Prin sentinţa penală nr.887 din 21 mai 2009, pronunţată de Judecătoria Piteşti, inculpatul c.n. a fost condamnat la pedeapsa închisorii prevăzută de art.184 alin.2 şi 4 Cod penal, întrucât, la data de 30 august 2006, în timp ce conducea autobuzul...

Prin sentinţa penală nr.887 din 21 mai 2009, pronunţată de Judecătoria

Piteşti, inculpatul C.N. a fost condamnat la pedeapsa închisorii prevăzută de art.184 alin.2 şi 4

Cod penal, întrucât, la data de 30 august 2006, în timp ce conducea autobuzul de transport

public de persoane, din cauza neglijenţei, a accidentat-o pe partea vătămată D.T., căreia i-a

produs  leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare 120 zile îngrijiri medicale.

Inculpatul a fost obligat, în solidar cu asigurătorul la plata daunelor morale şi

materiale către partea civilă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă, cu privire la latura civilă

a cauzei, a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art.998-999 Cod civil şi art.48 şi

urm. din Legea nr.136/1995, obligând pe asigurător, în solidar cu inculpatul, care, la data

săvârşirii faptei avea asigurare de răspundere civilă auto, la societatea de asigurare respectivă,

la acoperirea prejudiciului moral şi material.

Impotriva acestei hotărâri a declarat apel şi asigurătorul care, a arătat că

izvorul obligaţiei sale este contractul ale cărui clauze sunt stabilite prin normele legale cu

caracter special, şi nu delictul.

Prin decizia penală nr.136 din 15 octombrie 2009, pronunţată de Tribunalul

Argeş, a fost respins ca nefondat apelul declarat de asigurător.

Decizia dată în apel de tribunal se întemeiază pe următoarea argumentaţie:

Potrivit  deciziei I/2005 a Înaltei  Curţi de Casaţie şi Justiţie, societatea de

asigurare participă  în procesul verbal în  calitate de asigurător de răspundere civilă. În cadrul

procesului penal, la soluţionarea laturii civile sunt aplicabile dispoziţiile ce reglementează

răspunderea civilă delictuală întrucât faptul generator de daună este întotdeauna un delict. Unul

din principiile acestui tip de răspundere este cel al solidarităţii debitorilor, enunţat ca atare de

dispoziţiile art. 1003 cod civil. Prin urmare, existenţa unui contract de asigurare  nu exonerează

societăţile de asigurare de acoperirea daunei provocate de cei asiguraţi, în solidar cu aceştia,

mai ales că implicarea acestor societăţi în procesul penal este întemeiată pe dispoziţiile art. 14

cod procedură penală care la rândul său face trimitere la dispoziţiile art. 998 şi următoarele cod

civil.

 Coexistenţa răspunderii contractuale bazată pe contractul de asigurare cu

cea delictuală izvorâtă din infracţiune se constituie într-o adevărată garanţie pentru creditorul

obligaţiei de despăgubire putând fi socotită drept o aplicaţie a principiului solidarităţii debitorilor

obligaţiei de dezdăunare, amintit mai sus. Practic, partea civilă se poate îndrepta împotriva

asigurătorului, în limitele obligaţiei acestuia, iar apoi, în mod subsidiar, dacă despăgubirea

depăşeşte limitele asumate prin contract, se poate îndrepta împotriva inculpatului. Aşadar,

subsidiaritatea nu exclude solidaritatea, ba dimpotrivă, o implică, ceea ce se constituie într-o

nouă formă de garanţie pentru creditor că îşi va vedea acoperit prejudiciul.

Impotriva acestei decizii a declarat recurs şi asigurătorul, care a criticat

dispoziţia primei instanţe de obligare solidară a sa cu inculpatul, la acoperirea prejudiciului, în

raport de Decizia nr.1/2005 a I.C.C.J., art.54 şi 57 din Legea nr.136/1995, Ordinul de

supraveghere a asigurătorilor nr.3108/2004.

Prin decizia penală nr.152/R din 2 martie 2010, pronunţată de Curtea de

Apel Piteşti, printre alte dispoziţii, s-a respins ca nefondat recursul declarat de asigurător, pentru

următoarele considerente:

În speţă, izvorul răspunderii civile a asigurătorului este delictual, rezultat din

infracţiunea comisă şi nu contractul, cum se încearcă a se acredita ideea, de către recurenta

societate de asigurare.

Prin urmare, în mod legal, este angajată răspunderea, în solidar cu

inculpatul, a societăţii de asigurare şi a părţii responsabile civilmente pentru despăgubirile civile

la care inculpatul a fost obligat.

In altă ordine de idei, drepturile persoanei păgubite prin producerea

accidentului de autovehicul se pot exercita şi direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă

în limitele obligaţiei sale.

Pe de altă parte, doctrina juridică şi practica instanţei au stabilit că, în

noţiunea de parte responsabilă civilmente în procesul penal, sunt cuprinse, alături de persoanele

prevăzute de art.1000 din Codul civil şi alte persoane care, potrivit unor legi special, sunt ţinute

să acopere prejudiciul provocat de o altă persoană, iar răspunderea societăţilor de asigurare

derivă din contract.

Concluzionând, obligarea asigurătorului, în solidar cu inculpatul şi partea

responsabilă civilmente este legală în virtutea contractului de asigurare tip RCA din care derivă

obligarea asigurătorului de a despăgubi persoana vătămată.

DREPT  PROCESUAL PENAL – PARTEA SPECIALĂ

14. Lipsa de rol activ al organului de urmărire penală. Neefectuarea unei anchete

imparţiale şi aprofundate în sensul art. 3 din Convenţie.

Art. 202 Cod pr. penală

Art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

Soluţia de neîncepere a urmăririi penale împotriva poliţiştilor s-a bazat exclusiv

şi fără rezerve pe declaraţiile acestora,restul declaraţiilor fiind luate în copie dintr-un alt

dosar al Parchetului de pe lângă judecătorie.

(Decizia penală nr. 94/R din 04 februarie 2010)

Domenii speta

Spete similare