Prin cererea înregistrată la data de 22 decembrie 2008, contestatorul f.d. a formulat, în contradictoriu cu intimatele Banca Comercială Română s.a. Bucureşti şi Banca Comercială Română – Sucursala Vâlcea, contestaţie împotriva deciziei de conce...

Prin cererea înregistrată la data de 22 decembrie 2008,

contestatorul F.D. a formulat, în contradictoriu cu intimatele Banca

Comercială Română S.A. Bucureşti şi Banca Comercială Română –

Sucursala Vâlcea, contestaţie împotriva deciziei de concediere  nr.1680 din

24 noiembrie 2008, prin care i s-a comunicat că încetează contractul de

muncă al acestuia  înregistrat sub nr.394/17.09.2007, pentru motive ce nu

ţin de persoana sa, ca urmare a concedierii colective, solicitând ca, prin

hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună: desfiinţarea deciziei de

concediere nr.1680 din 24 nov. 2008; acordarea de despăgubiri morale ca

urmare a emiterii acestei decizii de concediere abuzive şi nelegale, ca şi de

despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu

celelalte drepturi de care ar fi beneficiat ca salariat; cu cheltuieli de

judecată.

În motivarea contestaţiei, contestatorul a arătat, în fapt, că

la data de 3 decembrie 2008 a fost chemat la serviciu, deşi era în

concediu şi i s-a înmânat decizia de concediere nr.1680 din 24 nov.2008,

fără a i se oferi vreo explicaţie, decizie din care rezultă că a încetat

contractul de muncă al acestuia, înregistrat sub nr. 394/17.09.2007, pentru

motive ce nu ţin de persoana salariatului, ca urmare a concedierii colective.

Ca temei de drept al deciziei au fost invocate prevederile

art. 65 din Legea nr. 53/2003.

A precizat contestatorul că, potrivit contractului individual de

muncă şi fişei postului, are funcţia de operator ghişeu bancar la BCR –

Sucursala Vâlcea.

A apreciat contestatorul că decizie de concediere este

netemeinică şi nelegală întrucât aceasta a fost emisă şi comunicată în timp

ce se afla în concediu de odihnă. Or, conform art. 60 alin.1 lit.i din Legea

nr.53/2003, concedierea salariaţilor nu poate avea loc pe durata efectuării

concediului de odihnă, iar art. 38 alin.II lit.h din contractul colectiv de muncă

stipulează expres că nu poate fi dispusă concedierea salariaţilor pe durata

efectuării concediului de odihnă. Conform art. 75 C.muncii, decizia de

concediere produce efecte de la data comunicării salariatului

A arătat contestatorul că, din prevederile legale mai-sus

indicate rezultă clar că nu poate avea loc concedierea pe perioada

concediului de odihnă, decizia, în acest caz, fiind lovită de nulitate.

A susţinut contestatorul, că potrivit înscrisurilor ataşate

contestaţiei, se afla în cea de-a doua tranşă de executare a concediului de

odihnă, care era pentru perioada 02.12.2008-16.12.2008 şi, cu toate

acestea, a fost chemat la serviciu în data de 03.12.2008, în timp ce se afla

în perioada concediului de odihnă, şi i s-a comunicat decizia de concediere

nr.1680/24.nov.2008.

A apreciat contestatorul că decizia de concediere este

nelegală şi pentru că a fost dată cu încălcarea şi aplicarea total eronată a

prevederilor legale şi ale contractului colectiv de muncă, respectiv art. 38

alin.9 şi 10 din acest contract. 

De asemenea, a precizat contestatorul că au fost încălcate

disp. art. 70-72 din C.muncii, ca şi prevederile CCM, decizia fiind lovită de

nulitate, întrucât după demiterea acestuia, au fost angajate alte persoane.

A mai susţinut contestatorul că decizia de concediere este

contradictorie, ca, de altfel, şi temeiul de drept. Astfel, conforma art. 3 din

decizia de concediere, motivul de drept al concedierii îl constituie art.65 din

C.muncii. prin urmare, se invocă prevederile art. 65, care reglementează

concedierea individuală pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului,

deşi în cuprinsul aceluiaşi articol şi, de mai multe ori, în cuprinsul deciziei,

se vorbeşte de „concediere colectivă”.

Concedierea colectivă a fost definită în art. 68 C.muncii ca

fiind procesul prin care angajatorul decide desfiinţarea unui număr de

posturi, desfiinţare care are la bază o motivaţie reală şi serioasă şi care are

drept rezultat desfacerea contractelor de muncă unui număr de minim 30 de

angajaţi,într-o perioadă mai mică de 30 de zile.

În drept, au fost invocate Legea nr.53/2003, contractul

individual de muncă nr.394/17.09.2007, contractul colectiv de muncă.

Prin întâmpinarea formulată, intimata a solicitat respingerea

contestaţiei arătând că, nu au fost încălcate de către angajator prevederile

art. 60 alin.1 lit.i din Legea nr.53/2003, întrucât concedierea contestatorului

a fost dispusă la data de 24 nov.2008, dată la care acesta nu figura în

concediu de odihnă. Textul de lege menţionat face referire, în mod clar, la

momentul în care se poate dispune concedierea, şi nicidecum  la momentul

de la care această decizie îşi produce efectele.

A mai susţinut intimata că susţinerile contestatorului

referitoare la încălcarea de către angajator a prevederilor legale ale

contractului colectiv de muncă privind respectarea criteriilor avute în vedere

pentru stabilirea ordinii de prioritate în caz de concediere sunt, de

asemenea, nefondate. În acest sens, a arătat intimata că motivul care a stat

la baza dispunerii măsurii concedierii contestatorului a constat în reducerea

posturilor de „consilier client retail zona rapidă” şi „operator ghişeu bancar”.

Faţă de motivul concedierii, întrucât această măsură a fost

cauzată de aspecte care nu aveau nicio legătură cu persoana salariaţilor, la

stabilirea acelora dintre ei care ocupau posturi de „operator ghişeu bancar”

şi cărora li se putea aplica această măsură, angajatorul a avut în vedere

criteriile prevăzute de art. 38 pct.9 şi 10 din CCM, cu modificările şi

completările ulterioare, încheiat la nivelul BCR SA, aplicabil pe anul 2008,

criterii care rezultă şi din  notificarea intenţiei de concediere colectivă şi din

notificarea deciziei de  concediere colectivă.

De asemenea, a precizat intimata că, urmare a desfacerii

contractului colectiv de muncă în temeiul art 65 din C.muncii, contestatorul a

beneficiat de plăţi compensatorii echivalente cu 12 salarii brute lunare,

inclusiv sporurile prevăzute în CCM.

A mai arătat intimata că au fost respectate şi dispoziţiile

art.70-72 din Codul muncii, iar la nivelul Sucursalei Vâlcea, ulterior

concedierii contestatorului,, nu au fost angajate alte persoane pe postul de

„operator ghişeu bancar”, nefiind făcută nicio încadrare nouă pe locul de

muncă al contestatorului.

A precizat intimata că art.65 din Legea nr.53/2003

reglementează concedierea pentru motive fără legătură cu persoana

salariatului, concediere care, potrivit art. 66 din aceeaşi lege, poate fi, la

rândul ei, fie individuală, fie colectivă.

În urma probelor administrate în cauză, Tribunalul Vâlcea –

prin sentinţa civilă nr.606 din 9 iunie 2009 – a respins contestaţia formulată.

S-a reţinut că prin decizia de concediere nr.1680 emisă la

data de 24.11.2008 (fila 4 dosar), s-a dispus, în temeiul art.65 din Legea

nr.53/2003 – Codul muncii, încetarea contractului individual de muncă al

contestatorului, înregistrat cu nr.394/17.09.2007, pentru motive ce nu ţin de

persoana salariatului, ca urmare a concedierii colective.

Decizia a fost înmânată contestatorului la data de 3

decembrie 2008, dată la care, fiind în concediu de odihnă, a fost chemat la

serviciu în acest scop, după cum precizează acesta chiar prin cererea de

chemare în judecată.

Potrivit art. 60 alin.1 lit.i din Codul muncii şi art.38 alin.11

lit.h din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul BCR S.A., aplicabil

pe anul 2008, concedierea salariaţilor nu poate fi dispusă pe durata

efectuării concediului de odihnă.

Însă, aşa cum rezultă din decizia contestată, concedierea

contestatorului a fost dispusă de angajator la data de 24.11.2008. Or, la

data respectivă contestatorul nu se afla în concediu de odihnă, ci în cadrul

programului normal de lucru, perioada în care reclamantul figura în

concediu de odihnă fiind 2 decembrie 2008-16 decembrie 2008, aşa cum

arată chiar acesta în contestaţia formulată. Nu există nicio dispoziţie legală

prin care să fie interzisă comunicarea deciziei de concediere în timpul

efectuării concediului de odihnă de către salariatul vizat de această măsură.

Contestatorul face confuzie între cele două momente

diferite: cel al dispunerii concedierii şi cel de la care aceasta îşi produce

efectele. Potrivit art.75 din Codul muncii, decizia de concediere produce

efecte de la data comunicării salariatului.

Dispoziţiile legale invocate (art.60 alin.1 lit.i din Legea

53/2003) sunt foarte clare, nelăsând loc nici unei interpretări contradictorii,

acestea făcând referire la momentul în care nu poate fi dispusă

concedierea, şi nicidecum la momentul de la care această decizie îşi

produce efectele. De altfel, angajatorul  i-a acordat contestatorului un

termen de preaviz de 20 de zile lucrătoare, care a început să curgă de la

data comunicării deciziei, prevăzându-se în art.5 din actul contestat că la

expirarea termenului de preaviz încetează contractul individul de muncă al

salariatului.

În aceste condiţii, instanţa  a apreciat că susţinerile

contestatorului în sensul că, prin emiterea deciziei, au fost încălcate

dispoziţiile art.60 alin.1 lit.i din Codul muncii, sunt lipsite de temei.

Nu s-a reţinut nici critica vizând nerespectarea de către

angajator a criteriilor prevăzute de art. 38 alin.9 şi 10 din C.C.M..

Toţi salariaţii care ocupau posturi de natura celor afectate

de măsura concedierii au fost supuşi unei proceduri de evaluare, în urma

rezultatelor acestei proceduri stabilindu-se cei cărora urma să li se aplice

măsura concedierii. Procedura de evaluare a fost efectuată de către o

companie externă specializată. În urma procesului de evaluare,

contestatorul a obţinut cel mai mic punctaj  (2,97), fiind menţinuţi în unitate,

din cei 11 salariaţi care ocupau posturi de operator ghişeu bancar la nivelul

Sucursalei Vâlcea şi care au optat pentru rămânerea în bancă, salariaţii

care au obţinut primele şase punctaje (între 4,17 şi 4,76), conform 

numărului de posturi de operator ghişeu bancar aprobate pentru această

unitate (şase), posturile celorlalţi 5 fiind supuse reducerii (aspecte care

rezultă din înscrisurile existente la filele 125, 217-220 dosar).

Prin urmare, la aplicarea criteriul invocat de contestator

(deţinerea unui copil minor în întreţinere), menţionat la alin.10 lit.c, s-ar fi

putut trece numai în măsura în care doi sau mai mulţi salariaţi care ocupau

posturi de operator ghişeu bancar la nivelul Sucursalei Vâlcea (între care s-

ar fi aflat şi contestatorul) ar fi obţinut punctaje identice în baza primului

criteriu de departajare aplicabil, ceea ce nu s-a întâmplat în speţă.

Lipsită de temei este şi critica privind nerespectarea de

către angajator a dispoziţiilor art. 70-72 din Legea nr.53/2003, în sensul că

unitatea, după dispunerea concedierii, a angajat alte persoane. Astfel,

banca a întocmit notificarea intenţiei de concediere colectivă nr. MW

652/25.06.2008 (filele 80-89 dosar), notificare ce cuprinde toate elementele

impuse de art. 69 alin.2 din lege şi care a fost comunicată Federaţiei

Sindicatelor Independente din BCR SA (nr.112/25.06.2008), Inspectoratului

Teritorial de Muncă şi Agenţiei Locale de Ocupare a Forţei de Muncă a

Municipiului Bucureşti, conform art. 70 din Legea nr.53/2003 . Propunerilor

făcute de sindicat prin adresa nr.153/01.07.2008 (filele 90-94), angajatorul

le-a răspuns în scris şi motivat prin adresa nr.715/11.07.2008 (filele 95-97).

Totodată, angajatorul a întocmit şi comunicat notificarea privind aplicarea de

concediere colectivă nr.DRU 11.839/14.08.2008 (filele 99-107), notificare ce

cuprinde elementele impuse de art.71 ind.1 alin.2 din Legea nr.53/2003 şi

care a fost comunicate către I.T.M., Agenţia Locală de Ocupare a Forţei de

Muncă a Municipiului Bucureşti şi Federaţia Sindicatelor Independente din

BCR SA (nr.137/20-08.2008).

Referitor la despăgubirile solicitate, s-a arătat că, aşa cum

rezultă şi din decizia contestată (art.5 alin.3), contestatorul a beneficiat de

plăţi compensatorii în conformitate cu prevederile din anexa 4 la CCM al

BCR înregistrat sub nr.6321/2007, în afara drepturilor cuvenite la zi, plăţi în

cuantum de 26.376 lei, reprezentând echivalentul a 12 salarii brute lunare,

inclusiv sporurile prevăzute în CCM, care i-au fost virate la data de

26.03.2009 potrivit statului de plăţi compensatorii depus la dosar.

Astfel cum rezultă din textul art. 78 din C.muncii,

despăgubirile pot fi acordate salariatului numai în măsura în care

concedierea a fost efectuată în mod netemeinic şi nelegal .

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal,

contestatorul F.D.

1. Se arată în motivarea recursului formulat că sentinţa

instanţei de fond este nelegală şi temeinică întrucât instanţa nu a fost

alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, motive de casare prevăzut de art.304

pct.1 Cod procedură civilă.

Instanţa care a soluţionat cauza a fost constituită din doi

judecători şi doi magistraţi asistenţi, din care unul, I.S., era incompatibil în

soluţionarea cauzei faţă de prevederile art.27 pct.1 şi 7 Cod procedură

civilă, întrucât până în urmă cu câteva luni a avut calitatea de jurist la BCR

Rm.Vâlcea.

De asemenea şi fiul său, S.I., lucrează la BCR – Agenţia

Flacăra din cartierul Ostroveni, în funcţia de consilieri credite.

2. Hotărârea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică

întrucât nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi, mai mult, cuprinde

motive contradictorii şi străine de natura pricinii, motiv de casare prevăzut

de art.304 pct.7 Cod procedură civilă.

Cu privire la motivarea hotărârii în jurisprudenţa CEDO s-a

statuat că nemotivarea acesteia reprezintă o încălcare a dreptului la un

proces echitabil prevăzut şi garantat de art.6 din Convenţia Europeană şi că

este necesar ca în motivarea hotărârii să se regăsească argumentele

decisive pentru soluţionarea cauzei, judecătorul având obligaţia de a

răspunde la toate capetele de cerere.

Motivarea instanţei de fond se restrânge la două fraze care,

în plus, sunt contradictorii şi lipsite de logică juridică, deşi dosarul a stat pe

rolul instanţei mai multe luni de zile.

3. Hotărârea instanţei de fond este nelegală fiind dată cu

încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv de casare prevăzut de art.304

pct.9 Cod procedură civilă.

- instanţa de fond a interpretat şi aplicat total eronat

prevederile art.60 alin.1 lit.i, art.75 din Legea nr.53/2003 şi art.38 alin.11 lit.h

din Contractul colectiv de muncă.

Nu s-a avut în vedere că, potrivit art.60 alin.1 lit.i din Legea

nr.53/2003, concedierea salariaţilor nu poate avea loc pe durata efectuării

concediului de odihnă, menţiune expres prevăzută şi în art.38 alin.11 lit.h

din Contractul colectiv de muncă.

Pe de altă parte prevederile art.75 din Codul muncii arată că

decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului.

Nu s-a avut în vedere de instanţa de fond că din actele

dosarului rezultă că contestatorul, la data când s-a comunicat decizia de

desfacere a contractului de muncă, era în executarea celei de a doua tranşe

a concediului de odihnă  şi a fost chemat la serviciu pentru a i se comunica

această decizie, situaţie în care decizia emisă este nulă.

- instanţa de  fond a interpretat eronat prevederile art.38 din

Contractul colectiv de muncă şi ale art.70-73 din Legea nr.53/2003.

Nu s-a avut în vedere că acesta are în întreţinere un copil

minor şi nu s-au respectat criteriile prevăzute de art.38 alin.9 şi 10 din

Contractul colectiv de muncă şi nici prevederile art.72 din Codul muncii,

întrucât, după încetarea contractului de muncă al contestatorului pârâta a

angajat şi alte persoane pe posturi similare celui pe care acesta l-a deţinut.

- instanţa de fond a interpretat şi aplicat eronat prevederile

art.65 şi 68 din Legea nr.53/2003.

În decizia de concediere se menţionează ca temei legal al

concedierii prevederile art.65 din Legea nr.53/2003, care reglementează

concedierea individuală pentru motive care nu ţin de persoana salariatului,

deşi de mai multe ori în cuprinsul deciziei se vorbeşte de concediere

colectivă.

Motivarea instanţei cu privire la temeiul deciziei de

concediere este astfel contradictorie şi străină de natura pricinii, iar motivare

cu privire la evaluare nu are nicio relevanţă în speţă, având în vedere că

recurentul a fost concediat pentru motive care nu ţin de persoana

angajatului şi evaluarea s-a făcut de o firmă care nu are legătură cu banca

şi nu are în vedere competenţele profesionale.

4. Avându-se în vedere că este vorba de un recurs formulat

împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, se

solicită examinarea cauzei sub toate aspectele faţă de prevederile art.3041

Cod procedură civilă.

Instanţa de fond nu a analizat toate motivele contestaţiei

formulate, nu i-a oferit posibilitatea contestatorului de a se apăra şi a

înlăturat întreg probatoriul administrat în cauză impunându-se reanalizarea

acestuia.

Curtea a admis recursul declarat de contestator şi a

modificat sentinţa atacată în sensul admiterii în parte a contestaţiei şi

constatării nulităţii deciziei de concediere nr.1680 din 24 noiembrie 2008

emisă de intimata Banca Comercială Română  SA Bucureşti.

Intimata a fost obligată la plata către contestatorul-recurent

a despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu

celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta.

A fost respinsă cererea pentru plata daunelor morale, iar

intimata a fost obligată  la plata către recurentul contestator a cheltuielilor de

judecată de 800 lei, la fond şi recurs.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut

următoarele:

Recursul declarat de contestator este în parte întemeiat.

Primul motiv de recurs vizează motivul prevăzut de art.304

pct.1 Cod procedură civilă, atunci când instanţa nu a fost alcătuită potrivit

dispoziţiilor legale, întrucât asistentul judiciar S.I. a fost incompatibil.

Analizând aceasta se constată că potrivit art.29 Cod

procedură civilă, propunerea de recuzare se va face verbal sau în scris

pentru fiecare judecător în parte şi înainte de încheierea oricărei dezbateri,

iar potrivit alin.2 al aceluiaşi articol, când motivele de recuzare s-au ivit după

începerea dezbaterilor, partea este obligată să propună recuzarea de îndată

ce aceste motive îi sunt cunoscute, aşa cum se arată în recursul formulat,

motivele care ar trebui să determine recuzarea asistentului judiciar S.I.

constau în faptul că acesta a avut până în urmă cu câte luni calitatea de

jurist la BCR Vâlcea şi că fiul său S.I. lucrează la această instituţie în funcţia

de consilier credite. De aici rezultă că recurentul-contestator, în calitatea sa

de angajat la BCR Vâlcea, a fost coleg atât cu S.I., cât şi cu S.I., situaţie în

care cunoştea acest lucru înainte de începerea oricărei dezbateri.

Cum recurentul a fost prezent la instanţă la toate termenele

de judecată rezultă că motivele de recuzare s-au ivit înainte de începerea

dezbaterilor, însă acesta nu le-a invocat nici pe parcursul soluţionării cauzei,

ci numai în recurs.

Cea de-a doua critică formulată de recurent este de

asemenea nefondată.

Instanţa de fond a respins contestaţia formulată, motivând

în mod clar că decizia a fost înmânată contestatorului în perioada

concediului de odihnă, însă a fost emisă anterior, când contestatorul se afla

la serviciu, că intimata a respectat criteriile prevăzute de art.38 alin.9 şi 10

din Contractul colectiv de muncă, precum şi disp. art.70-72 din

Legea nr.53/2003, reţinând în final că desfiinţarea locului de muncă al

contestatorului ca şi a locurilor de muncă ocupate de ceilalţi salariaţi

concediaţi este efectivă, cauza desfiinţării fiind reorganizarea activităţii din

unităţile retail generată de optimizarea fluxurilor aprobate de comitetul

executiv al BCR S.A. în data de 12 mai 2008, reorganizare care a impus la

nivelul întregii bănci reducerea a 416 posturi de consilieri clienţi zonă rapidă

şi 419 posturi de operatori ghişeu bancar.

Cum respingerea capătului de cerere al contestaţiei

formulate a fost motivat în fapt pe larg, în fiecare caz în parte, prin prisma

susţinerilor părţilor şi a concluziilor rezultate din probele administrate în

cauză, nefiind îndeplinite cerinţele art.304 pct.7 Cod procedură civilă, şi

acest recurs este neîntemeiat.

Instanţa a constatat a fi întemeiat însă cel de-al treilea motiv

de recurs care vizează greşita aplicare a legii, prevăzut de art.304 pct.9 Cod

procedură civilă.

Astfel, prin decizia de concediere nr.1680/24 noiembrie

2008, intimata a încetat contractul de muncă al contestatorului F.D., din

funcţia de operator ghişeu bancar, pentru motive ce nu ţin de persoana

salariatului, ca urmare a concedierii colective.

La art.5 din decizie s-a menţionat că salariatul beneficiază

de un termen de preaviz de 20 zile lucrătoare, care începe să curgă de la

data comunicării deciziei şi că la expirarea termenului de preaviz încetează

contractul individual de muncă al salariatului.

Decizia de concediere a fost emisă de intimată la data de

24 noiembrie 2008 şi a fost comunicată acestuia la  data de 3 decembrie

2008, dată la care recurentul se afla în efectuarea concediului de odihnă şi

a fost chemat la serviciu pentru această comunicare, aşa cum a arătat

contestatorul, iar intimata nu contestă aceasta.

Potrivit art.60 alin.1 lit.i din Codul muncii, concedierea

salariaţilor nu poate fi dispusă pe durata efectuării concediului de odihnă.

Pe de altă parte, în contractul colectiv de muncă se prevede

la art.38 alin.11 lit.h, menţiunea „concedierea salariaţilor nu poate fi dispusă

pe durata efectuării concediului de odihnă”.

Rezultă astfel,  că atât prevederile contractului colectiv de

muncă, cât şi cele ale Codului muncii, precizează în mod clar că nu poate fi

dispusă concedierea salariaţilor în perioada în care aceştia se află în

concediul legal de odihnă.

Pe de altă parte, potrivit art.75 din Codul muncii, decizia de

concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului.

Scopul prevederilor art.60 alin.1 lit.i, cât şi art.75 din Legea

nr.53/2003, este acela de a proteja angajatul în sensul că până la data la

care acesta ia cunoştinţă de concediere aceasta nu-şi poate produce

efectele.

În speţă, aşa cum s-a arătat mai sus, decizia de concediere

a contestatorului a fost emisă la data de 24 noiembrie  2008, iar

comunicarea către acesta s-a făcut la data de 3 decembrie 2008.

Instanţa de fond a reţinut că, din moment ce la data emiterii

deciziei de concediere contestatorul nu se afla în executarea concediului de

odihnă, ci în cadrul programului de lucru, iar comunicarea i s-a făcut în

perioada concediului de odihnă, nu se poate pretinde că încetarea

contractului de muncă a avut loc în perioada concediului de odihnă.

Or, atâta vreme cât decizia de concediere îşi produce

efectele potrivit textului de lege sus-arătat, de la data comunicării,

comunicare care s-a făcut contestatorului în perioada cât îşi efectua

concediul de odihnă, în mod greşit au fost interpretate de instanţa de fond

dispoziţiile legale privind emiterea deciziei de concediere.

Atâta vreme cât din textele de lege invocate mai sus rezultă

clar că nu se poate dispune încetarea contractului de muncă în perioada

efectuării concediului de odihnă şi că decizia de concediere în litigiu a fost

comunicată contestatorului în perioada cât acesta îşi efectua concediul de

odihnă şi de atunci îşi produce efectele, nu se poate pretinde existenţa unei

confuzii între cele două momente diferite, cel al dispunerii concedierii şi cel

de la care îşi produce efectele, aşa cum a procedat instanţa de fond.

Pe de altă parte, potrivit art.73 din Codul  muncii,

persoanele concediate în temeiul art.61 lit.c şi d şi art.65 şi 66 din Codul

muncii, beneficiază de dreptul la un preaviz ce nu poate fi mai mic de 15 zile

lucrătoare.

Aşa cum s-a arătat mai sus, temeiul legal al deciziei de

concediere fiind menţionat în art.65 din Codul muncii, intimata a acordat

contestatorului un termen  de preaviz de 20 de zile de la data comunicării

deciziei.

Cum contestatorul se afla în efectuarea concediului de

odihnă nu i se putea aplica termenul de preaviz de 20 zile de la data

comunicării deciziei, acestuia i s-au încălcat şi prevederile legale privind

efectuarea preavizului respectiv.

Din cele arătate rezultă că decizia de concediere a

contestatorului-recurent a început să-şi producă efectele în perioada când

acesta efectua concediul de odihnă, situaţie în care potrivit art.60 alin.1 lit.i,

art.75 din Legea nr.53/2003 şi art.38 alin.11 lit.h din Contractul colectiv de

muncă, decizia astfel emisă este nulă.

Aşa fiind, recursul formulat a fost admis, cu consecinţa

modificării sentinţei atacate şi constatării nulităţii deciziei de concediere

nr.1680 din 24 noiembrie 2008, emisă de intimată.

Potrivit art.78 din Codul muncii, instanţa a obligat

angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi

reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.

Referitor la cererea privind plata daunelor morale s-a

constatat că nu s-a făcut dovada de către contestator cu nicio probă asupra

intervenţiei unei asemenea daune, situaţie în care această cerere a fost

respinsă.

Potrivit art.274 Cod procedură civilă, faţă de situaţia

admiterii recursului şi admiterii în parte a contestaţiei, intimata a fost

obligată la plata cheltuielilor de judecată către recurentul-contestator,  în

sumă de 800 lei, efectuate la instanţa de fond şi de recurs.

CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE

8. Motivarea superficială a deciziei este asimilată cu nemotivarea ei, fiind

încălcate disp. art.261 alin.5 Cod procedură civilă, ceea ce conduce la

casarea deciziei, pentru necercetarea fondului

Art. 312 alin.5 teza I Cod procedură civilă

 Din motivarea lapidară şi superficială, rezultă că instanţa de apel nu

a făcut o analiză proprie a probelor administrate, neexistând o constatare

directă şi proprie a acestei instanţe, care se rezumă doar, la a prelua câteva

idei din motivarea instanţei de fond, ceea ce echivalează cu necercetarea

fondului cauzei, fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 312 alin.5 teza I Cod

procedură civilă, impunându-se casarea deciziei recurate, cu trimiterea

cauzei spre rejudecare la Tribunalul Vâlcea.

(Decizia civilă nr.1958/R-MF din 17 decembrie  2009)

Domenii speta

Spete similare