apărării

în cursul cercetării judecătoreşti, cercetare care, de

altfel, poate să fie considerată ca nefiind efectuată,

întrucât nu au fost respectate principiile menţionate

mai sus, astfel că, în aceste situaţii sau împrejurări,

s-a creat o evidentă vătămare a dreptului inculpatului

la apărare, în cursul judecăţii în primă instanţă, în

condiţiile în care acesta nici nu recunoaşte fapta, ceea

ce conduce la concluzia anulării hotărârii date, ce

poate fi dispusă în orice moment procesual, aşa cum s-a

arătat, întrucât aceasta este, efectiv, necesară pentru

aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.

Ca urmare, curtea constatând încălcările de lege

menţionate, a dispus casarea cu trimiterea cauzei spre

rejudecare la prima instanţă.

Casarea dispusă  a vizat nu numai hotărârea primei

instanţe, dar şi hotărârea tribunalului, ca instanţă de

apel, care, urmare efectului devolutiv al acestei căi de

atac, avea posibilitatea să audieze nemijlocit martorii,

pentru a se aprecia asupra temeiurilor acuzaţiilor

procurorului pentru care s-a şi dispus condamnarea în

primă instanţă, mai exact, asupra vinovăţiei

inculpatului, cu atât mai mult cu cât a dispus

schimbarea calificării juridice a faptei de înşelăciune,

în complicitate, la o infracţiune pentru care autorul

D.A.I. nu este încă tras la răspundere penală, cauza

fiind disjunsă, aşa cum se arată în rechizitoriu.

Astfel, apreciind că tribunalul a menţinut prin soluţia

dată încălcările de lege arătate, curtea a casat, în

consecinţă, şi decizia tribunalului.

De altfel, astfel de încălcări nu pot fi înlăturate nici

de către instanţa de recurs, pentru că recursul este o

cale exclusiv de reformare numai în drept şi nu în fapt.

DREPT PROCESUAL PENAL – PARTEA SPECIALĂ

4. Recurs inadmisibil. Neîndeplinirea condiţiilor

privind formularea apelului peste termen.

Art. 365 Cod procedură penală

Inculpatul a luat cunoştinţă, prin faptul

arestării sale,de existenţa hotărârii de condamnare, pe

care nu a atacat-o pe calea apelului peste termen, deşi

putea, conform legii, să o facă, printr-o declaraţie ce

ar fi putut fi expediată de la locul de deţinere din

străinătate sau înaintată acelor autorităţi judiciare.

 (Decizia penală nr.677/R din 10 noiembrie 2009)

Data la care a fost preluat de la autorităţile judiciare

străine şi depunerea inculpatului în Penitenciarul

Colibaşi este data la care trebuie raportate

dispoziţiile art. 365 Cod procedură penală.

 (Opinie separată)

Prin sentinţa nr.67 din 19 iunie 2008, pronunţată de

Judecătoria Topoloveni, inculpatul C.M.C. a fost

condamnat pentru săvârşirea mai multor infracţiuni, s-a

hotărât ca pedeapsa rezultantă să fie executată în

penitenciar.

Impotriva sentinţei a declarat apel peste termen

inculpatul C.M.C, prin care a arătat că instanţa de fond

a pronunţat o hotărâre nelegală din moment ce nu a fost

citat legal la judecarea cauzei. A mai arătat inculpatul

că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.365 Cod

procedură penală, întrucât a lipsit atât de la judecată

cât şi de la pronunţarea hotărârii, iar prezenta cale de

atac a fost depusă în mai puţin de 10 zile de când a

fost predat autorităţilor române.

Prin decizia penală nr.113 din 24 iulie 2009, Tribunalul

Argeş a respins apelul peste termen al apelantului

inculpat C.M.C (actualmente W.M.C.), obligând apelantul

la 120 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut

că inculpatul a fost arestat provizoriu la data de 15

ianuarie 2009 de către autorităţile  judiciare austriece

în vederea predării către România, după cum o atestă şi

adresa nr.2056188/RRC/AS/16.01.2009 emisă de Biroul

Naţional Interpol din cadrul M.A.I., însoţită de

Hotărârea Tribunalului pentru Cauze Penale Viena.

Inculpatul a fost extrădat către autorităţile române la

data de 13 februarie 2009 şi a fost introdus în arest în

baza mandatului de executare al pedepsei

nr.117/22.07.2008, emis de Judecătoria Topoloveni, după

cum rezultă din adresa nr. M 86/08/18.02.2009emisă de

I.P.J. Dâmboviţa.

La data de 19 februarie 2009, inculpatul C.M.C.

introduce apelul peste termen împotriva sentinţei penale

nr.67/19.06.2008, pronunţată de Judecătoria Topoloveni.

Conform art.365 Cod procedură penală, partea care a

lipsit atât la judecată cât şi la pronunţare poate

declara apel şi peste termen, dar nu mai târziu de 10

zile de la data, după caz, a începerii executării

pedepsei sau a începerii executărilor dispoziţiilor

privind despăgubirile civile.

Tribunalul a constatat că inculpatul a lipsit la toate

termenele de judecată dar şi la pronunţarea hotărârii

instanţei de fond. In ceea ce priveşte a doua condiţie,

s-a considerat că termenul de 10 zile se calculează de

la data de 15 ianuarie 2009, atunci când inculpatul a

fost arestat de autorităţile austriece şi nu de la data

predării sale către România, pentru că pedeapsa la care

a fost condamnat a început să fie executată din momentul

în care acesta a fost arestat în Austria. Făcând un

calcul simplu se poate observa că inculpatul a introdus

prezentul apel peste termenul de 10 zile prevăzut de

lege.

Tribunalul a apreciat că, nu poate fi reţinută apărarea

inculpatului care a invocat că din moment ce se afla

într-un alt stat, atunci când a fost reţinut era în

imposibilitate obiectivă de a formula şi depune o cerere

de apel, întrucât exercitarea dreptului de a ataca

hotărârea instanţei de fond nu-i putea fi îngrădit de

autorităţile austriece.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs inculpatul,

acesta solicitând casarea deciziei apelate şi trimiterea

cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

In acest sens, cu privire la tardivitatea introducerii

apelului, s-a apreciat că în mod greşit tribunalul a

considerat că apelul este introdus tardiv. Arestarea

inculpatului în Austria echivalează cu o imposibilitate

obiectivă de a formula apel. Pe de altă parte, a

considerat că perioada în care inculpatul a fost arestat

de autorităţile austriece, ar trebui dedusă din perioada

ce urmează a fi executată în ţară.

De asemenea, a arătat că inculpatul a fost extrădat

către autorităţile române la data de 13 februarie 2009,

iar la data de 19 februarie 2009 a formulat apelul. Ca

atare, a solicitat a se constata că apelul a fost

declarat în termen.

Prin decizia penală nr.677/R din 10 noiembrie 2009,

pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – cu majoritate, a

fost respins, ca inadmisibil, recursul inculpatului.

Pentru a pronunţa această decizie, curtea, în opinie

majoritară, a constatat caracterul inadmisibil al

recursului pentru considerentele ce vor fi expuse în

continuare:

In analiza inadmisibilităţii căii de atac declarat de

recurent, curtea, în opinie majoritară, a reţinut ca

situaţie premisă caracterul definitiv al sentinţei

penale pronunţată de Judecătoria Piteşti şi respingerea,

ca tardiv, a apelului declarat de recurent.

Aşa cum s-a arătat în preambul prin cea din urmă

hotărâre, apelul recurentului a fost respins,

constatându-se tardivitatea.

In legătură cu parcurgerea ciclurilor procesuale, în

opinie majoritară, curtea a notat următoarele:

Judecarea cauzei s-a făcut, în primă instanţă, în lipsa

inculpatului, cu respectarea dispoziţiilor art.291 şi

177 Cod procedură penală.

După trecerea termenului legal de apel, hotărârea primei

instanţe a rămas definitivă, conform art.416 pct.2 lit.a

Cod procedură penală, emiţându-se mandatul de executare

a pedepsei.

Ulterior, inculpatul a fost arestat preventiv la data de

15 ianuarie 2009 de către autorităţile judiciare

austriece, în vederea predării către România, fiind

extrădat la data de 13 februarie 2009.

Incepând de la data de 15 ianuarie 2009, în termen de 10

zile, inculpatul avea posibilitatea să declare apel

peste termen, ceea ce nu a făcut, declarându-l tardiv.

Inculpatul a luat cunoştinţă, prin faptul arestării sale

la 15 ianuarie 2009 de existenţa hotărârii de

condamnare, pe care nu a atacat-o pe calea apelului

peste termen, deşi putea, conform legii, să o facă,

printr-o declaraţie ce ar fi putut fi expediată din

Austria, de la locul de deţinere sau înaintată

autorităţilor judiciare austriece.

In raport de această situaţie, curtea – cu majoritate,

observă că inadmisibilitatea rezidă din caracterul

definitiv al sentinţei penale care nu a fost atacată cu

apel peste termen, în interiorul intervalului prevăzut

de art.365 Cod procedură penală şi din respingerea ca

tardiv a apelului declarat de inculpat printr-o decizie

definitivă.

In argumentarea opiniei separate s-a reţinut că, prin

această modalitate, inculpatul a fost depistat pe

teritoriul Austriei şi a fost arestat provizoriu în

vederea predării către autorităţile române, la data de

15 ianuarie 2009.

Predarea a fost efectuată la de 13 februarie 2009, prin

preluarea sa şi depunerea în Penitenciarul Colibaşi, în

vederea executării pedepsei ce i-a fost aplicată de

către Judecătoria Topoloveni.

Aceasta este, a considerat opinia separată, data de la

care curge termenul de 10 zile prevăzut de art.365, la

care s-a făcut anterior referire întrucât, pentru a i se

putea da curs declaraţiei de apel, ea trebuia depusă,

conform art.367 alin.2, la administraţia locului de

deţinere, ce avea datoria de a o înainta instanţei

competente.

In Austria, la data de 15 ianuarie 2009, s-au desfăşurat

doar procedurile premergătoare executării mandatului

european de arestare, aducându-i-se la cunoştinţă

persoanei solicitate că împotriva sa a fost pronunţată o

hotărâre judecătorească de condamnare definitivă fără,

însă, a i se indica alte detalii, precum şi modalitatea

rămânerii definitive, dacă există posibilitatea ca ea să

fie atacată şi în ce mod.

Nici după încarcerarea provizorie, în Austria,

inculpatului nu i-au fost comunicate astfel de date,

căci toate aspectele legate de condamnarea pronunţată

urmau a fi clarificate în ţară aşa cum, de altfel, s-a

şi procedat.

Chiar dacă recurentul-inculpat ar fi cunoscut că are la

îndemână apelul peste termen, el trebuia să beneficieze,

în mod efectiv, şi de posibilitatea de a-l formula, căci

este greu de presupus că, adresându-se administraţiei

locului de deţinere din Austria, în limba română, cu o

astfel de cerere, acestea i-ar fi dat curs, în sensul de

a stabili care este, potrivit legii române, instanţa

competentă a o soluţiona.

Nu există, aşadar, în mod real posibilitatea ca

inculpatul să beneficieze de consilierea unui avocat

care să fie la curent cu procedura penală română, pentru

a cunoaşte ce mijloace procesuale are la îndemână

condamnatul şi cui se poate adresa pentru remedierea

situaţiei stabilite prin sentinţa penală pe care el o

consideră netemeinică, decât la data predării sale

autorităţilor române, şi anume 13 februarie 2009.

5. Excepţie de neconstituţionalitate. Inadmisibilitatea

sesizării Curţii Constituţionale.

Art. 29 din Legea nr. 47/2003

Nu poate fi considerată excepţie de

neconstituţionalitate cererea prin care se critică o

reglementare normativă pentru modul în care a fost

redactată sau pentru modul în care este interpretată sau

aplicată.

(Decizia penală nr.683/R din 10 noiembrie 2009)

Domenii speta

Spete similare